Comentariu de Contele de Saint Germain (preluare blog):  

Anul 2019 este un an internațional complicat. Alegeri pentru Parlamentul European, alegeri prezidențiale în România, finalizarea dosarului BREXIT, adâncirea războiului SUA – UE,  iată doar câteva evenimente fierbinți pe care președinția română a Consiliului UE le va putea influența într-o direcție sau alta.

Afirm de luni bune că războiul româno – român la a cărui escaladare sinucigașă asistăm cu o anume perplexitate este, de fapt, un efect de domino al unui conflict mult mai amplu.

Se înfruntă SUA cu UE, dar, în principal, SUA cu Germania!

Sub pretextul nebeligeranței (chipurile ca lecție învățată după ororile celui de-al doilea război mondial) Germania și-a dezvoltat exponențial forța economică alocând sume uriașe, ce în mod normal ar fi trebuit destinate înarmării, pentru strategii de construire a propriei hegemonii asupra Europei.

Planul i-a reușit! Cu securitatea națională asigurată ieftin, contra unei contribuții modice la NATO și a unei relații privilegiate cu Rusia, Germania a devenit liderul politico – economic, de facto, al Europei. Ea stabilește direcțiile de acțiune ale UE, ea conduce (în interes propriu, evident) negocierea marilor dosare europene (Grecia, BREXIT, migrația din Orientul Mijlociu etc.), ea dictează soluții de politică internă în unele țări, cum ar fi România, astfel încât să-și consolideze supremația geo-politică pe continent.

SUA, sub președinția lui Donald Trump, nu mai vrea să tolereze expansiunea Germaniei pe bani americani. America investește sume uriașe în NATO, NATO apără Germania și Europa de amenințări militare ostile, iar acestea, în schimb, contribuie la bugetul militar global disproporționat de puțin în raport cu securitatea ce le este asigurată. Pentru ca,  din banii economisiți astfel, Germania să cumpere energie din Rusia ranforsând astfel financiar pe principalul inamic al NATO.

Donald Trump pretinde Germaniei (dar și celorlalte țări puternice ale UE) contribuții la bugetul NATO reprezentând 2% din PIB-ul fiecărei țări. Față de situația din acest moment, le cere acestor parteneri de lux din Europa aproape să-și dubleze cheltuielile de apărare. Ceea ce pentru ei reprezintă un efort financiar uriaș. Un efort care determină Franța să uite istoria și umilințele îndurate în ultimul secol și să facă front comun cu Germania împotriva pretențiilor, considerate exagerate, ale americanilor.

Sunt tot mai evidente două blocuri ostile, cu interese contradictorii, apărute în interiorul NATO: SUA + Israel pe de o parte, Germania + Franța + unele dintre tările UE pe de altă parte.

România a alunecat, deocamdată, între scaune. Liderii săi cei mai proeminenți la acest moment,  Klaus Iohannis și Liviu Dragnea, au opțiuni diferite: primul joacă alături de Angela Merkel, cel de-al doilea alături de Donald Trump și Benjamin Netanyahu.

Plasarea lui Klaus Iohannis la remorca doamnei Merkel era considerată, până ieri, doar o prezumție răutăcioasă bazată pe deducții și fragmente de gesturi interpretabile. De ieri a devenit o certitudine, fiind rostită clar de Jerusalem Post și confirmată printr-o retorică diplomatică de biroul de presă al cancelarului german.

Cât despre relația excelentă pe care Liviu Dragnea o are cu liderii israelieni ai momentului, cred că aici nu mai există niciun fel de dubii ce ar trebui spulberate.

În toată această fricțiune de plăci tectonice în care România face șpagatul deasupra prăpastiei, o întrebare devine esențială:  cum ar fi mai bine pentru țară și pentru noi, cei condamnați să facem corp comun cu ea, să manevreze conducătorii noștri corabia pe durata unui atare seism?

Cum ar fi, totuși, cel mai bine pentru România (nu pentru un lider sau altul al său, pe persoană fizică) să fie poziționată țara în această luptă a titanilor?

Experiența ultimelor decenii scurse sub semnul globalizării ne arată că ideea de suveranitate așa cum ne-a fost predată ea la școală devine vetustă și tot mai inaplicabilă țărilor mici și mijlocii (din care și România face parte). Am simțit atât de dureros, vai, pe propria piele, cum și UE și SUA ne aplică un regim umilitor de vasalitate ori de câte ori voința populară internă, mult clamata democrație a urnelor, nu se aliniază intereselor lor de superputeri. Băsescu, Coldea, Kovesi nu au fost altceva decât niște instrumente externe, de inspirație fanariotă, care, în schimbul unei susțineri interesate a înaltelor porți, prestau antinațional, la comanda acestora.

În UE, condusă de Angela Merkel și PPE, am văzut și zilele trecute prin Rezoluție și Raportul MCV (dacă mai era nevoie de demonstrații), cum suntem tratați. Cu aroganță, cu dispreț, cu erori factuale strecurate tendențios, din motive politicianiste, în documente oficiale, cu ținerea României în afara Schengen, cu puneri la colț umilitoare și nedrepte, cu plasarea ofensatoare a Bulgariei înaintea noastră, cu… cu… cu… Dar, e corect să recunoaștem, și cu circulație liberă în Europa, cu programe consistente de finanțare, cu posibilitatea de a munci acolo unde ești mai bine plătit etc.

America, pe de altă parte, ce ne oferă? Pe lângă deja menționatul tratament de vasal, care seamănă destul de mult cu aroganțele UE, America ne promite, în schimb, ceva foarte prețios pentru noi: securitatea frontierelor actuale (crucială în contextul de azi când Europa nu dispune de mijloacele de a ne apăra). Amenințarea Moscovei cea lacomă dar, mai ales, amenințarea revanșardă a Budapestei, nu sunt, totuși, glume!

Prezența scutului de la Deveselu și a bazei militare de la Kogălniceanu reprezintă, dacă evaluăm lucrurile lucid, și amenințări dar și garanții. Atâta vreme cât aceste două obiective militare există și sunt operaționale pe teritoriul României, o serie de interese americane devin comune cu interesele țării noastre. Ceea ce va avem un efect descurajator asupra acelora ce nutresc gânduri ostile la adresa integrității noastre teritoriale.

Deci, până la urmă, Noi cu cine votăm? Cu Germania sau cu SUA? Cu UE sau cu axa Washington – Tel Aviv?

Din fericire  există și o a treia opțiune de vot: Noi să votăm cu România! Și, în limite demne și pragmatice, și cu UE, și cu NATO. Și cu SUA – Israel și cu Germania – Franța. Dar, în primul rând, nenegociabil, cu România!

Din nefericire nu avem un președintele care să creadă în această a treia opțiune și care să se lupte pentru ea. Care să îi spună Angelei Merkel: până aici!  Care să le spună partenerilor săi din PPE: până aici! Care să spună statului paralel și abuzurilor din justiție: până aici!

Din nefericire nu avem un președinte care să le spună românilor, în limba lor și spre mândria lor: „pe aici”! „Să fim demni și patrioți. Să ne respectăm țara și pe noi înșine. Să fim, în anul centenarului marii uniri, un popor, nu o strânsură”!

Domnul Klaus Iohannis Pretinde că el este responsabil cu politica externă a României. Fie! Să fie! Atunci să fie!

Să apere țara de „externii” care acum sabotează România și nu să o saboteze alături de ei!

Să dea asigurări că România e capabilă să-și respecte statutul, nu să afirme cu accent alogen, pentru că are el un parapon pe guvernul Dăncilă, că România nu e pregătită să preia președinția Consiliului UE.

Să fie  Președintele României, nu cioclul acesteia!

A spus că Liviu Dragnea face „cine știe ce înțelegeri secrete cu evreii”. A spus că „țara arde și Dăncilă se ascunde in Arabia”.

Acest președinte este normal? Este sănătos la cap? Este liber, sau, ca să citez din clasici, este întors cu cheița?

Cine-și închipuie că SUA și Israel, după problemele cu Erdogan, după criza iraniană, după ce au investit în scutul de la Deveselu, după toată situația complicată din Orientul Mijlociu, îl vor lăsa pe Iohannis să se pișe, nemțește, la mișto, pe planul lor de control și descurajare, este un mare naiv.

Salvarea României în acest moment este să-și asume, în spirit pașoptist, o identitate.

Dacă stăm cu mâinile în sân și tolerăm, prin pasivitate, tratarea țării noastre ca o țară sub ocupație, accidentul Klaus Iohannis poate deveni un pas catastrofal spre disoluție națională