Horthyștii au urmărit deznaționalizarea populației române cu multă cruzime și tenacitate. În primul rând, pentru «decapitarea culturală», a fost lovită în modul cel mai brutal cu putință intelectualitatea românească. La 4 octombrie 1940 au fost arestați aproape toți intelectualii români din Oradea; au fost bătuți, schingiuiți, insultați și apoi urcați în vagoane de vite, care au fost plumbuite și expediate în România. La 5 octombrie, când vagoanele au ajuns la punctul de frontieră Curtici, grănicerii și vameșii români s-au cutremurat în fața imaginilor cumplite. A doua zi, scenele aveau să se repete la sosirea altui tren de vagoane plumbuite, în care fuseseră azvârliți 467 de intelectuali din județele Sălaj și Someș din orașul Cluj.

Pentru școli, cuvântul de ordine a fost: «Să nu se mai audă vorbindu-se românește!». Politica de maghiarizare forțată a căpătat o expresie elocventă în ordonanța din 1941 a Ministerului horthyst al Cultelor și Instrucțiunii Publice care stabilea ca școlile cu secții de predare mixte, în limbile română și maghiară, să treacă până la 1 martie 1942 la învățământul exclusiv în limba maghiară. În același timp s-a luat măsura ca, la înscrierea în școală, numele de familie ale tuturor elevilor să fie maghiarizate și scrise după ortografia ungurească.

Și mai gravă a fost situația în învățământul liceal. Orașe întregi cu o numeroasă populație românească în împrejurimi (precum Dej, Baia Mare, Sighetu Marmației, Zalău, Satu Mare, Târgu Mureș) au rămas de la început fără școli liceale cu limba de predare română; începând cu anul școlar 1941-1942 li s-au adăugat Bistrița și Oradea. În ceea ce privește învățământul superior în limba română, acesta a fost redus de la două academii teologice, care funcționau pe lângă episcopiile din Cluj și Oradea, la una singură, cea din Cluj, cu doar doi profesori. Întregul învățământ la Universitatea din Cluj se făcea în limba maghiară.

*Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete, Cap. – Delirul maghiar: propagandă, spionaj și extremism pentru «Ungaria Sfântului Ștefan», p. 337-338, Editura Compania, București, 2011