In 1989, Irak, Egipt si Iran erau pe locurile 7,8 si 10 printre partenerii comerciali ai Romaniei, cumuland 17% din importuri si 10% din exporturi. Fata de Iran aveam cel mai mare deficit comercial (12% din totalul importurilor), situatia ramanand neschimbata pana in 1993.

In 1994, 9,3% din importul Romaniei venea inca din Republica Islamica Iran. In 1995, Egiptul devine principala piata de export in MENA, cu 600 milioane USD (fata de 400 milioane USD importuri de acolo); aceasta tara se inscria in tiparul politicii noastre externe de atunci, de apropiere timida de Occident in paralel cu pastrarea unor legaturi (credeam noi, privilegiate) cu partenerii arabi traditionali.

Trei mari mutatii au schimbat paradigma politicii Romaniei fata in zona numita generic MENA (Middle East and North Africa), adica statele arabe plus Iran plus Israel:

• impingerea spre periferie a partenerilor traditionali (statele arabe adversare ale SUA si Iran);
• inlocuirea lor cu statele arabe care graviteaza in jurul SUA;
• profilarea unui parteneriat strategic cu Israelul.

Ultimul moment de glorie al diplomatiei romanesti ambivalente s-a scris in aprilie 1994, cand, presedintele Formului „Crans Montana”, Jean-Paul Carteron, i-a avut ca invitati la Bucuresti la reuniunea organizatiei sale, simultan, pe Yasser Arafat (presedintele de atunci al Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei) si pe ministrul de externe israelian, Shimon Peres. Intalnirea dintre cei trei de la Bucuresti a jucat un rol determinant in incheierea asa-numitului acord „Gaza-Ierihon”, semnat pe 4 mai 1994 la Cairo.

Intre timp se consumase un episod relevant: in 1990, in timpul invadarii Kuweit-ului pro-american, Romania detinea presedintia Consiliului de Securitate ONU si, in aceasta calitate, sprijinise pozitia occidentala fata de invazie, prin Aurel Dragos Munteanu, ambasadorul nostru la ONU de atunci. Logica politicii noastre externe din acel an ne facea, insa, sa ne temem ca o interventie unilaterala a americanilor impotriva lui Sadam Husein va permite sovieticilor sa utilizeze acest pretext pentru o interventie militara in Estul Europei si unde altundeva (?) decat la noi, eternii rebeli anti-sovietici. Totusi, desi Romania tremura la gandul unei pierderi de 3 miliarde USD (datoria neplatita de Irak catre Bucuresti), noi am sustinut toate rezolutiile de condamnare a invaziei, am participat cu trupe la mentinerea pacii pe granita irakiano-kuwetiana dupa conflict iar, in mai 1991, Adrian Nastase, in calitate de Ministru de Externe, facea o vizita istorica in Kuweit.

Ca efect al pozitiei noastre din timpul crizei irakiano-kuweitiene, Romania stabileste relatii diplomatice cu statele arabe aliate ale SUA, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudita, Qatar si Bahrain, care se adauga astfel mai vechilor parteneri diplomatici: Oman, Kuweit, Autoritatea Palestiniana, Egipt, Irak, Siria, Algeria, Liban si Iran.

In mod firesc, urmare a mutarii centrului de greutate a politicii noastre externe de la Est la Vest, Romania se alatura comunitatii occidentale si se distanteaza de statele considerate de catre Washington „sponsori ai terorismului”, adica Siria, Libia, Irak si Iran, retragandu-se, practic, din competia economica pentru piata musulmana din afara sferei americane de influenta.

Politic, fostul presedinte Basescu a cochetat o perioada cu ideea reluarii unei amprente romanesti in zona statelor foste partenere (Siria, Libia, Iran sau Irak), dar economic a esuat.

In anul 2005, Romania a aderat voluntar la recomandarea Clubului de la Paris si si-a redus creanta irakiana (in valoare nominala atunci de 2,6 miliarde USD) cu 80%, acceptand plata de catre Bagdad a ceea ce a ramas in rate anuale pana in 2028, cu 5 ani perioada de gratie.

Ca efect al aderarii noastre la Uniunea Europeana, dupa 2007, fundamentul bilateral al relatiilor Bucurestiului cu statele arabe a fost inlocuit de catre prevederile „Charter of the Cooperation Council for the Arab States (GCC) – State of the United Arab Emirates, the State of Bahrain, the Kingdom of Saudi Arabia, the Sultanate of Oman, the State of Qatar and the State of Kuwait”.

Libanul a ramas, asa cum era de asteptat, campionul lumii arabe in investitii in Romania, peste 3.000 de investitori libanezi activand in firme din Romania, in care s-au investit aproape 100 milioane USD formal, desi libanezii insisi numara pana la 2 miliarde USD investite, e drept, fie de catre libanezi deveniti cetateni romani, fie prin alte canale (Olanda, mai ales).

Siria a ramas, pana la razboiul civil, o piata buna pentru produsele noastre, cu cifre anuale de export de peste 120 milioane USD, facilitate de participarea tehnica romaneasca la intretinerea multor obiective construite de romani acolo pana in 1989, dar si de cei aproape 10.000 de sirieni ramasi in Romania dupa studii sau de cei 4.000 de cetateni romani din Siria.

In 2016, Romania a avut Egiptul ca prima destinatie a exporturilor in regiune (580 milioane USD, 0,91% din totalul exporturilor, al 21-lea partener al nostru din acest punct de vedere). Urmeaza apoi Marocul (556 milioane USD, 0,88% din total) si Emiratele Arabe Unite (454 milioane USD, 0,71% din total). Israelul, cu 421 milioane USD (0,66% din total) este abia a 25-a destinatie a exporturilor noastre. Algeria cu 391 milioane USD (0,62% din total) este urmata de Iran (369 milioane USD, 0,58% din total), apoi de Iordania (314 milioane USD, 0,5%) si de Arabia Saudita (314 milioane USD, 0,5% din total). Libanul cu 218 milioane USD (0,34% din total) si Libia (211 milioane USD, 0,33% din total) incheie plutonul statelor MENA.

In ceea ce priveste importul, prima origine a acestora din regiune este Marocul cu 162 milioane USD (0,22% din total), urmata de Israel (127 milioane, 0,17% din total), Iran (116 milioane USD, 0,16% din total), Tunisia (109 milioane USD, 0,15% din total), Egipt (113 milioane USD, 0,13% din total) si Irak (68 milioane USD, 0,09% din total).

Practic, doar 6% din exportul Romaniei mai merge catre regiunea Nordului Africii si Orientului Mijlociu (jumatate din ponderea avuta in 1989). Din aceste 6 procente, mai bine de o treime se indreapta catre aliatii americanilor, 2 procente (tot o treime) catre statele echilibrate (Egipt, Iordania si Algeria) si doar 1,25% catre partenerii traditionali din perioada comunista (Iran, Libia si Liban). Irakul si Siria au disparut de pe harta exporturilor romanesti.

In ceea ce priveste importurile, nu aducem din regiunea respectiva nici macar un procent din ceea ce importam. Iranul (altadata responsabil de 12% din importurile Romaniei) si-a scazut ponderea de 75 de ori!

Concluziile sunt cat se poate de clare: Romania nu are o amprenta prea importanta in lumea musulmana apropiata, dar nu este un partener prea important nici pentru Israel. Partenerii traditionali (in primul rand Iranul) sunt piete marginale pentru exporturile romanesti; tarile din grupul aliatilor fideli ai SUA in zona (Emiratele Arabe, Arabia Saudita) au devenit piete mai semnificative pentru noi, dar nici ele nu au o importanta prea mare ca, de altfel, nici statele cu viziuni echilibrate (precum Egiptul).

Niciun stat din regiunea nord-africana si a Orientului Mijlociu nu se afla printre primele 15 tari care au investit in Romania, tari care cumuleaza peste 92% din stocul de investitii straine de la noi.

Desi teoretic israelienii au investit mai putin de 100 milioane USD in Romania, practic investitii de aproape 2 miliarde USD au fost facute de israelieni prin intermediul unor vehicule financiare din Cipru, Olanda, Luxemburg sau chiar SUA.

Notabile sunt investitia Bancii Leumi (aproximativ 45 milioane USD, prin preluarea EUROM Bank) si o salba de investitii imobiliare (Kardan Group, AFI Europe, Ofer Brothers Group, B.S.R. Group, Europe Israel Group, Ashtrom, Solel Boneh, Ocif Group, Elbit Medical Emaging, Nanette, Poalim Real Estate, Global Trade Center Real Estate). Singura prezenta industriala notabila din aceata tara este cea a firmei Elbit in industria aviatica si in cea militara.

Investitori arabi importanti sunt cei din agricultura (libanezi, in special), industria hoteliera sau chiar medicala dar, in general adjectivul care caracterizeaza acesti investitori este „controversati”, de la celebrul Fatih Taher (care isi datoreaza imbogatirea relatiilor cu brokeri de putere politico-economica precum Viorel Hrebenciuc sau George Becali) pana la nu mai putin celebrul Mohamed Murad, partener privilegiat al administratiei pesediste din turism; cate o mentiune speciala merita fostul mare investitor „strategic”, Omar Hayssam si Hassan Awdi, calaul Rodipet-ului, ambii condamnati definitiv.

Vazand toate aceste cifre care indica mai degraba o expunere superficiala a Romaniei in zona cea mai fierbinte a globului te intrebi retoric: De ce atata tevatura in jurul ideii ca Romania trebuie sa ramana un broker de aranjamente politice in Orientul Mijlociu? Nu mai reprezentam nimic pentru lumea araba nelegata de Washington, nu am devenit importanti nici pentru aliatii suniti ai americanilor, nu mai contam nici pentru Iran, iar pentru Israel suntem mai mult o oportunitate, o speranta sentimental importanta dar pana acum neconcretizata.

Si atunci, oare de ce atata zbatere politica, atatea vizite la Ierusalim si Tel Aviv, atatia consultanti israelieni, atatea vorbe frumoase, atata incrancenare in privinta locatiei ambasadei noastre in Israel? Pentru 0,66% din exporturi si 0,16% din importuri? Pentru investitii de sub 100 milioane USD?

Sau pentru ce atata pozitionare strategica fata de Iran sau fata de monarhiile sunite? Pentru 0,5%,respectiv pentru 0,5% din exporturi? Pentru investitori precum Taher, Hayssam sau Awdi?

Ceea ce mi se pare, insa, la granita dintre comic si ridicol sunt pretentiile de mare jucator international pe care unii politicieni romani le mai au: Pai daca suntem asa importanti, cum de nu reusim sa ne impunem fata de vecinii unguri, care ne cam trag scaunul de sub picioare?

As fi fost mai interesat sa aud ca avem nevoie de echilibru in complicata regiune a Orientului Mijlociu pentru a ne promova exporturile sau pentru a atrage ceva investitii sau macar transferuri tehnologice. Dar nu, noi ne raportam la niste rezolutii ONU vechi de zeci de ani (unele), care considera ca dintre toate statele lumii numai unul singur (Israelul) nu are voie sa isi stabileasca singur capitala. Sau la pozitia Uniunii Europene, desi evreii romani sunt pe locul patru in clasamentul israelienilor dupa origine (dupa Rusia, Maroc si Irak), semnificativ mai multi decat cei din alte state europene vocale (de trei ori mai multi decat cei din Franta sau Germania, bunaoara).

Adica macar pe dosarul Israel am fi si noi indreptatiti sa avem initiativa in Uniune, mai abitir decat Federica Mogherini sau Angela Merkel…

Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN).

Despre ce vrei sa scriem?

Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.