În actul de adeziune al botoşenenilor la „dorinţele naţiunii”, încheiat la 22 iunie / 4 iulie 1856, locuitorii din nordul ţării recunosc „cea dintâi datorie” a lor lupta pentru Unire, în care văd „singura temelie statornică pentru cele-alte reforme şi îmbunătăţiri de care avem trebuinţă, ca singurul mijloc pentru a da Românilor o patrie puternică şi fericită”. E un legământ cetăţenesc şi pe citatul act se întâlneşte la loc de cinste semnătura căminarului Gheorghe Eminovici de la Ipoteşti precum şi a unora dintre rubedeniile sale, pe care şi alte mărturii le dovedesc încolonate unioniştilor. Ţăranii ipoteşteni au păstrat amintirea sprijinului pe care tatăl poetului l-a dat, în partea locului, Unirii. Se cunosc şi din alte izvoare legăturile strânse pe care el le-a păstrat cu Comitetul Unirii din Iaşi, nucleu progresist din care făceau parte Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Dimitrie Ralet şi alţii. Secretarul comitetului unionist central era Constantin Hurmuzaki, cu care Eminovici lucrase în slujba lui Balş.

Originalul legământului botoşenean se păstrează în arhiva lui Mihail Kogălniceanu printre hârtiile luptelor din Divanurile ad-hoc, în dosarul intitulat Feţile cu Ranguri de prin Osăbite Ţănuturi afară de acele Alegătoare Madulărilor Obşteşti Obicinuitei Adunări a Capitalei. Lista e lungă, în cap sunt semnaţi vornicul Sevastian Canano, colonelul C. Vârnav, postelnicii G. şi Şt. Canano, C. Pisoţchi, I. Ralet, A. Grigoriu, Tel. Bazo, M. Brănişteanu, comisul A. Herescu, colonelul Mavromate, Sc. Greceanu, A. Jianu, T. Borceanu, G. Aslan etc., catagrafia continuând, potrivit rangurilor, cu spătarii, serdarii, clucerii, pitarii şi comisii locului.

Într-o însemnare preliminară centralizărilor se precizează: „a) Să alăturează sub nr. 1-2-3-4-5 şi 6 listele de iscăliturile pentru unire din ţinuturile Dorohoi, Botoşani, Roman, Bacău, Bârlad şi Huşi – după declaraţiile primite la Iunie 1856. Aceste toate vor sărvi anume pentru a ne organiza partida pentru viitoarele alegeri cum şi pentru a fi obştite prin tipar ca nişte manifestaţii unanime a ţării, pentru unire”. Pe o altă hârtie din vremea Unirii, căminarul din Ipoteşti apare din nou, pe o listă mai întinsă, cu stolnicul Vasile Iuraşcu, socrul său, răzeş la Doljeşti. Pe altă evidenţă, a partizanilor siguri ai Unirii din ocolul Târgului Botoşani, sub nr. 9 este trecut: „Căminarul Gheorghie Iminovici, cu domiciliul în Ipoteşti”. Din temeiuri pe care nu le cunoaştem exact în stadiul actual al cercetării, Eminovici n-a participat la vot în ziua alegerii deputaţilor botoşăneni în Divanul ad-hoc şi e consemnat pe lista celor care au absentat din motive de boală, ca votanţi la alte circumscripţii judeţene sau găsindu-se în drumeţie peste hotare sau la Iaşi.

În „cotuna” Ipoteşti şi-n satele din jur s-a păstrat amintirea luptei unioniste a căminarului Eminovici. Din gură în gură a răzbătut amănuntul că după 24 ianuarie 1859 Gheorghe Eminovici a aninat de turla clopotniţei un steag tricolor şi a sădit doi tei în dosul casei, pe deal mai sus, fapt pe care unii biografi de ocazie îl trec uşuratic asupra copilandrului Mihai Eminescu, şi, într-un mod cu totul nefundat, au formulat următoarea părere asupra lui Eminovici: „Căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, era un duşman neîmpăcat al Unirii. Dânsul făcea parte dintr-o grupare care nu dorea ca Moldova să se unească cu Muntenia”, astfel că, în contrast patriotard cu acest „înfocat defăimător al Unirii, fiul devenea un apărător entuziasmat de înfăptuirea ei”, şi că el a fost judecat aspru de căminar, despre care copiii ar fi ştiut că „Unirea pentru tata nu trebuia să se facă”.

Se pierde însă din vedere că la această dată viitorul poet n-avea decât 9 ani, vârstă la care este greu de presupus acte de iniţiativă; şi, mai concludent, că Eminescu se găsea atunci la Cernăuţi (sfârşitul lui ianuarie 1859), după cum probează matricola sa din clasa a III-a primară, urmată la „National Hauptschule”. Poetul va fi trăit la venirea acasă în vacanţa de iarnă în atmosfera de mulţumire din Moldova, pricinuită de dubla alegere a lui Al. I. Cuza din 5 şi 24 ianuarie. În scrisul său jurnalistic străbat numeroase accente pentru alesul din 1859.

Avântul unionist al lui Gheorghe Eminovici şi Vasile Iuraşcu, s-a manifestat şi la alte rubedenii ale poetului dinspre mamă: clucerul Constantin Mavrodin din Botoşani, unchiul poetului, Constantin Iuraşcu, unionist din Bacău şi Dimitrie Iuraşcu, unionist din Piatra Neamţ. Când Gheorghe Eminovici începe să stăpânească Ipoteştii nu trecuse decât un an de la revoluţia din 1848. Amintirea „răzvalei” agita conştiinţa maselor populare, care se manifestau tot mai dârz împotriva privilegiilor feudale ale proprietarilor de pământ. La ordinea zilei era problema agrară, înainte şi după Unire.

Reforma agrară din 1864 n-a expropriat revoluţionar pe boieri în favoarea clăcaşilor, reforma fiind inspirată de interesele burgheziei progresiste, care şi ea se temea de noi răscoale ţărăneşti şi acordând pământ ţăranilor în funcţie de inventarul de vite al acestora („locuitori câte cu patru boi”; „locuitori câte cu doi boi”; „locuitori cu palmele sau braţele”), ceea ce a făcut ca suprafaţa de plugărie pentru foştii clăcaşi să rămână foarte restrânsă. Ţăranii urmau să-şi răscumpere scump „emanciparea” prin despăgubire bănească repartizată în 15 anuităţi.

Legea rurală din 1864 trâmbiţase lozincile: „emanciparea” şi „împroprietărirea ţăranilor clăcaşi”, înscrise şi în platformele revoluţionare de la 1848: Dorinţele Partidei naţionale şi Proclamaţia de la Islaz. Moşierimea liberală le-a reluat în perioada frământărilor pentru statul centralist şi le-a continuat în programele ei de guvernământ din timpul domniei lui Cuza, fenomen asemănător celui similar din Rusia anilor 1857-1861, pe care Lenin îl caracteriza: „o luptă dusă înăuntrul claselor stăpânitoare, în cea mai mare parte în sânul moşierimii”.

Cum dintre clăcaşii „emancipaţi” foarte mulţi nu aveau vite şi nici bani pentru seminţe, 12% din populaţia sătească a rămas fără pământ şi aproximativ 24% din ea a primit suprafeţe neînsemnate. Legea Kogălniceanu-Cuza a favorizat pe ţăranii încăpuţi economiceşte, pe acei care aveau mai multe vite de tracţiune şi inventar de unelte, sprijinind astfel dezvoltarea relaţiilor capitaliste la sate. Boierimea, rămânând să stăpânească nestingherită mai departe cea mai întinsă suprafaţă de arătură a ţării, s-a transformat în proprietară capitalistă.

În martie şi aprilie 1865, în cuprinsul ţării, ţăranii asistau prin împuterniciţii lor la lucrările comisiilor de împroprietărire, efectuate cu flagrante încălcări ale legii, cu ingerinţele prefecturilor şi dorobanţilor. Loturile de arătură ale ţăranilor au fost schimbate pe altele improprii (văgăuni, costişe accidentate, arinişuri, mărăcinişuri etc.). În multe părţi ale Moldovei şi Ţării Româneşti, măsurătorile necinstite şi strămutările silite au răsculat pe ţăranii muncitori.

Legea învoielilor agricole din martie 1866, cu consecinţele ei: dijma, continuarea clăcii pe „loturile arendate”, obligaţiile în alimente, constrângerea ţărănimii de către organele de stat au întărit poziţiile economice ale moşierimii, vlăguind masele de ţărani săraci expuse celei mai sălbatice exploatări. Într-o documentată cercetare despre răscoalele ţărăneşti pe teritoriul fostului judeţ Botoşani, prof. I.D. Marin arată că la efectuarea lucrărilor de împroprietărire din 1865 pe moşiile Anei şi lui Dimitrie Balş, Gheorghe Eminovici, care le era împuternicit, a procedat uneori arbitrar, neînţelegând îndeajuns interesele ţăranilor, fapt care s-a vădit şi pe propriul său pământ de la Ipoteşti.

La Brehueşti, din 29 clăcaşi „câte cu patru boi”, n-a fost împroprietărit decât Vasile a Gheorghiesii, administratorul moşiei Brehueşti şi pe care, neştiutor de carte, îl vedem punând parafa şi ca „delegat al sătenilor” de pe moşia Vorona a lui Ion Dobrovschi. Pe latifundiile Mândreşti, Hrişcani şi Sarafineşti, din totalul de 22 de clăcaşi specificaţi la aceeaşi rubrică, n-a primit pământ nici unul. La Bursuceni, din 10 clăcaşi „câte cu patru boi”, 7 au fost exceptaţi; la Dumbrăveni, din 36 de clăcaşi au fost împroprietăriţi efectiv doar 25; iar la Vlădeni unul singur din 14, şi acela, Gheorghe Macovei, pentru că administra moşia. Vrednic de constatat este că pe domeniile din preajma Botoşanilor, la categoria clăcaşilor „câte cu patru boi”, singurul împroprietărit a fost Casian Lecca, vechilul de pe Cătămăreşti şi omul de vază al prinţului Teodor Calimachi şi al moşieresei Smaranda Beldiman.

Într-un mod asemănător a procedat Gheorghe Eminovici şi cu clăcaşii din categoria „câte cu doi boi” de pe moşiile Băluşoaei. La Sarafineşti numai 18 ţărani din 84 îndreptăţiţi au beneficiat de lege; la Siminicea 52 din 115; la Vlădeni 83 din 157; iar la Ipoteşti, pe lotul său agricol, din 6 clăcaşi „câte cu doi boi”, consemnaţi statistic la 15 iunie 1864, n-a primit pământ nici unul. Numărul lor a fost trecut la categoria pălmaşilor. Rezultă din scripte că pe Ipoteşti, defalcaţi în moşiile: Gheorghe Eminovici, Mănăstirea Gorovei, Neculai Isăcescu, Iorgu Mavrodin şi Vasile Petrovici, în 1865, din 20 de clăcaşi „câte cu doi boi” au dobândit pământul legal numai 3.

Eminovici, invocând „o scăpări din vederi”, a fost totuşi nevoit ulterior să introducă în tabela de împroprietăriri din Vlădeni pe Gheorghe Serghievici şi pe Sotir Zamfiriu. La cererea locuitorului prigonit Iorgu Mculiţă din Sarafineşti, de a se strămuta pe moşia statului de la Protopopeni, unde socotea el că nu va mai da de obligaţii faţă de boier, Eminovici nu se opuse, dar obligă pe ceilalţi membri ai comisiei să-i încondeieze citeţ, pe formularul special, condiţiile băneşti.

La Sarafineşti, de unde era bunica Ralucăi, 20 de clăcaşi protestară cu suplică trimisă prefectului că 60 de clăcaşi de-acolo au fost îndepărtaţi samavolnic de la drepturile de pământ, de către comisie: „Suntem prigoniţi Dle Prefectu şi nu avem înaintea guvernorilor noştri dreptate. Suntem lipsiţi de ştiinţă şi totdiauna învăţatul astupă gura prostului. Venim a ne adresa şi la milostivirea Dvoastră, rugându-vă a se pune în lucrare drepturile noastre”, faţă de care Comitetul judeţean „rezonează” respingând plângerea sarafineştenilor pe motivul că nu-i făcută în termen, fapt ce încordează nemulţumirea celor nedreptăţiţi de chiar organele de stat puse să vegheze asupra aplicării legii rurale. Anul fusese secetos. Spectrul foamei şi al deznădejdii cuprinsese satele moldoveneşti; pălmaşii nu puteau găsi de muncit sau acceptau să muncească din greu numai ca să-şi poată plăti impozitele.

Raportul subprefectului din 3 noiembrie 1865 către Comitetul Permanent judeţean Botoşani prezintă jalnica situaţie a ţărănimii muncitoare în acest timp de aşa-zise reforme democratice: „Mă simt dator a vă supune la cunoştinţă trista stare de pecunie a locuitorilor, devenită din defavorabilul timp al recoltei anului curent şi din lipsa popuşoilor. Domnule preşedinte, suntem de abia intraţi în luna lui noiembrie şi unii dintre locuitori, iară mai cu osebire pălmaşii, au devenitu a se ruga pe la unii şi alţii ca să le deie de lucru numai pe mâncare şi nici aceasta nu se găseşte, încât unii din ei au devenit a râşni ciucălăi în loc de păpuşoi. Gândiţi acum, Domnule preşedinte, la ce estremitate poate deveni ei până la recolta anului viitor şi ce poate suferi tezaurul în perceperea dărilor fiscale”.

Legea rurală din 14 august 1864 fu „aplicată” la Ipoteşti spre „mulţumirea” căminarului, care, datorită limitelor sale de clasă, înţelegea şi el, ca şi majoritatea boierimii, spiritul reformei potrivit intereselor lui funciare, numai pentru ţăranii pălmaşi.

Delegaţii plăşii Târgului, de care depindeau Ipoteştii, constituiţi în comisie, potrivit art. proced. 24 din lege, în asistenţa primarului din Cucorăni, a proprietarilor sau împuterniciţilor acestora, şi cu delegatul clăcaşilor din Ipoteşti, Dumitru sin Vasile a Nechitei, încheiară, după câteva zile de măsurători şi sfătuiri, procesul-verbal din 21 februarie 1865, din care reiese următoarea situaţie la Ipoteşti. Contestaţii nu s-au produs totuşi în contra lui Eminovici, aşa cum s-au produs jalbe pe alte latifundii.

Prin poziţia sa de clasă Gheorghe Eminovici, mic proprietar funciar, deşi sprijinise alegerea lui Cuza şi actul progresist al Unirii Principatelor, nu a reuşit, totuşi, să înţeleagă îndeajuns însemnătatea împroprietăririi ţăranilor. Prin faptul că actul reformei agrare îi atingea şi interesele sale materiale – o parte din pământul aflat în proprietatea sa urmând a fi supus exproprierii – în atitudinea căminarului Eminovici se văd şovăieli, determinate tocmai de situaţia în care se găsea.

În 1904 două familii mai puteau spune la Ipoteşti că păstrează pământul dat la „64”. Numai parte din familiile celor cuprinşi pe Tabloul de măsurătoare în total a pământului locuitorilor clăcaşi din Cotuna Cucorani înpământeniţi la delimetarea din 1864, de pe lotul lui Eminovici, dăinuiesc în Ipoteşti: Ţibuleac, Şmidai, Fedeleş, Chiriac, a Nechitei. Restul s-au stins sau au migrat, ceea ce-i încă o dovadă că n-au trăit prosper după „împroprietărirea” din veacul al XIX-lea. (Sursa: Crispedia)