Teritoriul dintre Prut și Nistru, anexat de Rusia în 1812, a primit de la noul stăpân numele de Basarabia prin extinderea denumirii avute până atunci numai din zona învecinată brațului Chilia, unde se exercitase în secolul al XIV-lea stăpânirea Țării Românești, numită și Basarabească, după dinastia Basarabilor.
În primii ani ai ocupației, Basarabia a beneficiat de un regim de autonomie, cu o administrație bilingvă (română/„moldoveană” și rusă) și cu păstrarea legislației locale, primul guvernator civil fiind boierul moldovean Scarlat Sturdza. Statutul din 1818 a introdus primele limitări ale autonomiei, care a fost deplin abolită în 1828. Legea promulgată în acest an a inclus Basarabia în gubernia Novorossiisk, desființând funcția de guvernator, și a făcut din limba rusă unica limbă în administrație și în justiție, da, întrucât locuitorii români nu cunoșteau rusa, s-a admis, în „caz de necesitate”, și traducerea în română, care a continuat să fie folosită în redactarea cererilor; în 1836, s-a stabilit o perioadă de tranziție de șapte ani, în cursul căreia limba „moldovenească” mai putea fi utilizată, urmând ca din 1843 să fie întrebuințată în toate actele numai în limba rusă.
În școli limba română a fost predată până la sfârșitul anilor ̛60-începutul anilor ̛70, când învățarea ei a fost oprită.
Ultimile vestigii ale individualității administrative a Basarabiei au dispărut o dată cu transformarea ei în gubernie în 1873
A.V. Boldur a distins în perioada stăpânirii rusești a Basarabiei succesiunea a trei perioade de libertate și a trei perioade de reacțiune, astfel: 1812-1828 (libertate); 1828-1856 (reacțiune); 1856-1866 (libertate); 1866-1904 (reacțiune); 1905-1906 (libertate); 1907-1912 (reacțiune). El remarcă – întemeiat – că perioadele de libertate (termenul este de înțeles în sensul că autoritățile ruse au lăsat mai multă libertate inițiativelor locale) au fost inaugurate de un război. După cel din 1812, Petersburgul a lăsat un regim de autonomie destinat să evite nemulțumirea populației, intrate în frontierele rusești; înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1953-1856) a dezvăluit criza regimului absolut al lui Nicolae I și a generat politica de reformare a lui Alexandru al II-lea; în sfârșit, înfrângerea Rusiei în războiul ruso-japonez (1904-1905) a precipitat izbucnirea primei revoluții ruse și a constrâns pe țarul Nicolae al II-lea la un șir de concesii.
Perioada cea mai bogată în reforme a fost deceniul 1856-1866, când țarul Alexandru al II-lea a încercat modernizarea imperiului prin reforma agrară, crearea administrației locale (zemstve), reforma justiției etc.
În Basarabia, țăranii fuseseră eliberați din șerbie (vecinie) încă din timpul lui Constantin Mavrocordat, dar , în 1861, boierii și clerul, adică 3,3% din populație, stăpâneau 72% din pământul productiv. Reforma agrară a fost aplicată în Basarabia șapte ani mai târziu, adică în 1868. Țăranii au devenit proprietari pe lotul (nadel) de pământ și l-au răscumpărat, plătind valoarea lui, în decurs de 49 de ani, statului, care despăgubise pe moșieri. În urma reformei, în Basarabia, țăranii au devenit stăpâni a peste 1,5 milioane de desiatine de pământ (1 desiatină= 1,09 ha), iar boierimea și clerul stăpâneau aproape 2 milioane de desiatine.
Administrația locală a redevenit zemstvelor, introduse în Basarabia în 1869 (cinci ani mai târziu decât în Rusia). Ele erau alese de moșieri, industriași și reprezentanți ai țărănimii, activând sub autoritatea Ministerului de Interne. Administrația locală a contribuit la crearea unei rețele de instituții de asistență medicală, de învățământ agricol și de cultură.
Autoritățile ruse au încurajat imigrarea în Basarabia și a făcut colonizări în partea de sud a provinciei. În urma acestei politici, în Basarabia au venit ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi, germani etc. În 1897, dintr-o populație de aproape 2 milioane de locuitori, românii reprezentau 47,58%, ucrainenii 19,75%, evreii 11,79%, rușii 8,05% etc.
Autoritățile ruse au vegheat pentru ca în Basarabia să nu se înfiripe o mișcare națională românească, având în vedere că dincolo de Prut statul român începea să devină un pol de atracție. În 1865, prințul Obolenski cerea schimbarea numelui provinciei din Basarabia în Alexandrovskaia sau Alexandroslavskaia, întrucât „însăși denumirea amintește o altă patrie, are o însemnătate mare politică, născând visuri separatiste”.
În rândurile moșierilor și ale intelectualilor din clasa de mijloc au apărut proiecte și intenții de ridicare culturală a populației românești, prin tipărirea unui ziar, precum și a abecedarelor, broșuri de cultură generală etc. Atente la astfel de inițiative, autoritățile supravegheau pe cei „care visează o Românie unită și contopită” și semnalau „spiritul patriotic românesc”, manifest încă în forme incipiente la începutul celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.
După existența cu totul efemeră a primului ziar românesc din Basarabia, „Mesagerul Basarabiei” (1884), apare hebdomadarul „Basarabia” (1906-1907),care, profitând de atmosfera mai liberă creată de revoluția din 1905, a militat pentru autonomia provincială a Basarabiei, revigorarea sentimentului național românesc și promovarea limbii române în școală și în Biserică.
În Basarabia, spre deosebire de Transilvania și Bucovina, rusificarea elitei românești – mentală (devotament față de țar) sau etnică – a privat populația de o pătură conducătoare, angrenată în efortul de emancipare națională. Absența unei activități sistematice de luminare a țărănimii prin școală a favorizat politica de rusificare a autorităților țariste. Absența unei burghezii naționale românești, ca în Transilvania și Bucovina, a făcut ca mișcarea națională să se reazeme pe intelectuali, câștigați tot mai mult de idealul unității naționale și masa țărănească românească, simțind instinctiv românește.
Ceea ce se cuvine subliniat în chip răspicat este că, spre deosebire de stăpânirea rusească în Basarabia, care a ținut într-o stare de înapoiere provincia, cea austro-ungară în Transilvania, Banat și Bucovina, cu toate laturile ei negative, a contribuit, prin spiritul de ordine, și prin racordarea lor la civilizația Europei Centrale („Mitteleuropa”), la propășirea materială și spirituală a românilor.
Mirarea lui Dinicu Golescu se reîntâlnește și la Constantin Stere în cursul călătoriei sale în Ardeal, în 1906, în fața nivelului ridicat atât material cât și cultural al țărănimii transilvănene. De atunci și până astăzi oricine traversează Carpații sau merge în Bucovina constată imediat deosebirea – în rău – pentru Vechiul Regat, împovărat de moștenirea nefastă a Orientului. Faptul că în zilele noastre Samuel Huntington susține existența unei linii de fractură între civilizații (slavo-ortodoxă și occidentalo-catolică) prin mijlocul spațiului românesc nu trebuie privit – abia dacă mai este de spus – ca un act de ostilitate și nici ca o negare a unității națiunii române, ci ca expresia unei realități de netăgăduit – societatea românească a evoluat până în 1918 în două cadre de civilizație diferite, care i-au imprimat faciesuri culturale diferite și ritmuri de dezvoltare diferite.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Cap. 5 – Pământuri românești sub stăpânire străină, p. 268-271, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997