Acordul de procentaj” este înţelegerea dintre Churchill şi Stalin prin care se fixau, într-o manieră neobişnuită în practica diplomatică, adică prin procente, infl uenţa Marii Britanii (în înţelegere cu SUA) şi a Uniunii Sovietice în ţările Europei de Sud-Est.

În memoriile sale, Winston Churchill a relatat pe larg întâlnirea sa cu Stalin, din seara zilei de 9 octombrie 1944 (discuţiile au început la orele 22.00), în cursul căreia, constatând că “ the moment was apt for business” (momentul era propice pentru tranzacţii), i-a propus dictatorului sovietic, în vederea evitării tensiunilor într-o zonă de interes pentru cele două mari puteri, următoarele procente:

România: Rusia – 90%

Alţii – 10%

Grecia: Marea Britanie – 90%

Rusia – 10%

Iugoslavia: 50% – 50%

Ungaria: 50% – 50%

Bulgaria: Rusia – 75%

Alţii – 25%

În cursul negocierilor din zilele următoare dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, şi Viaceslav M. Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei şi al Ungariei, Uniunea Sovietică obţinând, în cele două ţări, o influenţă cotată la 80%. Istoricii nu sunt de acord asupra semnificaţiei acestor procente. Este, însă, evident că ele dezvăluiau ponderea pe care protagoniştii Marii Alianţe (URSS, Marea Britanie şi SUA) aveau să le deţină în fixarea destinului ţărilor cuprinse în Acordul de procentaj. Până foarte de curând, am crezut că, la originea înţelegerii anglo-sovietice din octombrie 1944, s-au aflat doi factori:

1. a) interesul Marii Britanii de a avea controlul asupra Greciei, verigă capitală în menţinerea bazinului oriental al Mediteranei sub dominaţie britanică – dacă Armata Roşie ar fi intrat în Grecia sau Partidul Comunist ar fi luat puterea la Atena, Grecia ar fi fost pierdută pentru Marea Britanie, iar Suezul, punct de maxim interes strategic, pe drumul imperial, care lega Marea Britanie de posesiunile sale de la est de Suez, s-ar fi găsit sub ameninţarea directă a URSS, interesele de securitate ale Marii Britanii cerând, aşadar, ca Londra să împiedice o prezenţă militară sovietică în Grecia;
2. b) al doilea factor care a determinat Acordul de procentaj a fost incidentul survenit între Moscova şi Londra, în legătură cu prezenţa în România a grupului „Autonomous”, trimis de Special Operations Executive, o structură informativă şi de sabotaj, care ţinea legătura cu mişcările de rezistenţă din ţările ocupate sau controlate de cel de-al treilea Reich: în noaptea de 21/22 decembrie 1943, un grup de trei agenţi ai SOE, denumit „Autonomous” şi compus din Gardyne de Chastelain, Ivor Porter şi Silviu Meţianu, a fost paraşutat în România, o eroare făcând ca cei trei să ajungă în altă zonă, unde au fost capturaţi de jandarmii români (în apropiere de satul Plosca, judeţul Teleorman), la câteva ore de la aterizare (istoria acestui grup este cunoscută publicului cititor românesc din cartea lui Ivor Porter, Operaţiunea „Autonomous”, trad. George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991); obiectivul principal al Operaţiunii „Autonomous” era de a-l convinge pe Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ şi figura cea mai importantă a opoziţiei din România, să nu ocolească Uniunea Sovietică în demersurile sale, urmărind desprinderea României de Germania şi încheierea armistiţiului cu protagoniştii coaliţiei antihitleriste. Atât opoziţia, cât şi regimul Antonescu îşi puneau speranţele în anglo-americani şi evitau contactele cu Moscova. Loiali alianţei cu URSS, britanicii îi cereau, aşadar, lui Maniu să se adreseze tuturor protagoniştilor Marii Alianţe; deşi militari ai unei ţări cu care România era în război, membrii grupului „Autonomous” au fost trataţi excelent, fiind deţinuţi la Inspectoratul General al Jandarmeriei şi au purtat discuţii cu Eugen Cristescu, şeful Serviciului Special de Informaţii, generalul Constantin Z. Vasiliu („Piky”), şeful Jandarmeriei, şi adjunctul acestuia, generalul Gheorghe Tobescu; lui de Chastelain i s-a organizat o întâlnire cu Maniu, iar membrii grupului au fost implicaţi în comunicările radio ale mareşalului Ion Antonescu cu generalul englez Maitland Wilson, comandantul forţelor aliate din Mediterana Orientală; acest ultim fapt a provocat o mare iritare la Moscova, care, printr-un mesaj al lui Molotov către Churchill, din 30 aprilie 1944, a acuzat Marea Britanie că a stabilit o înţelegere cu regimul Antonescu „ale cărei scopuri sunt necunoscute guvernului sovietic” şi îngreunează astfel capitularea României; în consecinţă, Moscova cerea Londrei să prezinte explicaţii în legătură cu activitatea acestui grup; la 2 mai 1944, Churchill a redactat un răspuns dur la mesajul lui Molotov, dar Eden l-a atenuat pentru a nu agrava tensiunile dintre cei doi aliaţi; pentru a evita, pe viitor, apariţia unor astfel de incidente, la 5 mai 1944, au început la Londra discuţii anglo-sovietice privind delimitarea „sferei de activitate” a celor două mari puteri în Europa de Sud-Est, întemeiate pe principiul că România aparţine sferei sovietice de interese, iar Grecia celei britanice.

Aceasta era imaginea pe care am susţinut-o şi eu, până acum.

Studiul unui istoric rus – Aleksandr A. Kalinin, Convorbirile sovieto-britanice despre delimitarea sferelor de influenţă în Europa, în 1944 („Voprosî istorii”, 2009, nr. 9, p. 19-36) – aduce informaţii noi, care obligă la revizuirea acestei interpretări. În condiţiile în care Uniunea Sovietică era percepută în cercurile anglo- americane ca o sprijinitoare a comuniştilor greci, deţinători ai mijloacelorde forţă capabile să le permită luarea puterii, guvernul britanic a fost îngrijorat de perspectiva ieşirii Greciei de sub influenţa sa. În contextul atacurilor Agenţiei TASS împotriva guvernului grec din exil (se ştia că această agenţie reprezintă punctul de vedere al guvernului sovietic), la 16 aprilie 1944 Churchill a adresat un mesaj lui Molotov în care „a exprimat rugămintea de încetare a propagandei TASS. Churchill a dat de înţeles că Londra este gata să recunoască interesele sovietice în România şi a propus, în fapt, Moscovei, o tranzacţie: partea sovietică să domine în România în schimbul recunoaşterii Greciei în sfera britanică de interese. «Întrucât noi dăm ruşilor conducerea în toate problemele româneşti – l-a încredinţat Churchill pe diplomatul britanic R. Leeper – pot să sper la un răspuns favorabil»” (A.A. Kalinin, op. cit., p. 20). Speranţele premierului britanic nu au fost înşelate. În răspunsul său din 22 aprilie 1944, V.M. Molotov „pentru prima dată a legat Grecia de România” (ibidem, p. 21). În lumina informaţiilor lui A.A. Kalinin, se constată că decizia Marii Britanii şi a Uniunii Sovietice de a încheia un acord prin care România şi Grecia să fie atribuite URSS şi, respectiv, Marii Britanii, este anterioară mesajului iritat al lui Molotov, din 30 aprilie, pe care eu însumi îl considerasem a fi fost unul din cei doi factori generatori ai Acordului de procentaj. Semnalând aceste noi date, sperăm să reluăm cât mai curând problema într-un cadru mult mai amplu de informaţie. Am dorit, acum, să aducem în atenţia cititorilor noştri „ultimul cuvânt” în privinţa Acordului de procentaj. Informaţiile noi pun, încă o dată, în lumină rolul odios jucat de Winston Churchill în aservirea ţărilor est-europene de către Uniunea Sovietică. Aşa-zisul „erou” al luptei antinaziste a fost la fel de făţarnic şi de ca Hitler şi Stalin. Este un mit care trebuie demolat de urgenţă. Cred că şi Marea Britanie n-ar avea decât de câştigat din restabilirea adevărului istoric (acad. Florin Constantiniu).