Comentariu de Contele de Saint Germain (preluare blog):

 Preluarea de către România a președinției Consiliului Uniunii Europene începând cu 1 ianuarie 2019 este, ca să înțeleagă toată lumea, ceva comparabil cu organizarea unui Campionat European de Fotbal. Comparabil ca expunere, ca impact social și ca riscuri. Dacă totul decurge normal și lucrurile se termină cu bine, țara gazdă culege în liniște profiturile eforturilor depuse în calitate de organizator și constată ușurată cum reflectoarele mondiale, puse pe ea pe durata evenimentului, se mută spre alte ținte fără să lase în urma lor arsuri și cicatrice.

Dacă însă ceva o să scârțâie în exercitarea acestei președinții internaționale (nici nu vreau să mă gândesc la eventuale erori majore care ar putea, pur și simplu, fractura mandatul), praful se va alege de noi. După atâta publicitate negativă câtă ne-am făcut singuri că suntem cei mai corupți, cei mai dezbinați, cei mai infideli, cei mai securistoizi, nimic nu-i va opri pe aceia care de ani buni ne scuipă coji de semnițe in cap să treacă la pașii următori de onoruri de îngropăciune: flegme, borâturi, fecale.

Iată primul iepure după care politicienii noștri aleargă, frenetic, în aceste săptămâni de sfârșit de an 2018: poziționarea cât mai avantajoasă în vederea exploatării la maximum (pentru ei) a celor 6 luni în care România va deține Președinția Consiliului UE. Doar că aleargă haotic, mai degrabă pentru a le pune bețe în roate adversarilor interni decât pentru a prinde ei iepurele. Ceea ce pentru România, departe de a aduce avantaje, crează instabilitate și ratarea, imbecilă, de șanse.

Pe de altă parte, la sfârșitul anului 2019 în România vor fi alegeri prezidențiale. Acesta este cel de-al doilea iepure după care a început, deja, o hăituială politică extrem de gălăgioasă.  În prezent se fac tot felul de analize privind modul în care Klaus Iohannis a furat deja startul acestei campanii electorale, privind tertipurile folosite de Dacian Cioloș pentru a-i trage ilustrului său contracandidat „de dreapta” preșul de sub picioare, privind „pericolul Tăriceanu” atât pentru cei doi menționați mai înainte cât și pentru orgoliosul PSD.

Nu am văzut până acum niciun comentariu consistent despre ceea ce eu cred că va avea impactul decisiv asupra rezultatului prezidențialelor din decembrie 2019 și anume modul în care România va ieși în urma celor 6 luni de președinție europeană: onorabil sau lamentabil.

Imaginați-vă că suntem pe 1 iulie 2019. Memoria noastră activă va fi plină la acel moment de reverberațiile mandatului european tocmai încheiat. Vom fi mândri sau ne va fi rușine. Ceea ce acum, în noiembrie 2018, ține prima pagină a presei, ceea ce ne îngălbenește ecranele televizoarelor cu Braking News – uri mai alarmante decât codurile meteo, va fi undeva, departe, în ceață.

Perioada iulie – noiembrie 2019, cu campania electorală pentru prezidențiale, cu vectorii de forța ai fiecărei tabere încercând să ne câștige votul, nu va fi nimic altceva decât o prelungire și o consolidare a sentimentului de mândrie sau de rușine cu care am ieșit, ca țară, din cele 6 luni de președinție europeană.

Temele fierbinți de azi – revocarea lui Augustin Lazăr, dosarul – mascaradă al lui Călin Popescu Tăriceanu, rezoluția critică emisă zilele acestea de PE, disputele interne din PSD cu doamna Firea auto-propunându-se pentru rolul Jeannei d’Arc, etc. etc. etc. – vor fi rămas undeva departe, sleite, desuete. Prim – planul va fi luat, începând cu 1 iulie 2019, de sentimentele acute ale românilor după încă o șansă pe care ne-a dat-o istoria. Am avut înțelepciunea și patriotismul să valorificăm cât de cât această șansă sau ne-am mai bătut o dată joc de ea și, implicit, de noi?

Structura guvernamentală cu care vom prelua președinția Consiliului UE va fi cea care va duce greul acestei încercări. Căci, fiind vorba de Consiliul UE, se va lucra, primordial, pe dosare executive. De altfel, la nivelul multor ministere din guvernul Dăncilă, pregătirile pentru preluarea acestor dosare europene au început cu luni bune în urmă. Este un proces de tranziție absolut necesar, care presupune familiarizarea echipelor ministeriale cu temele, cu procedurile, cu practicile de lucru ale tuturor părților implicate.

Visul manifest și ritos declarat de la începutul acestui an de opoziția actuală condusă de Klaus Iohannis a fost, și încă este, înlocuirea „incompetentului guvern Dăncilă” cu „guvernul meu”.

Din multiple cauze, dar in primul rând din cauza  impotenței parlamentare a opoziției, acest vis nu s-a împlinit până acum. Până acum 12 noiembrie 2018! Pe surse se lansează tot mai agresiv știrea că alianța extraordinară Iohannis, Cioloș, SRI, SIE, Parchetul General, DNA, Realitatea TV, DIGI 24 va da asaltul decisiv la guvernul Dăncilă și va reuși să-l înlocuiască, totuși, pe acesta cu un guvern „al meu” până la 15 decembrie 2018.

Eu, personal, nu cred în reușita unui astfel de plan. Dar haideți, de dragul analizei, să evaluăm foarte succint consecințele instalării unui eventual „guvern al meu” cu doar 2-3 săptămâni înainte de preluarea oficială de către România a președinției Consiliului UE.

Va fi haos total! Un cabinet nou, miniștri noi, complet nefamiliarizați cu demersurile pregătitoare  întreprinse de predecesorii lor până acum, schimbări de obiective în ultima secundă, înțelegeri informale aruncate la coș, echipe noi de negociere, secvențe întregi care fuseseră deja parcurse până atunci anulate, o absolută brambureală tulburând necesara armonie dintre România și restul statelor UE.

Iar în plan intern o dezbinare împinsă la paroxism, un război generalizat care va provoca taberele adverse la sabotaj reciproc, la aplicarea de lovituri sub centură, la crearea unei atmosfere irespirabile nu doar pentru români ci și pentru toți aceia care vor intra în contact cu ei în toată această perioadă.

Să te pui în situația aberantă, tu ca președinte al României, tu ca opoziție parlamentară, ca în mai puțin de o lună să pregătesti aproape de la zero aspecte organizatorice, politice, de relații internaționale atât de complexe la care se muncește de mai bine de un an, mi se pare nu doar curată sinucidere politică ci și un act de trădare națională. Pentru că nu e nevoie de înalt vizionarism ca să înțelegi că la capătul unui astfel de drum rușinos România se va alege cu o umilință istorică.

Ca să nu mai vorbesc de dezastrul care va urma, pentru opozanții actualei majorități, în lunile de după 30 iunie 2019. Adică în cele cinci luni până la alegerile prezidențiale. Sancțiunea electorală va fi nemiloasă.

Sunt conștient că guvernul Dăncilă poate fi criticat, pe bună dreptate, pentru multe ezitări și nu puține gafe. Sunt conștient că dacă cleștele luptei politice nu ar fi pus atâta presiune negativă pe alianța PSD – ALDE s-ar fi putut instala la manete miniștri mai buni decât cei actuali, care au fost aleși mai degrabă să fie de încredere decât de meserie.

Dar, ce să faci, guvernul Dăncilă este cel legitim în momentul de față. De aceea, trebuie lăsat să-și continue mandatul cât timp are susținere parlamentară. Trebuie lăsat să-și asume răspunderea (și riscurile) pentru cele 6 luni de președinție a Consiliului UE. Dacă o va face  prost, așa cum anticipează contestatarii, atunci alianța PSD – ALDE nu va mai avea nicio șansă la prezidențiale.

Dar dacă o va face onorabil?

Această din urmă variantă mi se pare plauzibilă doar dacă Klaus Iohannis va suspenda, pe perioada mandatului României, războiul său de gherilă cu adversrii din PSD – ALDE.

Va fi capabil domnul Iohannis să facă acest gest patriotic? Să pună interesul național deasupra intereselor sale private?

Tare mi-e teamă că războiul intern îi capacitează mai mult pe combatanți decât dorința ca România să iasă cu fruntea sus din examenul european care o așteaptă.

Și mai mi-e teamă că ambele părți, la o adică, vor fi gata să sacrifice cursa pentru iepurele european pentru a înșfăca urechiatul ce duce la Cotroceni.

Este o vânătoare cu mari riscuri pentru România.