Actualitate
De ce-l admiră Victor Ponta pe „sultanul” Erdogan ?

Știe Victor Ponta de ce-l „admiră” pe „sultanul” Erdogan pentru „epurarea” administrației laice ! Exact asta a încercat și el prin O.U.G. 82/2013: epurarea întregii administrații publice de către Guvern și șefii numiți politic (gen Sharia), eliminând incomozii și subordonând administrația publică mafiei politice și crimei organizate.
Argumentele invocate: „Deși a fost creată ca o instituție menită să asigure stabilitatea în funcția publică, redistribuirea funcționarilor publici realizată fără o minimă consultare a instituțiilor si a autorităților publice unde se stabilește noul loc de muncă al funcționarilor publici (nota mea – acordul politic al slugilor politice, tip Sharia, adică subiectiv, arbitrariu și fără nici un criteriu) a generat o încărcare inutilă, nejustificată, a structurilor de personal ale acestor instituții, fără nicio legatură cu nevoile reale de personal ale acestora. Cu alte cuvinte, interesul individual al funcționarului public (n.m. – adică stabilitatea în funcție) a primat în fața interesului general (n.m – de fapt interesul găștilor politice și a crimei organizate), ceea ce, în final, a provocat consecințe negative generale la nivelul întregii societăți (n.m. – mafia politică nu și-a putut impune, în toate situațiile, slugile sale). In egală măsura, procesul de restructurare și eficientizare a administrației publice centrale și locale din ultimii ani a inclus componenta restrângerilor de personal care a răspuns atât nevoilor reale ale statului, cât și posibilităților concrete ale acestuia de a plăti salariile funcționarilor publici (n.m. – adică consolidarea în funcții a celor impuși de mafia politică, prin care au sufocat numeric administrația și eliminarea principiului competenței în restructurarea personalului). Mai mult decât atât, studiile efectuate atât la nivel național, cât și la nivelul organismelor internaționale financiare (n.m. – studii fantomă, pe care nu le-a văzut și publicat nimeni !) au evidențiat necesitatea continuării acestui proces și a asigurării unei distribuții a funcționarilor publici mai ales spre domeniile deficitare, cu diminuarea corespunzătoare a surplusului de personal din anumite domenii. Acest complex de factori care contureaza o problema majoră pentru România vine în contradicție flagrantă cu reglementări care fac imposibilă flexibilizarea pietei muncii (n.m. – adică interdicția mutării personalului pe criterii subiective, de către șefii numiți politic), generând menținerea unui număr excedentar de personal în unele instituții din sectorul bugetar (majoritatea selectați politic) și un nivel redus al salarizării. Avand în vedere faptul că aspectele menționate constituie o situație extraordinară, a carei reglementare pe care ordonanței de urgență nu poate fi amânată (n.m. – logic, dacă ținem seama de interesele mafie ce-l sprijinea pe Ponta și care urmărea subordonarea urgentă a întregii administrații publice), în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României (n.m. – adică Ponta, Fenechiu, Chițoiu & Co., după modelul Erdogan), adopta prezenta ordonanță de urgență„.
Deci, ca să-și atingă scopul, respectiv să epureze administrația publică, model Erdogan, respectiv să desființeze Garda Financiară (care amenința sistemul mafiot ce se ghida după regulile „Sharia” ale mafiei) și să politizeze, să sufoce și să blocheze administrația cu clientelă personală sau de partid, obedientă, formată din nepoți, veri, mătuși, unchi, curve, prostituate, lume interlopă, boschetari cu diplome cumpărate (doar știe el, cu doctoratul, cum e cu diplomele), astfel încât mafia fraudei fiscale să „defileze”, Ponta și camarila sa au argumentat încălcarea drepturilor funcționarilor publici și eliminarea principiilor fundamentale care asigurau independența deciziei funcționarului public (cea mai importantă fiind stabilitatea în funcție) cu necesitatea introducerii arbitrariului și subiectivismul deciziei, respectiv al „competenței”, în „portofoliul” mediocrității și incompetenților numiți politic. Adică, precum Erdogan și Ponta a dorit să epureze administrația, pe principii arbitrare, aplicate subiectiv – după interese personale sau ale crimei organizate -, prin slugile numite politic, campioni la lipsa de valoare morală, conștiință și profesionalism. Și, exact ca Erdogan, ca totul să pară bine intenționat, Ponta a invocat, șmecherește, „interesul general” (demagogic, pentru că el, după cum a acționat în cazul „Rompetrol”, „OMV”, „Garda Financiară”, nu dovedit niciodată că-l preocupă interesul general) și a aplicat stilu-i carcateristic, „Pinochio”, respectiv invocarea unor studii efectuate la nivel național și al organismelor internaționale (pe care însă nimeni nu le-a văzut sau confirmat și a căror existență este improbabilă). Deci, aplicând „formula” Erdogan, Ponta, invocând „nevoile statului”, „flexibilizarea forței de muncă”, „interesul general”, „studii naționale sau internaționale” și, mai ales, „redistribuirea funcționarilor publici realizată făra o minimă consultare a instituțiilor și a autorităților publice unde se stabilește noul loc de muncă al funcționarilor publici” (adică exact ceea ce-i doare pe politicieni, respectiv impunerea controlului total în cazul accederii și numirilor în funcțiile publice, direct, de către șefii numiți politic și nu prin examene, competență sau eficiență, unde politicul nu-și poate impune supremația), Ponta a forțat Constituția și a încercat eliminarea unuia din principiile fundamentale ce asigurau și asigură independența deciziei în administrația publică: stabilitatea în funcția publică.
A riscat, mizând pe lipsa de reacție a unei opoziții slabe, a mercenarizării presei, mituită cu bani publici și a apatiei în care se zbate societatea civilă reprezentată de ONG-urile așa zis non-guvernamentale. Dacă OUG 82/2013 n-ar fi fost declarată neconstituțională, întocmai ca și Erdogan, Ponta și toți oportuniștii și impostorii numiți politic, pe crietrii de obediență, ar fi putut concedia sau muta pe oricine din administrația publică pentru nesubordonare (prin nesubordonare înțelegându-se neexecutarea ordinelor, nelegale, slugilor politice numite în funcții). Iar dacă în cadrul Curții Constituționale n-ar fi existat un Augustin Zegrean, Daniel Morar, Mona Pivniceru (judecători cu multă experiență și verticali) sau ar fi reușit „puciul” asupra șefului Curții Constituționale, Augustin Zegrean, pe modelul Toni Greblă, Ponta și Guvernul său de marionete (subordonate mafiei și crimei organizate), ar fi epurat, în scurt timp, toată administrația românească, în stil Erdogan, având (culmea !) „legea” de partea sa.
În acest atac frontal, executat la statul de drept, prin încălcarea Constituției, nu m-a mirat și nici surprins faptul că Ponta a emis OUG 82/2013 fără ca opoziția parlamentară să reacționeze la un astfel de atac la statul de drept și democrație, pentru că, la cum este structurată și cui îi este subordonată, evident că toată clasa politică avea de câștigat din „isprava” lui Ponta (toți vor, ajunși la putere, să-și numească slugile sau protejații în administrația publică și să controleze, prin numiri, banul public). M-a surprins, deranjat și contrariat însă lipsa totală de reacție a mass-media și a societății civile, care, acum, înfierează și condamnă derapajele dictatoriale ale lui Erdogan, dar au tăcut inexplicabil în cazul OUG 82/2013 a lui Ponta, concepută parcă la „indigo” cu metoda Erdogan de epurare a administrației laice. Pentru că prin OUG 82/2013, care transforma administrația publică într-o „moșie” controlată total de politic și crima organizată, cu excepția restării în masă a funcționarilor, Ponta a aplicat cea mai cruntă lovitură posibilă statului de drept, înlăturând practic principiul fundamental ce asigura independența deciziei, respectiv a condițiilor derulării unui serviciul profesionist și imparțial în slujba cetățenilor: stabilitatea în funcție a funcționarului public, exact ceea ce face Erdogan acum cu justiția și armata. Și dacă subsemnatul, alături de alți cinci colegi, n-am fi atacat la Curtea Constituțională prevederile OUG 82/2013 și n-am fi obținut Decizia nr. 351/2015, de neconstituționalitate a prevederilor OUG 82/2013, astăzi România – cu excepția inexistenței unei armate laice, credincioasă principiilor impuse de Kemal Ataturk -, ar fi fost în situația Turciei, adică ar fi avut întreaga administrație publică vulnerabilă, aflată la cheremul deciziei arbitrare al oricărui Ponta (Erdogan) instalat la Palatul Victoria. Și cum să nu-l admire Ponta pe Erdogan care a reușit cee ce și-a dorit și el, dar n-a reușit ? Adică epurarea întregii administrații publice și înlocuirea celor care nu fac sluj puterii, nu acceptă supremația șefului (Ponta) și nu recunosc superioritatea (totală și dictatorială) acestuia, cu „islamiști” credincioși sistemului de putere care i-a creat și promovat ? Și cum să mă iubească acest individ și alții ca el, ce infestează întreaga administrație publică, care-și doresc cu atâta ardoare, să ajungă (mai mari sau mai mici, în funcție de posibilități) dictatori, când le-am stricat „jucăria” prin care ar fi introdus principiul arbitrar, adică dictatorial, în administrația publică ?
Că orice impostor, parvenit politic, tânjește și poartă în „ranița profesională” a oportunismului „bastonul” dictaturii, e mai mult decât evident, pentru că e, se pare, o trăsătură genetică, moștenită de la „încrucișarea” cu slavii. N-are nici o logică însă comportamentul mass-media și a societății civile (ONG), în cazul emiterii și aplicării (pentru o periodă destul de lungă – aproape un an) de către Guvernul Ponta a OUG 82/2013 sau a altor acte normative de acest gen, emise de guvernele românești. La fel ca și în cazul Erdogan, mass-media și ONG-urile ar fi trebuit să acționeze și în cazul OUG 82/3013, dezinhibată și eliberată de presiunile instituțiilor de forță și să reacționeze având la bază, în primul rând, principii morale, bazate pe adevăr, justiție, egalitate în fața legii și respectarea drepturilor constituționale. Iar reușita parțială a lui Victor Ponta, de introducere a arbitrariului deciziei politice în ecuația recrutării sau concedierii funcționarilor publici – care, așa cum s-a manifestat și se manifestă, a fost și este, evident, dictată de interesele crimei organizate, nu ale societății -, materializată prin emiterea și aplicarea OUG 82/2013, ar fi trebuit, firesc, într-o societate normală, să stârnească o reacție la fel de vehementă cum a stârnit-o acțiunea lui Erdogan de epurare a administrației publice turcești (justiție și armată). De ce n-a avut loc și în cazul OUG 82/2013 a Guvernului Ponta, o luare de poziție ca și în cazul Erdogan, are o explicație ce ține de o mentalitate tipic românească, tributară lipsei de morală, a inacceptării unui sistem real de promovare al valorilor, a acceptării ca o fatalitate a menanismului oportunismului politic ce promovează mediocritatea și impostura, a reacției instinctive bazată pe pricipiul invidiei, adică „să moară și capra vecinului” și, nu în ultimul rând, reprezintă consecința faptului că mass-media și ONG-urile sunt întreținute din resurse imorale, adică din fraude fiscale, redistribuire de bani publici sau operațiuni de spălare a banilor publici. O mass-media și o societate civilă independentă, înainte de „paiul din ochiul” turcesc, ar fi văzut „bârna din ochiul” românesc, adică înainte de epurarea erdoganiană a administrației ar fi văzut epurarea pontistă din perioada 2013 – 2015 și tentativa pontistă de epurare și subordonare totală a administrației publice ce viza, inclusiv justiția, internele pe lângă alte instituții fundamentale a statului (Ec Pavel Roman)
Actualitate
Bătălia pentru Skynet: Dilema Londrei între suveranitatea europeană și ambițiile americane
Marea Britanie se află în centrul unei controverse strategice de anvergură, alimentată de licitația pentru programul Skynet Wideband Satellite System (WSS), un contract estimat la 2,4 miliarde de lire sterline. Deși în spațiul public au circulat informații privind o posibilă atribuire a acestui contract gigantului american Lockheed Martin, Ministerul Apărării a transmis oficial că procesul de achiziție rămâne în desfășurare și că nu a fost luată nicio decizie definitivă. Totuși, incertitudinea a generat un val de tensiuni politice și economice care pun sub semnul întrebării direcția viitoare a industriei spațiale britanice.
Miza economică și dilema „Cumpără Britanic”
Controversa a aprins un conflict aprins privind viitorul locurilor de muncă și al capacității de producție interne. Airbus Defence and Space UK, actualul furnizor al sistemului, operează facilități critice în Stevenage și Portsmouth, iar pierderea contractului ar putea pune în pericol mii de poziții specializate.
În replică, Lockheed Martin a propus stabilirea unui nou centru de producție în Durham, argumentând că această investiție ar crea o bază de fabricație domestică și ar deschide oportunități de export. Cu toate acestea, criticii subliniază riscul ca activitatea din nord-estul Angliei să devină una pur logistică – asemănătoare cu asamblarea finală a unui produs străin – fără a transfera cu adevărat expertiza tehnologică necesară pentru a menține o capacitate spațială suverană. Sindicatele britanice au intervenit deja, cerând susținerea unei opțiuni care să protejeze ecosistemul industrial existent.
Riscurile izolării în fața integrării europene
Dincolo de impactul imediat asupra forței de muncă, alegerea contractorului ar putea avea consecințe geopolitice pe termen lung. Experții avertizează că o decizie în favoarea unui gigant american ar putea compromite poziția Marii Britanii în cadrul viitoarelor inițiative de consolidare a industriei spațiale europene, cum este cazul „Proiectului Bromo”.
Această fuziune planificată între mari actori aerospațiali europeni ar putea deveni un pilon esențial al autonomiei tehnologice a continentului. O opțiune care ar fragiliza operațiunile Airbus în Marea Britanie ar putea duce, în mod implicit, la excluderea Londrei din beneficiile acestei consolidări, contrazicând în același timp dorința guvernamentală declarată de a aprofunda legăturile strategice cu partenerii europeni.
Suveranitatea în fața dependenței tehnologice
Întrebarea fundamentală care persistă este cea a controlului suveran asupra infrastructurii critice de comunicații militare. Experiențele recente din alte teatre de conflict au demonstrat că dependența de tehnologii dezvoltate sub egida unor companii americane poate aduce riscuri de restricții operaționale impuse prin licențe de export sau clauze contractuale.
Deși oficialii susțin că un model de proprietate directă a guvernului britanic asupra sateliților ar diminua aceste riscuri, realitatea tehnică este mult mai nuanțată. Chiar și în cazul unei achiziții directe, dependența de lanțurile de aprovizionare din SUA și de licențele de componente critice rămâne o vulnerabilitate. În acest context, dezbaterea privind Skynet devine nu doar o luptă comercială între doi giganți, ci un test esențial pentru capacitatea Marii Britanii de a-și defini o strategie de apărare autonomă și de a echilibra parteneriatele transatlantice cu necesitatea integrării europene în materie de securitate.
Actualitate
Miza „dreptului la reparație”: Pentagonul și industria de apărare, în conflict pentru controlul datelor tehnice
O dezbatere crucială domină agenda legislativă privind bugetul apărării, punând față în față necesitatea urgentă a armatei de a-și menține echipamentele în stare de funcționare și temerile companiilor din sectorul de apărare privind protejarea proprietății intelectuale. În centrul discuțiilor se află legislația privind „dreptul la reparație”, o măsură menită să ofere militarilor capacitatea de a interveni rapid asupra echipamentelor desfășurate, dar care ar putea rescrie regulile jocului în ceea ce privește accesul la datele tehnice și software.
Miza strategică: Disponibilitatea echipamentelor în teatrul de operațiuni
Pentru liderii militari, capacitatea de a repara rapid echipamentele în teren este o chestiune de pregătire pentru luptă. În prezent, restricțiile asupra datelor tehnice obligă deseori Pentagonul să depindă exclusiv de producătorul original pentru întreținere și piese de schimb, deoarece nu deține drepturile necesare pentru a partaja informațiile proprietare cu alți contractori capabili să execute lucrările.
Această dependență, cunoscută sub numele de „blocarea furnizorului”, nu doar că prelungește timpii de reparație, dar conduce la creșterea semnificativă a costurilor pe întregul ciclu de viață al programelor de apărare. Susținătorii reformei argumentează că acordarea „drepturilor implicite în scop guvernamental” pentru datele tehnice și software ar permite armatei să negocieze de pe o poziție de forță, să deschidă piața pentru concurență și să reducă monopolurile contractuale care domină mentenanța.
Industria avertizează: Riscurile pierderii avantajului competitiv
Pe de altă parte, organizațiile din industrie susțin că noile reglementări ar putea avea consecințe grave. Companiile avertizează că, în cazul în care guvernul ar putea partaja liber secrete comerciale și informații proprietare cu terțe părți, avantajul lor tehnologic ar fi rapid erodat.
Principala îngrijorare este că transformarea drepturilor guvernamentale în regulă implicită ar descuraja finanțarea privată a dezvoltării tehnologice, deoarece companiile și-ar vedea investițiile partajate în mod tacit. Într-un ecosistem în care inovația este vitală, companiile consideră că această abordare riscă să îndepărteze furnizorii de tehnologii de ultimă oră de contractele cu Departamentul Apărării.
Dezbateri legislative sub presiunea lobby-ului
Deși ambele camere ale legislativului au introdus prevederi similare în actele de autorizare a apărării, există diferențe tehnice importante care fac obiectul negocierilor intense. În timp ce inițiativele beneficiază de un sprijin bipartizan solid, un val de presiuni din partea grupurilor industriale și a organizațiilor de supraveghere transformă acest subiect în unul dintre cele mai disputate puncte ale legislației actuale.
În timp ce unii observatori susțin o abordare agresivă, care să includă mecanisme de recuperare a finanțării în cazul în care companiile obțin „nedrept” drepturi restrictive, industria militează pentru o abordare mai moderată. Companiile propun alternative, precum instituirea unui ombudsman pentru proprietate intelectuală și a unui proces de mediere pentru soluționarea disputelor, în loc de o preluare automată a drepturilor de date pentru toate contractele.
Căutarea unui echilibru: Soluții alternative
Pentagonul a transmis că scopul său nu este prejudicierea industriei, ci asigurarea necesarului de date pentru operabilitatea echipamentelor în misiunile desfășurate. Liderii militari caută o cale de mijloc, explorând grupuri de lucru cu reprezentanții industriei pentru a echilibra nevoia de livrare a datelor cu necesitatea de a proteja capitalul intelectual al partenerilor comerciali.
În paralel, voci critice din cadrul analizei de apărare sugerează că problema disponibilității nu se rezumă doar la drepturile de proprietate intelectuală. Deficiențele în infrastructura tehnologică și în gestionarea contractelor contribuie, de asemenea, la problemele de mentenanță. Se propune o îmbunătățire a managementului activelor digitale și încheierea unor acorduri contractuale mai precise, care să vizeze exact datele necesare, evitând astfel soluțiile care ar putea inhiba inovația pe termen lung.
În contextul actual, succesul „dreptului la reparație” depinde de capacitatea negociatorilor de a găsi un echilibru între urgența tactică și menținerea unui sector industrial competitiv și inovator.
Actualitate
Jocul de putere al Pentagonului: „Țarul dronelor” și provocarea de a unifica un arsenal în haos
Pentagonul se află în plin proces de reorganizare radicală a programelor de drone, sub coordonarea secretarului apărării, Pete Hegseth. Deși a fost creată o structură unificată sub umbrela unui „Direct Reporting Portfolio Manager” (DRPM) – supranumit neoficial „țarul dronelor” – poziția cheie rămâne vacantă la aproape două săptămâni de la anunț. Această întârziere nu este doar una administrativă; ea subliniază miza politică și birocratică imensă din spatele unei inițiative care promite să redefinească modul în care Statele Unite își dezvoltă și achiziționează capacitățile autonome.
Mai mult decât un simplu memorandum: Căutarea autorității supreme
Experții din domeniu avertizează că, într-un mediu dominat de personalități, documentele formale valorează puțin fără un lider capabil să navigheze conflictele interne. „Țarul” dronelor nu are nevoie doar de o fișă a postului bine definită, ci și de sprijin necondiționat de la cel mai înalt nivel al Pentagonului. Pentru a reuși, cel care va ocupa acest scaun va avea nevoie de o autoritate incontestabilă și de o doză considerabilă de influență informală – acel tip de „wasta” necesară pentru a depăși obstacolele birocratice și rezistența structurilor tradiționale.
Eșecul acestui demers ar putea transforma noul birou într-o entitate ineficientă, blocată în disputele ramurilor militare, în timp ce succesul depinde de capacitatea viitorului manager de a lucra cu serviciile, nu împotriva lor, asigurându-și în același timp susținerea politică necesară în Congres.
Conflict de viziuni: Eficiență centralizată sau ignorarea expertizei ramurilor militare?
Reacțiile la această centralizare sunt polarizate, reflectând o dezbatere veche de când există Departamentul Apărării: câtă autonomie trebuie să aibă serviciile militare față de autoritatea centrală?
Susținătorii inițiativei argumentează că urgența achiziției a peste 200.000 de drone necesită o coordonare centrală fermă pentru a pune ordine în ceea ce este descris drept „Vestul Sălbatic” al achizițiilor militare. Aceștia invocă precedente de succes în domenii precum apărarea antirachetă sau războiul subacvatic, unde structuri similare au reușit să armonizeze programe disparate.
Pe de altă parte, vocile sceptice avertizează că ignorarea expertizei specifice a fiecărei ramuri – terestră, aeriană sau navală – în detrimentul unei viziuni impuse de sus este o eroare strategică. Argumentul central este că instituțiile militare sunt cele care trebuie să opereze, să antreneze personalul și să asigure logistica acestor sisteme complexe. Încercarea de a gestiona toate acestea din afara serviciilor respective ar putea submina leadership-ul responsabil pentru echiparea forțelor armate și ar putea, în final, să încetinească inovația.
Bătăliile birocratice și presiunea timpului
Dincolo de filosofiile de management, realitatea imediată este una a disputelor pentru buget și competențe. Cu multiple cicluri financiare în plină desfășurare – de la fondurile anului fiscal 2025 care trebuie obligate urgent, până la planificarea pe termen lung pentru 2028-2032 – noul birou intră într-un câmp minat birocratic.
Orice dispută care va ajunge pe masa Secretarului Adjunct al Apărării – responsabil cu arbitrarea acestor conflicte – riscă să blocheze procesul decizional. Experții anticipează că, pe termen scurt, această consolidare va genera inevitabil fricțiuni majore, care vor încetini ritmul operațional, deși, teoretic, promite o structură mai integrată și rezultate mai performante la orizontul anilor viitori. Pentru moment, „țarul” dronelor rămâne o piesă lipsă dintr-un puzzle extrem de complex, a cărui rezolvare va dicta succesul sau eșecul unei reforme de miliarde de dolari.
-
Exclusivacum o ziIPJ Prahova – „Structuri SRL” și lăutarul de serviciu. Mocanu Horia, duba nouă, Renaultul „upgrade” și planul de a pune mâna pe Băicoi
-
Exclusivacum 4 zileI.P.J. Prahova – De la «Siguranță și Încredere» la «parapet și fier vechi»
-
Exclusivacum 2 zile„Academia de invârtit facturi”: Cum a ajuns Târgşoru Vechi să plătească mai mult decât scrie pe notă – şi să spună „Da, aşa e!” – DOCUMENTE!
-
Exclusivacum o ziMizil – orașul unde legea e „opțională”, dar nota de plată o achită contribuabilul
-
Exclusivacum 4 zilePolițistul român, plătit la preț de 2009, folosit la standard NATO: „Salariul tău a fost, rămâne și va fi o glumă proastă”
-
Exclusivacum 4 zileMAI, fabrica de șefi „desemnați”: cum s-a transformat DGMRU în biroul de lipit grade și pile
-
Ancheteacum 4 zileDe la dosar la refren: cum a ajuns „Rapcea” rimă pentru „Garcea” în România justiției pe beat de hip-hop
-
Exclusivacum o ziPenitenciarul unde pâinea se cumpără la mica înțelegere, iar lucrările se fac pe hârtie




