Rolul marelui domnitor Mihai Viteazul în viaţa Bisericii a fost unul deosebit de important într-o perioadă istorică în care Ţările Române se găseau la intersectarea marilor interese politice şi religioase ale timpului. „El a dorit să construiască o Dacie ortodoxă, cei din Transilvania, împreună cu papa, visau la o Dacie catolică, iar turcii credeau în făurirea unei Dacii otomane tocmai pentru a putea stăpâni gurile Dunării. În acest context, Mihai Viteazul s-a dovedit a fi un apărător al Ortodoxiei.“ Despre importanţa prezenţei marelui domnitor în viaţa Ortodoxiei noastre strămoşeşti ne-a vorbit domnul prof. dr. Toma Rădulescu, şeful Secţiei de Istorie şi Arheologie din cadrul Muzeului de Istorie din Craiova.

Spuneţi-ne, domnule profesor, cum era legată activitatea banului Craiovei de viaţa Bisericii din Oltenia?

Avea rolul de a întări Ortodoxia prin misiunea sa de a răspunde atacurilor popoarelor migratoare. Banul era puterea laică ce trebuia să pună în aplicare normele Bisericii Ortodoxe prin mijloace specifice. În mod normal, în prestigiul acestei activităţi exista şi calitatea de ctitor, firesc fiind ca a doua demnitate după domn să aibă vocaţia ctitoricească. De fapt, toată elita boierească, toţi boierii mari ai timpului aveau această vocaţie de ctitor: ei donau moşii şi acordau privilegii Bisericii, în general.

În istorie există un episod inedit privind calitatea de ban a lui Mihai Viteazul, episod ce a fost folosit şi de vrednicul de pomenire mitropolitul Nestor în încercarea sa de a-l sanctifica pe voievod. Episodul se leagă de dorinţa domnitorului Alexandru cel Rau de a-l executa pe Mihai, acuzându-l de trădare. Pe când era purtat pe drumul spre execuţie, el a cerut să se închine la Biserica „Sfântul Nicolae“ din Bucureşti. Aici, în faţa sfântului altar, i-a promis Sfântului Nicolae că, dacă-l va scăpa de secure, va ctitori o biserică care să-i poarte hramul. După ce s-a rugat, a urmat acea scenă, redată nu numai de cronicari, în care gâdele, văzându-i privirea falnică, a aruncat securea, neputându-i tăia capul. După aceasta, domnitorul a fost nevoit să-l ierte în faţa presiunii publice. El a reprezentat o izbăvire pentru poporul din Ţara Românească, acesta sperând, încă de pe atunci, că el va fi cel care va sfărâma jugul asupririi otomane.

Imediat după instalarea sa în scaunul de domn, i-a îndepărtat pe toţi otomanii aflaţi în cetăţile Ţării Româneşti. Mihai a făcut acestea fiind sfătuit şi de mitropolitul Dionisie Ralli.

„Nu pentru mine şi poporul meu am luptat, ci pentru cauza creştinătăţii“

A fost domnitorul Mihai Viteazul un apărător al crucii şi al Bisericii strămoşeşti?

Aceasta se subînţelege, el a fost un european în adevăratul sens al cuvântului. Ca să vă dau un singur exemplu, Tratatul de la Târgovişte, din mai 1598, încheiat cu reprezentantul Imperiului Habsburgic, una din superputerile timpului, este o recunoaştere oficială a Bisericii Ortodoxe. Este o configurare internaţională a caracterului Bisericii noastre Ortodoxe şi a legalizării ei, pentru că Mihai luptase împotriva turcilor în calitate de cruciat. Într-o scrisoare scrisă în limba italiană pe care i-a trimis-o ducelui Ferdinanto de Medici în toamna anului 1599, spune foarte clar: „Nu pentru mine şi poporul meu am luptat, ci pentru cauza creştinătăţii“.

Sub conducerea sabiei sale au luptat şi ortodocşii din sudul Dunării, care au răspuns chemării adresate de domnitorul român fără a avea pretenţia de a fi plătiţi. Este şi cazul lui Baba Novac, luptător care, fiind originar de la sudul Dunării şi sârb la origine, s-a stabilit mai apoi în Ţara Românească. Mihai Viteazul este singurul domnitor român cântat în toţi Balcanii ca eliberator al Bizanţului, şi toţi sperau ca în „Sfânta Sofia“ să se mai poată face Sfânta Liturghie. Chiar patriarhul Constantinopolului din acea vreme îşi punea mari speranţe în domnitorul român.

Prin activitatea sa, a fost consolidată identitatea Bisericii Ortodoxe din Transilvania

Vorbiţi-ne despre rolul pe care l-a avut domnitorul român în conservarea poziţiei Ortodoxiei în faţa prozelitismului din acea perioadă?

În 1585 au trecut la greco-catolicism o parte din reprezentanţii bisericii kievene, aceştia vrând să-i atragă şi pe arhiereii din Transilvania. Atunci, Mihai Viteazul a luat toate măsurile pentru a evita această situaţie problematică. Prin activitatea sa, încercările uniate de pe teritoriul Transilvaniei au fost întârziate cu peste 100 de ani, iar acesta este un argument pentru caracterul şi direcţia luptei sale. După ce a ajuns şi domn al Transilvaniei, Mihai a impus şi construirea unei catedrale ortodoxe în marginea oraşului Alba Iulia, catedrală ce va fi subordonată Mitropoliei Ţării Româneşti.

Care era realitatea religioasă înainte şi în timpul domniei sale?

Era groaznică. Cei străini de neam erau impuşi în demnităţile bisericeşti de la noi. Acest lucru este subliniat şi de „Aşezământul“ lui Mihai Viteazul, care a fost păstrat la Mănăstirea Cozia, în care se spune că: „S-a constatat că de-a lungul timpului nu se alege stareţul în mănăstire după rânduială, ci sunt numiţi cei străini de neam care, după ce obţin titlul de stareţ, încep să risipească sau chiar să vândă averea mănăstirii“. Atunci s-a stabilit ca stareţul să fie ales din scaunul mănăstirii şi nu din afara ei, după ce a stat cel puţin 5 ani în mănăstire. Cel ce urma să fie stareţ trebuia să fie consacrat prin votul călugărilor din obşte.

„El a pus mai mult preţ pe credinţa sa decât pe propria viaţă“

Unirea celor trei Principate Româneşti, Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, a însemnat şi unirea Bisericii?

Într-un fel da, deşi era unită într-o credinţă încă dinainte de acest eveniment. Dar ar trebui spus altceva înainte de a vorbi despre unitatea administrativă. Adunările eparhiale au fost prezidate după Unire de către însuşi Mihai Viteazul: de la 1 noiembrie 1599, de când a intrat în Alba Iulia, şi până la 1600.

În sec. al XIV-lea, regele Ludovic de Anjou îi înlăturase din viaţa politică pe ortodocşi, iar marii boieri transilvăneni au trecut la catolicism pentru a-şi putea păstra averile şi privilegiile. Acestă rânduială impusă în Transilvania de Ludovic a fost schimbată de Mihai, care a cerut de prima dată recunoaşterea Bisericii Ortodoxe, fapt privit de vechile autorităţi transilvănene ca un act de mare îndrăzneală.

Pentru ca să ajungă principe al Transilvaniei, candidatul la scaun trebuia să fie neaparat catolic. Deşi a fost sprijinit militar de papă şi de catolici, Mihai a trecut peste această condiţie arătând că şi noi, ortodocşii, suntem Biserică sobornicească şi universală, iar trecerea sa la catolicism ar fi fost lipsită de sens. El a pus mai mult preţ pe credinţa sa decât pe propria viaţă. Este, pe undeva, o comparaţie pe care o putem face între Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu, care nu a vrut să treacă la islam pentru a-şi păstra demnităţile. La fel ca şi Brâncoveanu, Mihai a luat cununa muceniciei, dar indirect, fiind mai apoi asasinat pe câmpia Turzii.

„Stareţul Serghie era, pentru Mihai Viteazul, la fel cum era Daniil Sihastrul pentru Ştefan cel Mare“

Care a fost legătura domnitorului cu feţele bisericeşti din timpului domniei sale?

Stareţul de la Tismana a fost pus de Mihai episcop la Mucaci, pentru a da o replică episcopiei greco-catolice înfiinţate acolo. Stareţul Serghie era, pentru Mihai Viteazul, la fel cum era Daniil Sihastrul pentru Ştefan cel Mare, el ţinând cont de sfaturile sale. Era un lucru extraordinar ca domnitorul ţării să ţină cont de sfaturile unui om cu viaţă îmbunătăţită, aşa cum era stareţul Serghie de la Tismana, episcopul de Mucaci. Acesta a revenit de la Mucaci la Tismana după pierderea Transilvaniei. De asemenea, înainte de a intra în Transilvania, în 1599, a trimis călugării în misiune, pe drumuri numai de ei ştiute, să vină şi să le spună românilor de peste munţi că va veni un principe ortodox care-i va elibera, ridicând astfel toată Transilvania în picioare. După moartea domnitorului român, Dieta transilvană a hotărât ca monahii din Ţara Românească să nu mai treacă hotarele Transilvaniei.

În groaznica toamnă a anului 1600, atunci când domnitorul Mihai a fost înfrânt şi trădat, mănăstirile din Ţara Românească au fost cele care l-au sprijinit financiar pentru a merge în audienţă la Rudolf al II-lea, la porţile Vienei. Atunci când el a fost gonit de toţi aici, în biserică a aflat sprijin.

„Fără Mihai Viteazul, Moldova şi Ţara Românească ar fi putut deveni paşalâcuri“

Cum descrieţi relaţia dintre Ortodoxie, catolicism şi mahomedanism din timpul domniei lui Mihai Viteazul?

La început nu a fost primit cu încredere de catolici, deoarece el fusese adus pe tron de Cantacuzini, familie cu înalte demnităţi în Imperiul Otoman. Era în pragul războiului de 13 ani (1593-1606) atunci când se încerca câştigarea Ortodoxiei la catolicism după reforma lui Martin Luther. În acest context, vine pe tron Mihai, în situaţia în care papa căuta să întemeieze Liga Sfântă pentru apărarea creştinătăţii. El a dorit să construiască o Dacie ortodoxă, cei din Transilvania, împreună cu papa, visau la o Dacie catolică, iar turcii credeau în făurirea unei Dacii otomane tocmai pentru a putea stăpâni gurile Dunării. În acest context, Mihai Viteazul s-a dovedit a fi un apărător al Ortodoxiei. A ajuns, până la urmă, să se impună ca un erou chiar în ochii otomanilor, iar în raport cu catolicii a reuşit să semneze tratat pe picior de egalitate, obţinând astfel recunoaşterea oficială a Bisericii Ortodoxe. Dacă nu era Mihai Viteazul, Moldova şi Ţara Românească ar fi putut deveni paşalâcuri.

Simbol al unităţii naţionale şi al Ortodoxiei noastre

Cum s-a păstrat imaginea domnitorului în conştiinţa Bisericii şi de ce capul său a fost aşezat la Mănăstirea Dealu?

Era normal să se păstreze la Mănăstirea Dealu, aceasta fiind ctitoria bunicului său, Radu cel Mare. Capul său a devenit după moarte un simbol, la Mănăstirea Dealu făcându-se foarte multe pelerinaje. A fost ţinut o vreme într-o biserică românească din Ucraina, la sfântul altar. A devenit simbolul unităţii naţionale şi al Ortodoxiei noastre. Este un simbol al jertfei. Mihai Viteazul ne-a arătat că putem să dobândim ceea ce nici măcar nu gândeam că se poate dobândi.

Conştiinţa lui se păstrează prin pomelnicele ctitoriceşti. Este pomenit alături de ctitori, iar în cazul Bisericii din Oltenia, cu atât mai mult, deoarece el fusese banul Craiovei. Valoarea sa pentru Biserica din Oltenia reiese din aplecarea oamenilor de cultură asupra vieţii sale, personalităţi laice şi importante feţe bisericeşti, precum: mitropolitul Nestor Vornicescu, pr. Ioan Popescu Cilieni, pr. Dumitru Bălaşa, episcopii de Râmnic, Gheorghe şi Barbu Ştirbei etc. Gheorghe Bibescu a organizat primele excursii cu caracter religios în concepţie modernă. El se îmbrăca în hainele domnitorului la zilele de sărbătoare.

Nu numai un mare războinic, ci şi om de mare cultură

De unde a moştenit Mihai Viteazul dragostea pentru valorile ţării şi ale Bisericii străbune?

În nici un moment nu s-a pus la îndoială credinţa sa, el fiind un Cantacuzin. Mama sa, Teodora, care se trăgea din neamul acesta al Cantacuzinilor, a fost îngropată la Mănăstirea Cozia, unde a murit ca monahie. Educaţia creştină pe care a primit-o din partea mamei l-a făcut pe Mihai nestrămutat în credinţa sa. Toţi îl văd pe Mihai Viteazul: doar ca un mare războinic, dar el a fost şi un om de o mare cultură. În timpul său, cronicarul de origine germană Baltazar Walter Silezian transcria cronica Buzeştilor, care ar fi fost scrisă la Biserica „Sfinţii Arhangheli“ din Craiova. În cronica sa, Baltazar descrie faptele de eroism ale domnitorului şi confirmă înflorirea culturii în timpul domniei sale. Cronica este deosebit de generoasă, arătând şi faptele boierilor din jurul său.

Mihai Viteazul, ctitor bisericesc

Vorbiţi-ne despre calitatea de ctitor a domnitorului român.

Mihai a sprijinit negreşit Biserica, fiind pictat în mai multe lăcaşuri de cult la locul închinat ctitorilor. Este reprezentat pe peretele Mănăstirii Călui, deşi aceasta era ctitoria Buzeştilor. De asemenea, este pictat şi la Biserica „Cuvioasa Parascheva“ din Râmnicu Vâlcea, unde tatăl său contribuise material. La Mănăstirea Călui, Mihai apare într-o ipostază inedită, aceea de domnitor împărat bizantin, ca fiind singurul care putea să conducă lupta creştină şi cauza ortodoxă spre biruinţă. Hramul Bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din Craiova este dat de fraţii Buzeşti în cinstea domnitorului ţării Mihai Vodă, acesta fiindu-le chiar rudă.

În calitate de ban, a ctitorit Mănăstirea Mihai Vodă, înzestrând-o cu toate cele de trebuinţă. Această mănăstire a fost foarte importantă pentru apărarea Bucureştiului, fiind poziţionată strategic, pe Dealul Spirii. Mai târziu, acolo au fost adăpostite arhivele statului. Tot aici era locul de întâlnire al cavalerilor din Ordinul Mihai Viteazul, cei care luptaseră pentru ţară. Biserica mănăstirii a purtat hramul „Sfântul Nicolae“, fiind făcută de el ca mulţumire adusă de Dumnezeu pentru că a fost scăpat de securea călăului. În 1595, Mănăstirea Mihai Vodă a fost ocupată şi distrusă de trupele lui Sinan Paşa, mai apoi fiind refăcută şi înzestrată, tot de Mihai, cu mai multe moşii. (Ioniţă APOSTOLACHE).