Din decembrie 1989 şi până astăzi, România a avut peste 20 de miniştri ai Educaţiei. Legea educaţiei a fost schimbată de peste 60 de ori.

Luând în discuţie, în 1930, proiectul de reformă a educaţiei propus de chimistul Neculai Costăchescu, ministrul Instrucţiunii Publice în guvernului Maniu de la acea dată, Grigore T. Popa scria: „Predecesorul său deasemeni a manifestat în repetate rânduri dorinţi reformatoare şi antepredecesorul său, deşi scurtă vreme aşezat pe scaunul ministerial, a anunţat la fel un mare program de reformă a Învăţământului. Trei miniştri… şi trei reforme în trei guverne succesive!

Spiritul de reformă a Învăţământului se dovedeşte astfel a fi aproape o necesitate fiziologică pentru orice ministru de instrucţie. E un fel de reflex condiţionat prin decretul de numire. Singura deosebire între reformatori este punctul de aplicaţie: căci unul o începe cu şcoala primară (Dr. C. Angelescu), altul cu şcoala secundară (I. Petrovici), şi celălalt cu universitatea (N. Costăchescu)”.1

Gr. T. Popa scria despre învăţământul universitar şi, ca atare, punea accentul pe datoriile specifice profesorilor universitari care, constata el, nu prea îşi înţelegeau menirea şi se mulţumeau cu „declamaţia ştiinţifică”. Gr. T. Popa scria că, pentru a nu fi simpli „vânturători de ştiinţă, pitrocitori ai cunoştinţelor create de alţii, comercianţi de noţiuni împrumutate verbal sau prin lectură, intermediari verbomotori între cărţi şi fiinţe vii”, profesorii universitari trebuie să „facă operă creatoare”, să contribuie personal la „crearea noţiunilor” sau la dezvoltarea disciplinelor pe care le predau. Cea mai bună metodă de asimilare a cunoştinţelor e, considera el citându-⁠l pe antropologul Grafton Elliot-⁠Smith, cercetarea, „convieţuirea” intimă cu ştiinţa. Or, constata Gr. T. Popa, această monogamie ştiinţifică le era imposibilă unor profesori universitari care erau mai ales oameni politici sau oameni cu clienţi. Prinşi cu activitatea lor de parlamentari sau de „clubişti de partide”, profesorii universitari se desprind de activitatea ştiinţifică. Naveta între provincie şi Bucureşti transformă profesorii în nişte „cocoare ştiinţifice” a căror implicare în politică nu îmbunătăţeşte cu nimic politica dar sărăceşte şi compromite activitatea universitară. Fără a se mai putea ţine la curent cu literatura ştiinţifică din domeniul lor, sterili din punct de vedere al cercetării originale pentru că preocupaţi de mersul la o bere cu alegătorii sau cu alţi membri ai parlamentului, aceşti profesori devin „retori învechiţi”, dibaci manipulatori de cuvinte şi de oameni. Atotputernicia politică îi ajută pe aceşti veterani ai vorbelor goale să blocheze prin „şicane subterfuge” ascensiunea oricărui cercetător onest a cărui competenţă ar putea să scoată în evidenţă propria lor impostură academică. Impactul asupra studenţilor e la fel de dezastruos pentru că, la contactul cu asemenea somităţi cu ochii pungiţi de navetă şi chermeze politice, studenţii nu doar că nu învaţă nimic, dar ajung şi la concluzia că impostura e regula jocului la care se câştigă banii uşor. Din pricina unui sistem de învăţământ universitar saturat profesori politicieni sau patroni de reţele clientelare, întreg sistemul de educaţie din România avea de suferit, arăta Gr. T. Popa, care cerea reforme în sensul legării profesorilor de „glia” academică prin interzicerea activităţii politice sau a cabinetelor de practică privată în cazul profesorilor de Drept şi Medicină. Salariile din învăţământul universitar trebuiau mărite, cerea Gr. T. Popa, dar activitatea profesorilor trebuia judecată după criterii de performanţă intelectuală ridicată.

De aceea, orice reformă serioasă a învăţământului trebuia să aibă în vedere sporirea fondurilor de carte ale bibliotecilor universitare şi mai buna dotare a laboratoarelor de cercetare, rămase mult în urma celor ale unui stat „sălbatic”, scria ironic Gr. T. Popa, precum Uniunea Sovietică (50). Lipsiţi de „mijloace tehnice”, până şi cei mai talentaţi cercetători îşi ratează menirea. Din păcate, constata Gr. T. Popa, instituţiile care controlează viaţa culturală românească sunt dominate de ignoranţi cu titluri universitare/ pseu-
do-intelectuali şi de nenumăraţi „proşti inveteraţi, de aceia care nu-⁠s deştepţi decât la două instincte”. Aceste două categorii falsifică sensul culturii româneşti combătând prin apoftegme simpliste orice tendinţă de dezvoltare organică: „Aşa de pildă, ori de câte ori un fanatic mai neastâmpărat, ori vreun naiv fascinat de exemple streine, vrea să organizeze ceva temeinic, – la oricare cerere a lui i se închide gura cu exemple din secolii trecuţi: «Mai lucrează şi D-⁠ta cu ce ai, fă cum poţi; Claude Bernard a lucrat într’o pivniţă; de-⁠ai face şi D-⁠ta cât a făcut el». «Ei, nu se poate domnule, asta-⁠i lux; Pasteur n’avea decât un microscop (sic!) şi el a creat bacteriologia»” etc, etc…”.

Pentru a oferi exemple de oportunităţi pierdute din cauza acestor proşti inveteraţi şi a „protipendadei insuficienţei intelectuale” de la butoanele centrilor organizatori ai culturii române, Gr. T. Popa vorbeşte despre nişte secretari de stat care nu aprobaseră scutirea de taxe vamale a unor cărbuni de proiecţie pe motiv că „avem şi noi cărbuni la Petroşani” sau scutirea de taxe a alcoolului folosit în laboratoare, deoarece confundau „Istologia cu crâşma”. Cel mai strălucit exemplu îl oferă însă birocraţii de la Casa Şcoalelor care, după Primul război mondial, au refuzat achiziţionarea la preţ extrem de mic – rate de schimb era favorabilă atunci leului românesc, mai puternic decât inflaţionara marcă germană – de aparatură de laborator şi literatură ştiinţifică din Germania.

Gr. T. Popa îşi încheia broşura cu avertismentul că educaţia unui popor este atât de „însemnată, încât a proceda cu uşurinţă faţă de ea înseamnă a ruina poporul”. Afirmaţiile lui Gr. T. Popa referitoare la „cocoarele universitare” pot fi confirmate cu ajutorul articolului vitriolant intitulat „Universitatea din Iaşi grav bolnavă” scris de istoricul literar Giorge Pascu şi publicat în Revista Critică, fondată şi condusă de Pascu şi unde colabora şi Gr. T. Popa. Cercetând registrele Facultăţii de Litere din Iaşi, Pascu descoperea că nume mari ale lumii politice şi culturale interbelice trăgeau un chiul pe cinste de la îndatoririle lor universitare. Astfel, Mihai Ralea, Traian Bratu, I. M. Marinescu, Gh. I. Brătianu şi alţii, împărţiţi între politica din Bucureşti şi universitatea din Iaşi, lipseau de la cursuri „cu lunile şi cu anii”.2 Gr. T. Popa nota că holurile şi sălile Universităţii din Iaşi se umpleau de clientelă politică la fiecare descindere aulică a vreunui important profesor-⁠politician: „Lipsa de jenă şi pervertirea de judecată au mers aşa de departe, încât profesorii deputaţi când vin în Iaşi pentru cele două-⁠trei zile, chipuri să-⁠şi facă datoria faţă de universitate […] dau consultaţii politice în chiar laboratoarele universităţii. Sunt pline sălile universităţii de nevoiaşi de toate categoriile, cu petiţii în mână, cu traista în băţ veniţi de departe. Preoţi, învăţători, notari ameninţaţi cu darea afară, agenţi electorali cu pretenţii de răsplătire, clubişti în sfadă gata de tras iţe, populează sălile”. Pascu observa însă efectele acestei atmosfere asupra studenţilor, antrenaţi de profesorii lor în arta tăierii frunzei la câini: „Orele şi zilele neregulate de cursuri îi fac pe studenţi să-⁠şi piardă vremea ciasuri şi zile întregi pe culoarele Facultăţii, iar absenţele-⁠i deprind cu lenea. Absenţele profesorilor le dau studenţilor şi un trist exemplu de împlinirea datoriei”. Observând că mulţi profesori îşi luau liber de pe data de 12 decembrie până pe 20-⁠25 ianuarie, studenţii plecau şi ei acasă pe 12 decembrie şi se întorceau pe 15-⁠20 ianuarie, lipsind de la cursurile profesorilor care înţelegeau să îşi facă datoria conform regulamentului, de pe 8 ianuarie: „Cursurile superficiale şi reduse îi fac pe studenţi să capete o falsă idee despre ştiinţă şi munca intelectuală şi să iasă din Facultate slab pregătiţi şi fără interes pentru carte”.

Despre efectul pe care îl avea această atmosferă asupra studenţilor putem afla din volumul de „reportagii fanteziste” Sunt studentă! (1935) semnat de Marta D. Rădulescu. Marta Rădulescu era fiica universitarului clujean Dan Rădulescu, profesor de Chimie la Universitatea din Cluj. Dan Rădulescu publicase şi el în 1927 o broşură intitulată Degradarea universităţilor şi primejdia ei, în care ataca universităţile ajunse „depozite de farsori şi neisprăviţi, cloaca de scurgere a rataţilor politici, colţul de refugiu în opoziţie al ariviştilor diverselor partide”. Rădulescu se temea că „un proces ireversibil de huliganizare a întregii ţări, de la vlădică la opincă se accentuează pe zi ce trece sub ochii noştri“ şi avertiza împotriva ridicării unei generaţii crescute în „incultură şi oportunism gălăgios“ şi condusă de A. C. Cuza la „marea operă a spargerii geamurilor ovreilor şi a poetizării crimelor de drept comun”.3 Prieten cu Mihail Sadoveanu, ca şi Gr. T. Popa, Dan Rădulescu pare a fi fost un om de stânga democratică în anii ‘20 şi la începutul anilor ‘30. Conform cercetătorului Dragoş Sdrobiş, arestarea lui Dan Rădulescu în decembrie 1933, pe fondul conflictului dintre guvernul Liberal şi mişcarea legionară, nu indică simpatiile legionare ale lui Rădulescu, ci mai degrabă faptul că guvernul Liberal profita de măsurile antilegionare pentru a suprima şi adversari politici de alte nuanţe.4 Se pare că abia această arestare abuzivă împreună cu presiunile făcute de propriii lui copii, Marta şi Fluor Rădulescu, ambii legionari, l-⁠au radicalizat temporar pe Dan Rădulescu în sens legionar.5

În Sunt studentă! al Martei Rădulescu, protagonista e îndemnată să se facă profesoară pentru că, deşi nu sunt locuri în învăţământ, „cu situaţia lui tat-⁠tău” şi cu „ajutorul” unchiului inspector şcolar ar putea face „o carieră” de dascăl. La înscrierea la facultate, documentele care trebuie completate sunt atât de încâlcite, încât, pentru a naviga hăţişul birocratic, tânăra studentă are nevoie de sprijinul bibliotecarului Brodeală şi al vărului lui, secretar la Litere, Nemereală. Haosul de la înscriere nu e decât o pregustare a haosului din timpul anului: „Nimeni, nici studenţi, nici profesori, nu prea ştie care-⁠i rostul lui, ce are de făcut, ce să’nceapă şi ce să isprăvească. Programul e mobil, incoherent, ca un zăpor de sloiuri în vremea dezgheţului. Cursurile se’ncalecă şi coincid, se ciocnesc cap în cap; profesorii schimbă orele, lipsesc când se anunţă şi vin când nu-⁠i aştepţi. Lucrările, trăsnite cu leuca, nu le pricepe nimeni”. Decanul unei facultăţi îi „cârpeşte” unui student o palmă pentru că acesta nu ascultase un ordin. Profesorul de estetică Preda Neicu-⁠Bostan lipseşte de la cursuri pentru a merge în campanie electorală, iar când ţine cursul e mojic şi de o banalitate minuţioasă. Examenele se dau cu întrebări ajutătoare pentru studentele care sunt conectate. Posturile în învăţământ se obţin pe baza înscrierii în partidul Liberal. Iar decanul Fink e de o incompetenţă multilateral dezvoltată: „Anul acesta Fink are o mulţime de ocupaţii: e Decan, înlocuieşte la examene pe Neicu-⁠Bostan şi acum în urmă – deoarece la o agapă cam lungă Boissec a călcat rău şi şi-⁠a scrântit piciorul –, îl suplineşte şi pe el. Când te gândeşti la franţuzeasca lui Fink… A fost profesor de germană la liceu, a ajuns specialist de engleză la Universitate, examinează la franceză toţi anii universitari, ascultă la istoria literaturii şi estetică” (163). Fink vine la examene „duhnind” a băutură „ca un beci cu vinuri devastat de ruşi” (182) şi începe să-⁠i bată şi să-⁠i înjure pe studenţi: sala de curs devine brusc o „cârciumă în care a nebunit subit un beţiv”.

În aceste condiţii, studenţii sunt pradă „agenţilor provocatori comunişti” care răspândesc manifeste şi legionarilor care impresionează prin teatralitatea militarismului lor. Cartea se încheie cu un capitol descriind o întrunire de celulă comunistă. Mirată de faptul că două dintre colegele ei, Nastasia, legionară, şi Gertruda, comunistă, sunt prietene, protagonista primeşte răspunsul că: „– Extremele se ating. Cel puţin ca ţinte morale… când sunt sincere […] Fiecare din noi vrea dreptate în felul lui, dar aceeaşi dreptate. Ne deosebim numai ca mijloace. De ce ne-⁠am urî. Ori ei, ori noi, tot o facem”.

Ceea ce frapează la Marta Rădulescu e tonul frivol, hedonismul personajului şi al literaturii ei. Clasa a VII-⁠a A şi Sunt studentă! sunt cărţi de evocări ale anilor de şcoală în maniera lui Grigore Băjenaru.6 Marta Rădulescu nu are nimic „fundamentalist”, „tribalist”, „ortodoxist” sau „păşunist!” în aceste romane, scrise parcă de o fetiţă de familie bună care face literatură ca să-⁠şi proiecteze pe un ecran mai larg alintăturile care, nu mă îndoiesc, îi încântau familia lărgită. E, în esenţă, literatură de oracol, cu glumiţe şi piruete adolescentine. Proză de bileţel trimis în clasă, pe sub bancă, în care e ironizată (o)rotunditatea profesorului. Gama expresivă a Martei Rădulescu merge de la sentimentalisme de romanţă (de genul „vioara sufletului…” care cânta în surdină), la superficialităţi pretenţioase. Iată, de exemplu, cum se raportează la religie. Ducându-⁠se acasă la lectorul de engleză, McPherson, descoperă că acesta e şi pastor. Domnişoara Rădulescu e transfigurată la vederea pastorului care predica, cu mâinile împreunate şi ochii închişi, într-⁠o limbă necunoscută ei: „Cu toată lipsa de contact intelectual, atmosfera de emoţie religioasă a reuşit totuşi să mă prindă mai intens decât m-⁠a prins vreodată în bisericile noastre. Acum a început iar să predice cu un accent de convingere personală care mă fură deşi nu înţeleg”.

Contaminarea emoţională, în lipsa contactului intelectual, pare a fi fost motorul aderenţei la mişcări radicale a unei bune părţi din tineretul altminteri minor-⁠europenizat, sentimentaloid, preocupat de ceaiuri dansante, mici intrigi amoroase şi clăditul carierei în penumbra unchilor şi părinţilor. Mi se pare relevant că revista legionară a Martei Rădulescu se intitula Revista mea; un titlu de publicaţie demn de o fetiţă care se dă cu fundul de pământ. Fenomenul e observabil şi la fratele Martei, la Fluor D. Rădulescu, al cărui roman sub-⁠medelenizant, Descătuşare (Eul actor şi eul spectator). Cartea I: Sete (Editura Autorului, 1935), ne prezintă tribulaţiile unui tânăr ale cărui debuturi amoroase sunt complicate de atracţia pe care o simte faţă de o „ovreică” de stânga. Cartea, psihanalizabilă de la un capăt la altul, frapează doar prin convenţionalitatea expresiei şi banalitatea ideilor.

În esenţă, Marta şi Fluor Rădulescu erau reprezentativi pentru o generaţie care a aderat la diverse mişcări radicale din moft, în lipsa contactului intelectual dar contaminaţi de emoţie quasi-⁠religioasă. Proto-⁠hipioţii „copii ai soarelui” din Germania anilor ’20, combinând nudismul cu nazismul erau doar o faţetă a acestui fenomen. La noi, e remarcabil modul în care studenţimea legionară a încercat să politizeze plebeian şi să epureze analfabet universitatea românească în timpul guvernării legionare, după cum e documentat şi în volumul Pe marginea prăpastiei. 7

Distrugerea sistemului de educaţie prin politizare excesivă – de tip interbelic – sau prin ideologizarea agresivă la care e supus în ziua de azi, când profesorii de toate gradele sunt siliţi să devină capilare ale ideologiilor la modă (unele dintre ele mascate drept pedagogie), nu face decât să creeze generaţii de tineri incapabili să intre în contact intelectual cu lumea din jurul lor, cu realităţile trecutului sau ale prezentului. Această lipsă de contact intelectual duce la imposibilitatea de a contura identităţi reale. Singurele „identităţi” posibile sunt cele rezultate din contaminarea emoţională care scoate momentan individul din blazarea la care îl împinge vidul interior. Conştiinţe colate din clipuri publicitare, din bucăţi muzicale patinând alandala, ca şi „informaţiile” pe web, pe cortexul tinerilor. Relativismul contemporan pretinde că nimic nu e valoros în sine, că totul e un construct. Dar, chiar dacă ar fi aşa, acest lucru nu ar însemna decât că noi investim cu semnificaţie lumea din jurul nostru şi pe noi. Dar lipsa de contact intelectual cu lumea, bâjbâirea pe net sau prin viaţă ne lasă în imposibilitatea de a investi cu sens lumea din jurul nostru. Aşa apar generaţiile care se cer investite cu sens de altcineva, de alţii. Generaţii anonime nu ca zidarii medievali, ci doar ca pixelii ecranului de laptop. ( Mircea Platon)