În momente de repaus şi voie bună, când Generalul era mulţumit de isprăvile şi comportamentul legionarilor, îşi dezlega sufletul şi le mărturisea dragostea lui pentru Căpitan: „Uite, băieţi, ca să vedeţi cât de mult îl iubesc eu pe Corneliu. Eu, neam de domn, viţă Şerban Cantacuzino, urmaş mai de departe din împăraţii Bizanţului, şi m-am pus sub ordinele Căpitanului, un nepot de pădurar”. Generalul făcea aluzie la bunicul Căpitanului, care, într-adevăr, fusese pădurar in Bucovina, de unde se trăgea neamul Codrenilor. Orgoliul descendenţiei princiare nu l-a împiedicat să accepte, când soarta neamului era in joc, şefia unui tânăr care nu se putea mândri cu acest strălucit şir de strămoşi.

Generalul Gheorghe Cantacuzino venea dintr-o altă lume decât Căpitanul şi marea majoritate a legionarilor. Coborâtor din împăraţii Constantinopolului şi descendent de domnitori români, el aparţinea primelor familii ale ţării şi puţinelor familii din aristrocaţia pământeană care au păstrat conştiinţa raspunderilor lor istorice. Şi totuşi el s-a încadrat perfect mentalităţii legionare, care nu se inspira din privilegii de clasă, ci dintr-o egală valorizare a tuturor elementelor naţionale, indiferent de originea lor socială, exclusiv in funcţiune de capacitatea lor de sacrifciu in slujba neamului.

Titlurile lui princiare le-a considerat o datorie, un indicativ in viaţă, onorându-le cu o strălucită carieră militară. In războiul de întregire s-a acoperit de glorie, apărând crestele Carpaţilor contra unui inamic mult superior. Generalul Cantacuzino n-a cunoscut niciodată înfrângerea in tot cursul campaniei şi când s-a retras, a fost din cauza situaţiei generale a frontului. La izbucnirea ostilităţilor, era colonel şi comanda regimentul de grăniceri de la Predeal. Cu acest regiment, in mars fulgerător, a ocupat Braşovul. După retragerea din Transilvania, din cauza intervenţiei trupelor germane, i s-au încredinţat cele mai grele misiuni. La început a apărat Valea Prahovei şi trecătoarea Rucărului, apoi frontul din Munţii Argeşului până la Olt. La un moment dat avea sub comandă opt batalioane de grăniceri. Trupele austro-germane au căutat in iureşul primei ofensive să forţeze decizia războiului pe la nord, cazând direct asupra Bucureştiului. A fost un moment de panică in Capitală. Dar colonelul Cantacuzino, cu trupele lui de grăniceri, a stăvilit puhoiul, încât inamicul a fost obligat să-şi deplaseze atacul mai spre vest, izbutind in cele din urmă să străpungă frontul in Oltenia. Galoanele de general şi le-a câştigat pe front tocmai in timpul acestor lupte crâncene. Lozinca „pe aici nu se trece” a devenit de fapt pentru întâia oară o realitate in luptele purtate de Generalul Cantacuzino in Carpaţii Meridionali. În perioada retragerii generale, a apărat, rămânând strâns lipit de munţi, văile din Carpaţi, părăsindu-le una dupa alta pe măsură ce trupele din câmpie se scurgeau spre Moldova. În primăvara anului 1917, a participat la apărarea Văii Oituzului, sub comanda Generalului Averescu. A condus neuitata bătălie de la „sticlarie”, una din cele mai înverşunate şi omorâtoare încăierări din tot cursul războiului, izbutind să stabilizeze frontul in această regiune. În sfârşit, in timpul debandadei armatei ruseşti, tot Generalul Cantacuzino a fost chemat să apere la Iaşi pe rege şi guvernul de hoardele de soldaţi bolşevizaţi. În câteva zile a făcut ordine, azvârlindu-le peste Prut. A părăsit armata înainte de încheierea războiului in împrejurări pe care le considera incompatibile cu onoarea de soldat si onoarea naţionala. Era in Iaşi când se discuta in guvern şi la Curte dacă trebuie să se continue războiul in „triunghiul mortii”, sau să accepte încetarea ostilităţilor cu Puterile Centrale. Generalul Cantacuzino a făcut un scandal enorm, făcându-l şi pe rege laş. Iubea Franţa şi nu putea concepe o ruptură de alianţă. Dar, in afară de aceasta, el sustinea că ar fi o gravă eroare politică să încetăm ostilităţile, căci ne-am expune să pierdem beneficiile tratatelor încheiate şi a sacrificiilor făcute. Când s-a semnat armistiţiul, şi-a dat demisia din armată, iar guvernul şi Curtea au fost bucuroşi să scape de acest general cu prea mare independenţă de caracter.

Generalul Cantacuzino nu era un ofiţer de stat-major; el era, asa cum îi plăcea lui însuşi să se poreclească, „trupagiu”, adică ofiţer de linie, de front. Iubea viaţa aspră de campanie şi se expunea in rând cu soldaţii in cele mai grele situaţii. La Predeal, văzând că un soldat se tot ferea să scoată capul din tranşee şi trăgea la întâmplare, l-a ridicat in sus, şi împreună cu el a stat in bătaia gloanţelor câteva minute. Soldatul a fost rănit uşor; el nu. Ostaşii îl venerau. Toti care au luptat sub comanda lui, i-au păstrat o amintire neştearsă. Cerea disciplină şi era sever, dar tot atât de aspru se purta şi cu ofiţerii. Regimentul lui era un model de gospodărie. Era un adevărat părinte pentru soldaţii lui care aveau hrană suficientă, haine bune şi se bucurau de o îngrijire deosebită. Nu tolera hoţiile şi favoritismele. Era teribil când prindea pe gradaţi sau intendenţa săvârşind abuzuri.

Dar desi nu trecuse prin filiera Statului-Major, citise mult şi îşi însuşise o aleasă cultură militară. Era un adânc cunoscător al meseriei lui. În unele tratate militare se găseşte pomenit numele Generalului Cantacuzino. Generalul Moscardo, într-o carte de tactică militară, citează operaţiile militare ale Generalului Cantacuzino in Carpaţi ca model de apărare in munţi. Când a avut loc ceremonia predării sabiei la Soria, Generalul Moscardo a avut delicateta să amintească de învătămintele ce le-a tras el însuşi din tehnica de luptă a Generalului Cantacuzino in Carpaţi pentru a organiza apărarea pe frontul de nord al Madridului.

La Palat s-a bucurat întotdeauna de o bună primire, fără a fi devenit vreodată favorit al Curtii sau om de influenţă in culisele ei. Caracterul său intransigent se opunea la orice fel de linguşiri. Înainte de război a fost aghiotant al Principelui Moştenitor Ferdinand şi, in acelaşi timp, instructor al principelui Carol, care s-a legat mult de el şi îi purta o afecţiune deosebită. După ce s-a urcat pe tron, Zizi Cantacuzino, cum i se spunea in intimitate, s-a dus să-l viziteze. Regele Carol l-a primit cu bratele deschise şi au început să depene împreună amintirile din tinerete. Alunecând discutia pe terenul politic şi referindu-se la situatia din tară -national-tărăniştii lăsau frâu liber agitatiilor de stânga – Zizi îi spune Regelui:

– Majestate, dacă lucrurile continuă să meargă aşa, să nu ajungem la comunism.

– Desigur, dragă Zizi, i-a replicat Regele fără nici o turburare, eu cred că trebuie să trecem şi printr-o perioadă de comunism.

– Majestate, eşti nebun, i-a strigat Generalul, sărind de pe scaun şi fixându-l cu ochii aprinşi de mânie.

Audienta s-a încheiat într-o atmosferă glacială şi de atunci Generalul a fost pus la index, deşi raporturile nu s-au rupt îndată.

Mai era cunoscut Generalul Cantacuzino in tară şi chiar in străinătate ca specialist in afaceri de onoare. Era întotdeauna chemat să arbitreze chestiumle de onoare, in care intra duelul ca argument final. El însuşi era un spadasin temut. Mănuia tot aşa de bine sabia ca şi spada. A avut el însuşi multe dueluri şi aproape întotdeauna adversarii s-au retras răniti de pe teren. Sentintele lui in materie de dueluri făceau autoritate. Lucrase chiar şi la un cod de onoare, rămas nepublicat, probabil din cauză că interzicerea duelului in Româma îl facea inactual.

Generalul cunoştea bine clasa noastră conducătoare. Avusese prilejul să-i cântărească „patriotismul” in timpul războiului, când, la partea sedentară, forfoteau ambuscatii şi afaceriştii. El ştia că din mijlocul ei nu va putea să iasă nimic bun, dar că însuşi rodul sângelui vărsat pe front, România întregită, se va pierde dacă va mai continua să guverneze. De aceea căuta, ca atâtia alti români întorşi din tranşee, o ieşire din miasmele politicianismului. La început si-a închipuit că a găsit această vatră de vitejie străbună în „Liga Vlad Ţepeş” şi a intrat in ea. L-a impresionat numele bărbătesc al acestei organizatii si garantia ce părea că o oferă intemeietorul ei, Grigore Filipescu. Dar in scurtă vreme şi-a dat seama că Liga şi şeful ei era o întocmire neserioasă, după cum neserios era fondatorul şi şeful ei, care nu moştenise nimic altceva de la marele Nicolae Filipescu decât numele.

Abia după ce a cunoscut Mişcarea şi-a răcorit sufletul. Numai in Legiune a întâlnit atmosfera de patriotism sincer şi profund, de eroism şi sacrificiu, pe care o respirase in toată viata lui de militar. Numai in Legiune a întâlnit o organizatie croită pe măsura structurii lui sufleteşti, in care notiunile de onoare, devotament şi credintă nu erau vorbe goale. Deşi exista o mare deosebire de vârstă între el şi majoritatea legionarilor, in mijlocul lor părea că întinerise. Relua viata ostăşească de la început. Ofiterul de front se regăsea in elementul său, in mijlocul primejdiilor, marşurilor şi oboselilor. Era fericit că poate face ceva şi ultimii ani ai vietii şi i-a închinat pentru a înlesni triumful tineretului din Garda de Fier, singura nădejde de mântuire a tării. „Spiritul tranşeelor” îl descoperise reînviat in generatia care nu făcuse războiul.

Generalul Cantacuzino-Grănicerul a jucat un rol providential in prigoana din 1933-1934. Numai gratie interventiei lui, evenimentele au luat un alt curs, încheindu-se cu triumful de la proces. Două figuri domină prigoana din 1933-1934, in sensul de a fi avut un rol decisiv in salvarea situatiei după atentatul de la Sinaia: Sterie Ciumetti şi Generalul Cantacuzino. Dacă Sterie Ciumetti i-a salvat viata Căpitanului, Generalul l-a salvat de la moarte politică. O condamnare a lui Corneliu Codreanu in acele împrejurări ar fi fost fatală Mişcării. În faza aceea, Legiunea era încă prea plăpândă, prea putin închegată in toate aspectele, ca să poată rezista actiumi de corupere, dezagregare şi captare a tuturor partidelor, dupa ce Căpitanul şi majoritatea fruntaşilor ei ar fi fost încarcerati, trebuind să suporte o lungă detentiune.

Ca şi Nae Ionescu, Generalul Cantacuzino a intrat in Mişcare in vremuri de furtună. Se dezlăntuise prigoana partidului liberal, premergătoare actului de dizolvare. Generalul a fost rugat de Căpitan să plece in mai multe oraşe de provincie, pentru a depune listele de candidaturi. La Tribunalele păzite de politie şi jandarmi lui i se deschideau uşile ca prin farmec, prestigiul lui era atât de mare încât numai la auzul aparitiei lui într-un oraş autoritătile locale se înmuiau. Generalul mai aducea şi un aport însemnat de popularitate. Căci miile de grăniceri care au servit sub comanda lui nu l-au uitat şi când aflau că Generalul Cantacuzino e cu Mişcarea, strigau plini de bucurie: „Atunci e bine, Generalul e cu noi cu tăranii!”.

Arestarea şi implicarea lui in proces se datoreşte faptului că, după actul dizolvării, i-a trimis lui Duca o scrisoare in care îl avertiza de consecinte: „Dragă Iancule, bagă de seamă că dacă mergi tot aşa, o s-o păţeşti”. Casa lui din strada Gutenberg nr. 3 a pus-o la dispozitia legionarilor urmăriti şi când s-a întâmplat atentatul de la Sinaia, a fost ridicat împreună cu toti cei ce se refugiaseră acolo ca să scape de arestare.

Dacă Generalul Cantacuzino nu ar fi figurat printre acuzatii din primăvara acului 1934, Tribunalul Militar, conform regulelor de procedură in vigoare, ar fi fost compus din ofiteri cu grade până la colonel şi acest complet de judecată, fără îndoială, nu ar fi posedat suficientă autoritate ca să reziste presiunilor combinate ale guvernului şi Palatului. A fost un noroc de la Dumnezeu că Generalul a fost inclus între acuzati, căci prezenta lui a obligat justitia militară ca să constituie un complet de judecată egal in rang cu el, adică compus din generali. În modul acesta procesul a putut să se judece in toată libertatea şi adevărul a ieşit la lumină, cu rezultatul surprinzător ca însuşi comisarul regal, Generalul Petrovicescu, a cerut achitarea lui Corneliu Codreanu şi a tuturor fruntaşilor Gărzii de Fier, cu exceptia Nicadorilor.

Dar primejdia nu trecuse. Înainte de pronuntarea verdictului, apare la Consiliul de Război de la Malmaison Generalul Ulică, ministrul de război, şi acesta – in numele Majestătii Sale Regelui- ordonă celor cinci generali să pronunte o sentintă de condamnare: „Dorinta Majestătii Sale Regelui este ca acuzaţii să fie condamnati”. Generalii sunt consternati. Toate probele, toate mărturiile, inclusiv ale celor mai de seamă oameni politici din opozitie, toate pledoariile, au spulberat actul de acuzare. În deplină conştiintă şi convingere, ei nu puteau pronunta decât o sentintă de achitare. Dacă însă era un ordin al Majestătii Sale, pentru ratiuni de Stat care depăşeau competenta lor, atunci trebuia să se incline. În acest moment crucial pentru existenta Mişcării, tot Generalul Cantacuzino a tăiat nodul gordian. Generalul Moruzzi, prietenul şi camaradul său de arme, care a urmărit dezbaterile procesului, a fost solicitat de General sa meargă la Palat şi sa verifice exactitatea mesajului adus de ministrul armatei. Se temeau că regele nu ştia nimic şi că ordinul de la Palat era o măsluire a partidului liberal. Cerând îndată audientă la Palat, Generalul Moruzzi a expus regelui situatia gravă creată la Consiliul de Război prin interventia Generalului Ulică, având grijă sa adauge că „dacă acuzatii vor fi condamnati in conditiile actuale, ei nu vor fi condamnatii justitiei, ci condamnatii Majestătii Voastre”. Regele Carol a înteles postura dificilă in care s-ar pune fată de opfinia publică şi a retractat cele transmise prin ministrul de război: „Eu nu am dat un astfel de ordin. Du-te şi spune generalilor că sunt liberi sa judece după conştiinta lor”. Toată lumea a respirat uşurată, in Vinerea Mare, acuzatii au fost puşi in libertate.

Dupa această nepretuită biruintă, Generalul nu mai cunoaşte un moment de linişte. Casa lui din strada Gutenberg nr. 3 devine sediu al Mişcării şi aici se mută Căpitanul şi inginerul Clime. În primăvara anului 1935, la cererea Căpitanului, Generalul Cantacuzino înfiintează partidul „Totul Pentru Tară”, cu scopul de a crea legionarilor cadrul legal de manifestare pe plan politic. Străbate tara in lung şi lat pentru a inspecta noile organizatii şi a tine întruniri. Aproape tot venitul său personal şi-l cheltuieşte pentru Mişcare. Oriunde se ivea o situatie grea in provincie, un conflict grav între legionari şi autorităti, Căpitanul trimitea pe General sa il rezolve. Interventiile lui erau întotdeauna eficace. Când situatia se înăsprea la Centru, când guvernul sau camarila puneau la cale o nouă conspiratie contra Mişcării, era suficient ca Generalul sa trimită o scrisoare redactată in stilul său specific fie lui Gavrilă Marinescu, pe care il avusese subaltern, fie altui membru al camarilei, pentru ca urzeala sa se destrame. Camarila se retrăgea speriată in culcuşul ei tenebros, aşteptând alte prilejuri de intrigă şi crimă. Cât timp a trăit, Generalul Cantacuzino a fost paratrăznetul politic al Căpitanului.

Ultima misiune pe care a primit-o de la Căpitan a fost sa însotească expeditia legionară in Spania şi sa predea in numele Mişcării o sabie de onoare Generalului Moscardo. S-a întors apoi din nou in Spania pentru a aduce in tara trupurile celor de soarta căzuti. Întovărăşind sicriele celor doi eroi, pe lungul drum al întoarcerii, şi-a simţit sfârşitul şi a regretat că destinul nu i-a rezervat privilegiul sa moară cu ei şi sa fie unul dintre ei. Oboseala şi emotiile celor două calătorii i-au agravat boala de stomac de care suferea încă din tinerete. O interventie chirurgicală in Septembrie 1937 n-a mai putut schimba cursul ei fatal.

Generalul Cantacuzino moare in 9 Octombrie 1937 şi a fost înmormântat cu onoruri militare, fiind membru al Ordinului „Mihai Viteazu”. Numeroase delegatii legionare din provincie şi totalitatea organizatiei din Capitală l-au condus la locul de veci de la cimitirul Belu. În fruntea cortegiului păşea Căpitanul cu privirile îngândurate, căci într-un an dispăruse atât Moţa cat şi Generalul, cei mai pretioşi colaboratori al săi. De acuma rămânea singur, expus direct atacurilor duşmane.

Lucid până in ultimul moment, Generalul Cantacuzino a înfruntat moartea cu curajul soldatului de tranşee şi cu seninătatea omului care şi-a facut datoria. Durerea lui cea mare, pe care o exprima adeseori legionarilor care se duceau la Predeal să-l vadă, era că va muri înainte sa vadă victoria legionară şi aşezarea temeliilor sănătoase ale unei noi Românii, care sa continue opera măreată a sutelor de mii de morti din război. Ultimele lui cuvinte au fost: „Spuneti legionarilor că Generalul Cantacuzino nu moare”.

Generalul nu moare pentru că sufletul său mare a înscris o pagină nemuritoare in istoria neamului nostru. Toată viata lui a fost un imn închinat iubirii de neam; o iubire pasionată, răscolitoare, care izbucnea ca un vulcan din adâncurile fiintei sale. Generalul a părut multora un neastâmpărat, un agitat, un om care nu îşi găseşte aşezarea într-o lume care îi oferă atâtea satisfactii şi comodităti. Neastâmpărul lui cel mare era pentru neam şi soarta lui şi această îngrijorare adâncă şi permanentă l-a determinat să taie toate puntile cu o lume de care se simtea străin.

Generalul Cantacuzino nu moare pentru că a avut viziunea viitorului românesc când s-a alăturat tinerei generatii şi a luptat ca să îi deschidă drumul spre conducerea Statului. Scrutând orizonturile nationale, el si-a dat seama că in peisajul sumbru ce-l oferea politica tării o singură nădejde mai rămânea in picioare: Legiunea.

Dar de unde îşi trăgea obârşia această năvalnică iubire de neam? Care era cheia sufletului său, initiala care i-a fixat cursul vietii lui? Nu poate fi vorba in cazul Generalului, om trecut de 60 de ani când a intrat in Mişcare, cu personalitatea încheiată, cu state de serviciu exceptionale, de o convertire la idealurile Legiunii. Legionarul, adică patriotul sincer şi neîntinat, exista in el înainte de a fi cunoscut Mişcarea.

Generalul Cantacuzino, in manifestările lui legionare, in sabia ce-a tras-o in bezna vietii politice româneşti ca să apere Legiunea şi pe Căpitan, reprezintă o proectie a familiei din care se trăgea. Boierimea noastră, din care făcea parte şi această familie, atâta timp căt n-a suferit alterări profunde, forma un trup şi un suflet cu tărănimea. De altminteri, la noi boierimea ieşise in mare parte din sânul tărănimii, printr-un proces de diferentiere socială, impus de nevoile conducerii. Boierii erau conducătorii fireşti ai tării. Familia Cantacuzinilor, total integrată in marea familie românească, după secole de convertire -şi înrudită cu poporul nostru chiar de la originile ei cele mai îndepărtate, prin apartenenta ei tracă- după studiile lui Alexandru Randa, s-a perpetuat in Generalul Cantacuzino cu toate caracteristicile ei ancestrale. Marile virtuti şi marile traditii ale Cantacuzinilor şi-au dat întâlnire in acest vlastar impetuos din veacul nostru. Orgoliul descendentei lui princiare nu devenise la el prilej de fantezie şi vanitate, ci o exigentă morală, politică şi istorică. Datoria vietii lui, aşa cum i se revelase in pulsaţiile conştiintei lui, era să justifice acest capital de familie, acest nume de rezonantă istorică, punându-se cu hotărâre in slujba celor mai înalte aspiratii ale naţiunii. „Săvârşesc o crimă contra naţiunii -spunea el- acei care îşi irosesc un nume ilustru într-o existentă banală”. Deşi atât mediul de familie cât şi cultura il separau de masa tăranilor, el era un român tot atât de autentic ca şi cel mai neaoş tăran din cel mai îndepărtat sat de munte. Aceeaşi plămadă sufletească îi zldise şi pe unul şi pe celălalt şi aceleaşi fire invizibile îi legau într-un destin comun.

Când l-a cunoscut pe Căpitan, a tresărit in el sângele străbunilor. Într-o iluminare lăuntrică a recunoscut in el pe depozitarul aceluiaşi suflet care a dat naştere şi boierimii de altădată şi care s-a transmis din generatie in generatie şi in familia lui. Dintr-un impuls spontan a îmbrătişat drumul Legiunii cu credinta şi ardoarea cavalerului care merge să lupte contra necredincioşilor. Ce era Căpitanul altceva decât şeful unei noi elite nationale, ieşite din masele tărăneşti, a unei noi aristocratii romanesti, destinata sa ia locul vechei boierimi, epuizata si ajunsa la limita puterilor ei?

Generalul Cantacuzino pasea pe urmele strabunilor si isi marturisea descendenta imperiala cand se punea in subordinea unui „nepot de padurar” din codrii Bucovinei. ( Horia Sima).