Cu riscul de a părea demagog (deși, sincer, nu sunt, pentru că, chiar dacă par încă o dată lipsit de modestie, fac parte din categoria „rara avis” dacă judecăm prin prisma sacrificiului personal în ceea ce privește exercitarea profesiei), cred că a sosit timpul să trag concluziile ce se impun și să solicit, oficial chiar, prezentarea decontului unor indivizi investiți să gestioneze activitatea unor instituții și să administreze (eficient) banul public.

Cu scuzele de rigoare, adresate puținilor care nu fac parte din această categorie, suntem o nație de hoți. Furtul, material, intelectual sau de altă natură, ne carecterizează și ne influențează comportamentul social și modul în care reacționăm. Acceptăm adevărul și justiția determinați mai mult de interese decât de realitate și înfierăm nedreptatea sau abuzul atunci când nu ne privește personal sau grupările ori mediile sociale din care facem parte ori pe care le susținem. O astfel de optică imorală nu poate genera nici justiție și nici normalitate din punct de vedere al comportamentului social.

Nu cred că există indivizi care să nu poată deosebi binele de rău sau adevărul de minciună și nici nu cred că nu știm când suntem manipulați prin mass-media sau alte forme sofisticate menite să inducă anumite stări sau reacții vis-a-vis de anumite decizii sau fapte. Totul ține de nivelul de conștiință și morală, adică de limitele compromisului, care sunt direct proporționale cu capacitatea de a a accepta sau a nu accepta răul ca parte din modul de manifestare.

Ce este mai mult decât evident este faptul că suntem repetenți la capitolul conștiința valorii, adică definirea și concretul noțiunii de proprietate și, în special, a proprietății publice. După douăzecișișase de ani de așa zisă libertate (de gândire, exprimare, manifestare) și așa zisă democrație (administrarea țării prin decizia majorității cetățenilor), n-am înțeles esențialul: ce este proprietatea publică (averea publică și banul public), cine este proprietarul, ce drepturi are și cum poate fi protejată proprietatea publică. N-am înțeles că proprietatea publică, așa cum frumos și clar este prevăzut în legea fundamentală, Constituția, aparține statului, iar statul  este personificarea națiunii, adică a cetățenilor și nu doar a unui grup de cetățeni, etilist, care substituie majoritatea. Și, cel mai grav, n-am înțeles că proprietatea publică (averea publică și banul public) este a cetățeanului, iar cei aleși ori desemnați sunt investiți cu dreptul de administrare și nu cu dreptul de înstrăinare sau falimentare a averii publice. Speculând naivitatea și stupida toleranțâ cetățeanului (sistematic deposedat de proprietatea sa), care nu înțelege că el este proprietarul averii publice, de douăzecișișase de ani țara este delapidată constant și gestionată fraudulos de cei care n-au decât drept de adminstrare nu și de proprietate. Arogându-și calitatea de reprezentanți ai cetățenilor, adică a proprietarilor – deși n-au nici un drept legal sau constituțional -, cei puși să administreze averea publică o gestionează ca și cum ei sunt proprietarii de drept. Sfidând logica și încălcând grav constituția, de douăzecișișase de ani, așa zișii reprezentanți ai cetățenilor, parlamentarii, au fost preocupați nu de securizarea și administrarea eficientă a averii publice, ci de cum să transfere dreptul de proprietate a averii publice, de la deținătorul de drept, cetățeanul, la cel numit să administreze, adică guverne, care au devenit proprietarii „de facto” a averii publice. Prin legi anticostituționale, care au încălcat grav dreptul real de proprietate, averea publică și-a schimbat, în fapt, proprietarul, cetățeanul rămânând doar formal proprietar. Majoritatea, când e vorba de decizie, a fost substituită cu o minoritate care, culmea, nici măcar nu este rezultatul sufragiului universal, ci, în cele mai multe cazuri, rezultatul deciziei crimei organizate.

Iar dacă așa zișii reprezențanți ai cetățenilor, aleși prin vot, au excelat la vreun capitol, acesta este cel al consolidării lipsei răspunderii celor care administrează averea publică pentru modul fraudulos în care o gestionează sau înstrăinează. România, în urma „intervenției” Parlamentului, este în trista situație a nu mai poseda o lege a răspunderii ministeriale sau a administrării banului public, reală. Exită o lege formală, care nu prevede nici o sancțiune (exceptând, vorba șmecherilor, cea politică, chiar dacă cei care sunt numiți să gestioneze averea publică nu sunt membrii vreunui partid politic) și care a eliminat până și interdicția  deturnari fondurilor bugetare, adică încălcarea legii bugetului de stat. Fiecare ordonator de credite, de la primul-ministru până la șefii de agenții sau regiii autonome, face ce vrea cu banul public, îl cheltuie cum poftește (eficient sau ineficient) și nu riscă nimic pentru că, prin lege, nu are nici o răspundere privind modul cum a cheltuit banul public. În aceste condiții țara a ajuns în faliment, din cauza gestionării proaste a banului public, care este risipit aiurea, beneficiarii fiind, de regulă, crima organizată și clientela politică, interlopă, care conduc România. Și cum fiecare face ce vrea cu banul public sau averea publică, neputând fi tras la răspundere pentru faptul că risipește sume exorbitante pe investiții sau achiziții inoportune, România a ajuns să funcționeze, ca stat, exclusiv din împrumuturi financiare, cu dobânzi uriașe, de la creditori internaționali. Adică suntem o țară amanetată, captivă intereselor marilor corporații, care nu mai are nici o șansă de a redeveni competitivă și independentă economic și fiscal. Și în timp ce datoria publică crește periculos, iar averea publică este înstrăinată în totalitate, cei puși să administreze țara, în loc să fie cercetați pentru delapidare, gestiune frauduloasă, abus sau neglijență, sunt aplaudați și fac zilnic pe oratorii, prezentându-ne, tot ei, soluții pentru salvarea României de la falimentul în care ei ne-au băgat. Culmea ironiei, deși e mai mult decât evident că sunt autorii dezastrului absolut, cetățenii, naivi și ignoranți, dau la infinit cec-uri în alb acelorași indivizi care au prăduit și continuă să prăduie averea publică sau s-o înstrăineze.

Deși există dovezi incontestabile a delapidării averii publice, a gestionării frauduloase, a înstrăinării nelegale, a abuzului în serviciu sau a neglijenței crase, generată de incompetență și lipsă de profesionalism, reacțiile instituțiilor abilitate, precum DIICOT, Curtea de Conturi, SRI, DNA, MI, sunt mult prea palide, în raport cu dimensiunea fenomenului, ca să conteze în ecuația blocării vânzării și delapidării totale a României. Raportat la furtul anual, estimat, din averea publică (ce reprezintă peste 40% din PIB), totalul prejudiciilor pentru care sunt cercetați cei desemnați să administreze averea publică nu reprezintă nici 5% din ceea ce se fură și înstrăinează în realitate. Și asta nu pentru că instituțiile menționate n-ar fi eficiente și nu și-ar face treaba. Ci pentru că legislația a fost modificată și adaptată pentru furt generalizat. Adică s-a creat cadrul perfect pentru deposedarea proprietarului de drept de bunurile sale (averea publică) pentru ca aceasta să poată fi delapidată, înstrăinată sau gestionată fraudulos, fără să existe instituită răspundere. Iar exemplu cel mai concret și elocvent este cel al Guvernului Ponta, care a renunțat la creanțe de peste 600 milioane $ în favoarea unei mafii transnaționale (creanțele „ROMPETROL”); a încălcat prevederile legii redevenței prelungind, nelegal, contractul de exploatere a petrolului românesc (contractul cu OMV prelungit, prin acte adiționale, nelegale, pentru că legea redevenței nu prevede această procedură, iar contractul cu OMV trebuia prelungit de Parlament nu de Guvern) și, nu în ultimul rând, a deturnat fondurile din bugetul de stat, constituind, prin încălcarea legii bugetului, un așa zis „fond de rezervă al Guvernului”, transferând sume uriașe din bugetul public pe care le-a distribuit, discreționar și prin licitații trucate (schimbând valoarea contractului prin acte adiționale) către clientela personală sau crima organizată și nu este tras la răspundere. Și deși e evident că guvernarea Ponta, prin deciziile menționate anterior, a prejudiciat bugetul de stat cu peste două miliarde de euro, administrând fraudulos averea publică, membrii guvernului Ponta se consideră „nevinovați”, nu pentru că n-au săvârșit faptele, ci pentru că nu există o lege care să-i incrimineze.

Ca să ajungi să delapidezi, gestionezi fraudulos și să înstrăinezi averea publică, fără a fi tras la răspundere, pe lângă „adaptarea” legislației în acest sens ( de către un Parlament slugarnic, mituit cu toate privilegiile posibile, de către Guvern), a fost necesară, în primul rând, disoluția autorității publice, adică distrugerea forței ce putea fi exercitată de către instituțiile cu atribuții de prevenire, constatare și sancționare a gestionării frauduloase și înstrăinare nelegală a averii publice. Printr-un mecanism diabolic, implementat în cei peste douăzecișișase de ani de guvernare, toate instituțiile publice de forță, au fost subordonate unei mafii constituită din crima organizată și clasa politică. Generalizând cutuma instituită de securitate și preluată de Ion Iliescu și guvernele patronate de acesta, România a fost condusă, nelegitim, prin „nota de informare”. Instrument prin care, neocomunismul implementat de Iliescu și cei ce l-au susținut, filtrarea și trierea de tip comunist (adică substituirea valorii cu șmecheria și oportunismul), a continuat să infesteze societatea românească și s-o subordoneze intereselor mediocrității instalată în funcții, ușor de manipulat. Prin acest sistem, de promovare, pe bază de „notă de informare” și „aviz” emis de SRI (fără nici o bază legală), mafia politică, ce a acaparat statul, a subordonat și instituțiile publice, mituind cu funcții mediocritatea dispusă la compromisuri, care s-a autoînregimentat în slujba sistemului politic – SRI. Chiar dacă, aparent, pare o utopie, încă din 1990 (și până în prezent) accederea în funcțiile publice, indiferent de nivel, cu mici excepții, se face prin filtrul politic și al SRI. Ambele păguboase pentru societate și democrație, pentru că introduc și uzează de factorul subiectiv, din care nu se exclud șantajul și obediența. De la șeful regiei autonome locale și până la Curtea Constituțională, funcțiile publice importante sunt ocupate cu acord și susținere politică și cu „avizul” SRI. Astfel, încălcându-se grav constituția, politicul și SRI au devenit factorii cei mai importanți de decizie în administrație, subordonându-și total administrația. Acesta este și motivul real al dozei uriașe de relativitate și al greu de explicatelor decizii selective a abordărilor justiției (în special a organelor de cercetare penală) în anchetarea faptelor comise de demnitarii și cei numiți să administreze averea publică, respectiv a modului de abordare a delapidării, administrarii frauduloase și instrainarea averii publice.

Este incontestabil că imixtiunea politicului în administrație (prin numirea, pe criterii de obediență, nepotism, clientelar), făcându-se abstracție principiul competenței sau a perpetuarii cutumei securistice a promovării cu „avizul” SRI, ori a blocării ascensiunii valorii pe baza subiectivismului conținut de „notele informative”, constituie cauza dezastrului economic al României, al gestionării frauduloase a averii publice și a falimentului financiar al țării. Și a ignora cauza prăbușirii economice a țării, în continuare, e sinonim cu sinuciderea României ca nație și ca țară. Pentru că, în viitor, nu vei mai putea emite nici o pretenție când statul, adică cetățeanul român, nu va mai avea nici un drept de proprietate asupra resurselor, activelor și a celorlalte componente a averii publice.

A trece dincolo de prezentul dezastruos pentru țară și cetățean, pentru justiție și democrație, pentru statul de drept și protecție proprietate publică, înseamnă, în primul rând, gestionarea corectă, de către instituțiile publice a marilor cazuri ce-au îngenuncheat România și care definesc starea în care ne aflăm: „ROMPETROL„ (inclusiv „Petromidia”) și „OMV”. România nu poate progresa și ieși din faliment continuând să țină deschisă rana „Rompetrol” (recuperarea creanței) și „OMV” (exploatarea corectă a țițeiului), pentru că sunt răni mortale ce țin prizoniere țara în „no man’s land” – ul corupției și traficului de influență, care au ca efect delapidarea, gestiunea frauduloasă, exploatarea nelegală, respectiv înstrăinarea averii publice. „Rompetrol” și „OMV” – vorba unui coleg care a lucrat nouă ani în dosarul „Rompetrol” și ar putea scrie câteva romane despre mecanismul, schemele și numărul persoanelor implicate în privatizarea „Rompetrol” – sunt efectele concrete ale așa zisei revoluții din 1989. Mai concret spus, efectele nerozălvării dosarului așa zisei revoluții care a permis geneza unei clase politice, din cenușa comunistă, care a acaparat, fără scrupule țara și s-a făcut stăpână pe averea publică. Fără a se clarifica definitiv și a se aplica măsurile oportune și adecvate pentru jaful reprezentat de privatizarea „Rompetrol” și „OMV”, România nu poate trece dincolo de haos economic, legislativ și social, de a scăpa de controlul și dictatura crimei organizate ce sufocă statul de drept, pentru că efectele  „Rompetrol” și „OMV” sunt și vor fi încă mulți ani, prezente. Foarte mulți din actualii parlamentari, din membrii guvernului, din șefii de instituții publice (în special din Ministerul de Finanțe, Energie, agențiile de resort) au avut și continuă să aibă, direct sau indirect, legături cu „Rompetrol” și „OMV” și încă susțin, necondiționat, interesele grupărilor ce controlează aceste societăți.  Or, până când dosarele „Rompetrol” și „OMV” nu vor fi finalizate, nu se va ști întregul adevăr despre interesele, șpăgile și sforăriile din aceste „privatizări” și până când societatea nu se va dispensa (indiferent de câți sunt, cine sunt, unde sunt și de ce contribuție au avut) de cei care au favorizat și protejat pe cei care au jefuit România prin privatizarea frauduloasă a „Rompetrol” și „OMV” , administrația publică nu va fi decât o slugă credicioasă aflată în slujba celor care au delapidat, gestionat fraudulos și înstrăinat averea publică iar România va avea o rană deschisă, plină cu puroi.

Din păcate (chiar dacă trebuie să mă repet și o voi face până când și acest capitol se va lămuri), prim-miniștrii, gen Ponta sau Tăriceanu (cu antecedente clare în ceea ce privește legăturile cu OMV și „Rompetrol”), ale căror acțiuni de protecție a modului fraudulos în care au fost privatizate „Rompetrol” și „OMV” și a continuării protecției și în prezent (scutirea de datorii a „Rompetrol” sau prelungirea exploatării petrolului românesc, fără cadru legal) sunt evidente, nu numai că n-au făcut nimic pentru a clarifica aspectele frauduloase ale privatizării „Rompetrol” și „OMV”, ci chiar au făcut orice a fost posibil pentru a bloca cercetările, aflarea adevărului și tragerea la răspundere a persoanelor vinovate. Mizând pe numirile la DIICOT, DNA, Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casație și Justiție (toate făcute cu „avizul” primului ministru), pe diversiunea SRI interesată să obțină controlul asupra fisc-ului, ce garantau lipsa de reacție la desființarea unei instituții publice, Guvernantii au fost convinsi că vor manipula întrega justiție și va bloca orice cercetare sau dosar ce privea domeniile în care asigura protecție.

Și totuși, deși trăim într-o țară controlată prin numiri politice și prin „nota de informare” tip SRI, mai există și funcționari integri, necoruptibili, care fac față presiunilor și diversiunilor și care sancționează derapajele sistemului.

Din nefericire, în lipsa unor legi restrictive, România este condusă și controlată de cei care delapidează, gestionează fraudulos, deturnează fondurile și înstrainează averea publică. Iar cei care nu se lasă antrenați în această mega-jefuire programată și se opun, au doar o singură alternativă: să plece din administrația publică ! Pentru că administrația publică este a lor, care au    transformat-o, prin numiri clientelare și politice, într-o armată de mercenari ce servesc interesele celor ce i-au numit în funcții. Și, bazându-se pe acest principiu, sunt convinși că nu vor plăti niciodată pentru abuzurile comise. Așa să fie ? Și dacă cei care au executat ordinele verbale, politice, vor începe să plătească și vor înțelege că nu cutuma, nu „nota informativă” ci legea funcționează, n-ar avea de câștigat România ?