Una dintre remarcabilele personalitati ale istoriei românesti, dar, în acelasi timp, si unul dintre personajele cele mai cunoscute ale literaturii universale despre vampiri este, dupa cum se stie prea bine, viteazul domn al Tarii Românesti, Vlad Tepes. Faima sa în Europa si în lume s-a datorat si se datoreaza nu atât stralucitelor sale victorii antiotomane, asa cum ar fi fost firesc, ci propagandei deosebit de intense, adevarata capodopera de intoxicare a opiniei publice, defasurata de regele Ungariei. Matei Corvin, care a atribuit lui Vlad Tepes cele mai cumplite fapte, cele mai mârsave tradari si intentiile cele mai negre tocmai pentru a-si scuza si justifica propria sa inactivitate pe frontul luptei antiotomane dupa ce primise importante ajutoare din apus destinate acestui scop.

Faptul ca Matei Corvin a declansat o astfel de actiune propagandistica este firesc si explicabil. Mai putin firesc si mai greu de înteles este însa succesul pe care el l-a înregistrat pe lânga cei carora si s-a adresat. Din acest punct de vedere credem ca lucrurile pot fi lamurite daca ne oprim atentia asupra Venetiei, stat cu puternice interese în Peninsula Balcanica, Marea Egee si Mediterana Orientala, dar si cu diplomatia cea mai dezvoltata din epoca, ce nu putea fi înselat în interpretarea unor fapte concrete decât daca dorea el sa se întâmple acest lucru. Ceea ce Venetia a acceptat ca adevarat stiind ca este neadevarat, evident ca a fost acceptat si de alte state apusene cu interese mult mai mici în privinta evenimentelor de la Dunarea de Jos si mult mai putin pricepute în activitatile diplomatice.

Regele ungar seamana confuzie

La sfârsitul anului 1461, aproape imediat dupa ce s-a produs ruptura decisiva dintre Vlad Tepes si otomani, Venetia a alertat pe Matei Corvin în legatura cu iminenta unui razboi cu otomanii si a încercat, de asemenea, sa realizeze o reconciliere între acesta si împaratul german Frederic III, dar fara a reusi.

Peste putin timp, la 4 martie 1462, trimisul Venetiei la Bude, Pietro Tommasi, anunta Senatul ca fusese chemat de rege care ia dat sa citeasca scrisori primite de la un sol de-al sau de pe lânga Vlad Tepes, prin care aceste îl înstiinta despre pagubele pricinuite de el otomanilor, despre multimea celor ucisi pe care i-a vazut „dupa numarul capetelor înfatisate”, afara de acei ce au fost arsi în locuitele acelea. Din aceasta scrisoare, care se refera, de fapt, la cea trimisa de Vlad Tepes la 11 februarie, rezulta ca Matei Corvin a utilizat rezultatele expeditiei victorioase a voievodului Tarii Românesti pe care-l considera vasalul sau în scopul obtinerii de fonduri din Italia, trimisul venetian cerând, în acest sens „denarîj per subventione”. De asemenea, se constata ca ecoul faptelor de vitejie ale lui Vlad Tepes a fost receptat foarte repede la venetia care, aproape imediat, la 20 martie, le-a facut cunoscute si la Roma.

O a doua scrisoare trimisa de Pietro Tommasi la Venetia dateaza din 27 mai. In ea ambasadorul înfatiseaza superiorilor sai situatia de la Dunarea de Jos asa cum se prezenta în preajma declansarii marii campanii sultanale. In primul rând, el vorbeste despre uriasa armata a lui Mehmed II pe care, dupa anumite zvonuri, o considera de 200 000 de oameni, dintre care 20 000 de ieniceri, si arata ca trei ar putea fi directiile de atac: Tara Româneasca, Transilvania sau Belgradul, primele doua fiind însa cele mai probabile. Apoi este amintita o flota fluviala otomana de 300 de vase, pe care sultanul a introdus-o pe Dunare pentru a-l ajuta la travedrsarea fluviului. Urmeaza informatii referitoare la Vlad Tepes despre care se spune ca a trimis toate femeile si toti copiii în munti, în timp ce el cu ostirea sa pazea Dunarea. Se afirma ca la curtea din Buda toata lumea se mira ca Tepes nu a trimis dupa ajutor, iar regele arata ca este hotarât sa se duca sa lupte cu turcii. La sfârsitul scrisorii ambasadorul face câteva consideratii cu privire la posibila evolutie viitoare a evenimentelor asa cum o întrevedea el, consideratii dintre care unele vor fi infirmate, dar altele confirmate. Astfel, el considera ca Vlad Tepes va fi înfrânt usor de uriasa armata otomana, ceea ce nu se va întâmpla, dupa care regatul maghiar va fi si el înfrânt la fel de usor, ceea ce din nou nu se va întâmpla tocmai pentru ca Tepes nu se va lasa zdrobit, sau regele Matei Corvin va ajunge la un acord rusinos pentru întreaga crestinatatea, ceea ce într-adevar se va întâmpla în ciuda victoriei domnitorului român. Din aceasta scrisoare se observa ca ambasadorul venetian la Buda ajunsese sa cunoasca destul de bine capacitatea militara a Ungariei si Ñdorinta regelui ei de a se confrunta cu Imperiul otoman. In acelasi timp, el nu punea la îndoiala faptul ca Vlad Tepes era hotarât sa faca orice sacrificiu pentru a-si apara tara dar, necunoscând lucrurile de aproape, credea ca o eventuala reusita ar fi fost imposibila în fata avalansei otomane.

La 14 iunie, acelasi Pietro Tommasi scris dogelui aratându-i ca turcii condusi de un pasa, este vorba probabil de Mahmud Pasa, au trecut Dunarea cu 60 000 de oameni, dintre care 25 000 de ieniceri (de fapt aceasta apreciere este valabila pentru întreaga ostire otomana condusa de Mehmed II însusi), ca voievodul Transilvaniei se pregatea de lupta, iar Matei Corvin îi spusese ca sultanul se afla în tabara si va ataca probabil Belgradul. De asemenea, arata ca regele a ordonat adunarea armatei la Seghedin de unde se va putea îndrepta fie spre Belgrad, fie spre Transilvania si Tara Româneasca, în functie de intentiile lui Mehmed II. Se poate observa ca, prin aceste informatii, Matei Corvin încerca sa creeze confuzie la Venetia si, probabil, la Roma, cu privire la intentiile sultanului. El vorbea de posibilitatea atacarii Belgradului într-un moment în care sultanul atacase deja cu toate fortele Tara Româneasca, tocmai pentru ca nu avea de gând sa-l sprijine pe Vlad Tepes si sa se confrunte deschis cu otomanii. In acelasi timp însa el cerea Venetiei sa apeleze la papa si la alti principi crestini pentru a-i trimite ajutoare, aratând ca avea vistieria goala. Despre Vlad Tepes ambasadorul arata ca, neputând opri pe turci la Dunare, s-a retras spre munti si prezicea din nou înfrângerea sa completa, de care se temea si curtea din Buda, înfrângere care, dupa parerea sa, ar fi putut duce si la pierderea Transilvaniei.

Senatul venetian nu se lasa pacalit…

O parte dintre aceste informatii erau însa contrazise de altele, provenite din surse diferite. Astfel, referitor la faptul ca Vlad Tepes nu ceruse ajutor de la regele Ungariei, o scrisoare a lui Ladislau de Vesen, adresata de asemenea dogelui, arata ca domnul Tarii Românesti „…în fiecare zi solicita sa fie ajutat, fiindca nu va putea sustine singur o navala atât de puternica”. Chiar pietro Tommasi în scrisoarea sa imediat urmatoare, din 15 iunie, arata ca sultanul intrase deja în Tara Româneasca dar, sub influenta curtii din Buda, îsi mentinea parerea ca de aici el ar putea sa se îndrepte împotriva Belgradului si continua sa-si manifeste îndoiala cu privire la capacitatea de rezistenta a lui Vlad Tepes.

Realitatea era însa alta si cel care o cunostea cel mai bine era chiar regele Ungariei. Astfel, dupa ce încercase sa demonstreze Venetiei ca Tepes era incapabil de rezistenta în fata otomanilor si dupa ce primise chiar subsidii din partea acesteia destinate luptei antiotomane, Matiei Corvin a încercat sa traga cât mai multe foloase propagandistice din splendida victorie a voievodului român, la care el nu contribuise însa cu nimic. Imediat dupa aflarea victoriei si a retragerii sultanului, el a trimis o solie la Venetia care a anuntat zdrobirea sultanului de catre „unguri si români”, ecoul acestei informatii fiind înregistrat de ambasadorul Milanului în cetatea lagunelor, Guidobonus, la 30 iulie 1462.

Dar în ciuda acestor încercari de dezinformare, Venetia, a carei diplomatie era foarte abila în astfel de probleme, nu a putut fi indusa în eroare. In acest sens, deosebit de semnificativa este scrisoarea bailului din Istambul, Domenico Balbi, care, la 28 iulie 1462, facea un tablou aproape complet si veridic al campaniei lui Mehmed II din Tara Româneasca. El arata ca, o data trecut la nord de Dunare, sultanul a gasit tara goala de oameni si de provizii, toti retragându-se în locuri întarite din munti. Apoi vorbeste de razboiul de hartuiala dus de Tepes, de atacul de noapte împotriva taberei sultanului, de marile pierderi suferite de otomani, care, în cele din urma, s-au retras, la 11 iulie Mehmed II aflându-se deja la Adrianopol. De asemenea este mentionat si faptul ca sultanul a lasat în apropierea Tarii Românesti pe fratele lui Tepes, care nu este altul decât Radu cel Frumos, cu ceva trupe otomane, pentru a încerca sa-l rstoarne pe domn cu ajutorul unor posibile complicitati interne. Informatii asemanatoare au ajuns la venetia si pe alte cai, ecoul lor putând fi întâlnit în câteva cronici contemporane, cum ar fi cele ale lui Domenico Malipiero, Stefano Magno, precum si într-o cronica anonima ce merge pâna în anul 1481. Toate aceste informatii nu amintesc absolut nimic despre pretinsul ajutor al lui Matei Corvin, ceea ce bineînteles a facut ca Senatul, dogele si ceilalti factori de conducere ai Republicii sa-si dea seama de adevar si de pozitia reala a regelui maghiar.

Suspiciunile pe care Venetia le avea cu privire la intentiile lui Matei Corvin rezulta si din faptul ca acesta, atunci când a plecat din Buda în asa-zisa campanie de ajutorare a lui Vlad Tepes, a fost însotit si de ambasadorul Pietro Tommasi, care avea misiunea sa anunte Senatul despre evolutia conflictului si despre toate celelalte evenimente importante. Din pacate singura informatie pe care ambasadorul a trimis-o, si despre care avem noi cunostinta, a fost cea din 26 noiembrie 1462, privitoare la arestarea lui Vlad Tepes, peste câtva timp conducerea Republicii confirmând primirea acestei scrisori, cât si pe cea a regelui Ungariei despre „cazul” Vlad Tepes.

Desi venetienii aflasera în mod sigur despre existenta unui tratat secret încheat în toamna anului 1462 între Matei Corvin si sultan, totusi, la 15 ianuarie 1463, Senatul confirma regelui maghiar primirea scrisorilor prin care i se aducea la cunostinta „…cazul dusmanos al fostului voievod muntean, care a încercat sa savârseasca o crima atât de mare împotriva majestatii voastre si a regatului”. De asemenea, Matei Corvin era laudat si pentru faptul ca luase unele masuri oportune de aparare. Acesta era însa un limbaj diplomatic pe care Venetia îl folosea la adresa regelui Ungariei numai pentru ca avea nevoie de o alianta cu el în conditiile în care o confruntare majora cu Imperiul otoman parea de neevitat, iar Vlad Tepes îsi pierduse domnia. In realitate, în ciuda scrisorilor si a „dovezilor” de tradare trimise de Matei Corvin, Senatul venetian nu a putut fi convins de vinovatia lui Vlad Tepes. La cinci luni dupa arestarea acestuia, la 18 aprilie 1463, el cerea noului ambasador de la Buda, Giovanni Aymo, sa descopere adevarul în cazul lui Vlad Tepes, sa se informeze asupra raporturilor dintre regele Ungariei si noul domn al Tarii Românesti si sa afle daca între Ungaria si Imperiul otoman a intervenit sau putea sa intervina o pace, în acest caz trebuind sa faca totul pentru a o împiedica.

…dar mizeaza gresit

Doua lucruri importante se desprind din aceste instructiuni. Pe de o arte neîncrederea Venetiei în intentiile politice si militare ale lui Matei Corvin, iar pe de alta parte nevoia sa imperioasa de a stabili o alianta cu Ungaria în conditiile crescândei amenintari otomane, amenintare care se va materializa prin declansarea celui mai crâncen si mai îndelungat razboi turco-venetian din secolul XV, desfasurat între 1463 si 1479. Din aceasta cauza Venetia era dispusa sa accepte explicatiile si argumentele regelui maghiar de a caror veridicitate se îndoia. La aceasta se mai adaugau alte doua cauze si anume: considerarea Ungariei ca o mare putere a vremii, mult mai importanta sub aspectul potentialului militar decât Tara Româneasca si, mai târziu, Moldova, si faptul ca Matei Corvin era de religie catolica ceea ce îl facea pentru papa singurul conducator capabil si acceptabil de a conduce o eventuala cruciada antiotomana, parerile papei fiind foarte importante pentru venetieni care contau mult pe sprijinul sau în razboiul lor cu otomanii.

Astfel se explica de ce propaganda desfasurata de Matei Corvin împotriva lui Vlad Tepes a avut succes la Venetia, iar daca a avut succes aici nu era greu sa-l aiba si în alte state europene.

Dar acceptând propaganda si calomniile lui Matei Corvin, Venetia nu a avut prea mult de câstigat de la alianta cu acesta, deoarece regele Ungariei avea privirile îndreptate spre Europa Centrala, la hotarele cu Imperiul otoman preferând sa mentina o situatie de echilibru militar si de statu quo teritorial si politic. La Dunarea de Jos, principalii aliati de facto ai Venetiei în îndelungatul sau razboi cu Poarta otomana de care am amintit mai sus au fost românii si nicidecum regele Ungariei. Românii condusi de Vlad Tepes l-au înfrânt pe sultan în 1462, tot ei, dar condusi de tefan cel Mare, vor obtine stralucita victorie de la Vaslui, din ianuarie 1475, victorie care a eliminat pentru un timp presiunea otomana asupra posesiunilor venetiene de pe coasta dalmata a Marii Adriatice, iar în 1476 o noua expeditie sultanala se va zdrobi de rezistenta lor îndârjita. In aceasta perioada, ca, de fapt, si în altele din evul mediu, principalul factor de rezistenta în fata presiunii otomane asupra asupra Europei Centrale, l-au constituit Tarile Române si mult mai putin statul feudal maghiar, afectat de o anarhie interna crescânda care-i va provoca în final disparitia.

Din pacate, desi era în masura sa constate aceste lucruri, Venetia nu le-a luat în considerare si a mizat în continuare pe Matei Corvin, fapt care-i va aduce importante înfrângeri si pierderi teritoriale. Atitudinea sa fata de Vlad Tepes este elocventa în acest sens. In primul rând se constata ca între Vlad Tepes si Venetia nu a existat nici o legatura directa, acest lucru fiind imposibil datorita pretentiilor de suzeranitate manifestate de Matei Corvin fata de Tara Româneasca, pretentii teoretice, dar pe care venetia nu a vrut sa le conteste. In al doilea rând, se poate spune ca Venetia, în ciuda actiunii de dezinformare a lui Matei Corvin, a cunoscut, chiar cu amanunte foarte semnificative, lupta plina de eroism a lui Vlad Tepes, precum si comportamentul putin cavaleresc al regelui maghiar si aflat în cotradictie cu obligatiile medievale ale unui suzeran fata de vasalul sau, asa cum pretindea ca este Matei Corvin fata de Vlad Tepes. Dar, în al treilea rând, Venetia a preferat sa închida ochii în fata evidentei, cu speranta de a obtine o colaborare eficienta a lui Matei Corvin la lupta antiotomana. Rezultatul a fost ca ea a asistat pasiva la caderea unui aliat sigur, Vlad Tepes, si nu a obtinut în schimb, decât într-o masura cu totul insuficienta, ajutorul Ungariei care, în acea vreme, nu avea, chiar si sa fi vrut, capacitatea necesara purtarii unui razboi ofensiv de anvergura cu Imperiul otoman. Mai mult, prin tacerea sa complice, Venetia a acordat credit si a facilitat succesul propagandei declansate de Matei Corvin împotriva lui Vlad Tepes. (Eugen Denize).