În timp ce Curtea Constituțională tot explică, din 2014 încoace, că viața și cariera polițiștilor nu se scriu prin chefurile de moment ale ministrului, Ministerul Afacerilor Interne a găsit soluția magică: nu mai lasă TOT în ordin, doar ce contează cu adevărat. Adică exact regulile care decid cariera, salariul și dacă mai porți uniformă sau nu. Sindicatul Polițiștilor și Personalului Contractual „Diamantul” și avocatul Emil Păscuț arată cum un simplu Ordin MAI a reușit să calce în picioare sensul Deciziei CCR nr. 637/2015, să schimbe regulile în timpul jocului și să facă din „bine” un fel de „vezi-ți de drum, agentule”.

Legea, lege. Dar numai până începe ordinul de ministru

Curtea Constituțională a spus clar, nu o dată, ci de mai multe ori: statul polițistului se scrie în lege, nu în toanele ministrului de interne.

• 2014 – Decizia nr. 392/2014: CCR spune că marile butoane ale carierei – cercetarea prealabilă, sancțiunile disciplinare, consiliile de disciplină – nu pot fi lăsate la „cum dă ordinul” de sus. Sunt aspecte esențiale, țin de statut, deci de lege organică.
  Curtea remarcă și ceva ce știe orice funcționar: ordinele miniștrilor se schimbă mai des decât șefii de tură (paragraful 19).
• 2015 – Decizia nr. 637/2015: CCR lovește fix în evaluare. Textul vechi spunea relaxat că „Metodologia privind evaluarea polițistului se stabilește prin ordin al ministrului administrației și internelor”.
  Curtea vede „caracterul lacunar” al normelor (par. 28) și o „stare de incertitudine juridică” (par. 31). Altfel spus: polițistul nu știe dacă la anul va mai fi „foarte bine” sau devine „problemă de resurse umane”, pentru că totul depinde de semnătura unui singur om.

În acel dosar, S.P.R. „Diamantul” a venit ca amicus curiae, adică a avut tupeul instituțional să explice Curții ce se întâmplă în teren. Curtea a tras chiar și o linie clară între ce e de lege și ce poate fi de ordin: criterii de evaluare, comunicarea rezultatului, posibilitatea de contestare – astea în lege; detaliile procedurale – în ordin.

Și, ca să nu existe dubii, CCR a spus „spre exemplu”. Evident, legiuitorul a înțeles: „Aha, deci putem să ne facem că restul nu există.”

2016: „Am respectat decizia CCR”. Pe hârtie.

După ce CCR a scos la tablă Ministerul, legiuitorul a apărut cu un set nou de articole în Statutul polițistului:

• art. 26² – cine întocmește și aprobă evaluarea;
• art. 26³ – criteriile, denumirea celor patru calificative;
• art. 26⁴ – comunicare și contestare;
• art. 26¹–26⁶ – un ambalaj legislativ curat, de prezentat Curții.

Pe foaie, totul pare impecabil: avem criterii, avem calificative, avem procedură.
În realitate, ce nu scrie e mai important decât ce scrie.

Legea se oprește elegant exact înaintea punctului critic:

• spune că se calculează un punctaj general;
• spune că, „în funcție de punctajul general”, primești unul dintre cele patru calificative.

Ce nu spune:

• cum se calculează punctajul;
• ce pondere are fiecare criteriu;
• unde sunt pragurile între „foarte bine”, „bine”, „satisfăcător” și „nesatisfăcător”;
• ce poate (și ce nu poate) să facă comisia de contestații.

Pentru toate astea, art. 26⁶ dă cheia adevărată: „Metodologia privind evaluarea de serviciu a polițiștilor se aprobă prin ordin al ministrului afacerilor interne.”

Adică exact ce CCR spusese că nu e în regulă.

Copy–paste constituțional: aceeași formulă, altă virgulă

În septembrie 2016 apare Ordinul MAI nr. 140/2016. În anexele lui, înghesuite în litere mărunte, găsim:

• scala notelor;
• ponderile fiecărui criteriu în punctajul general;
• pragurile fiecărui calificativ;
• opțiunile comisiei de contestații.

Formula din 2015, declarată neconstituțională, este resuscitată cu o mică schimbare de decor:

• „se stabilește prin ordin al ministrului administrației și internelor”
  devine
• „se aprobă prin ordin al ministrului afacerilor interne”.

Constituționalism creativ: când nu mai merge „stabilește”, încerci „aprobă”. Esența rămâne aceeași: tot ministrul joacă de unul singur meciul care decide cariera polițistului.

2024: Ministrul schimbă regula în timpul jocului

În 2024, lucrurile devin și mai „interesante”. Prin Ordinul MAI nr. 200/2024, publicat în Monitorul Oficial în 13 noiembrie 2024, ministrul apasă direct pe scorul evaluării, fără să mai deranjeze Parlamentul:

• La funcțiile de execuție, înainte:
  • 75% conta rezultatul activității;
  • 25% restul criteriilor.
• După ordin:
  • 50%, 35% și 15% – noul mix, gândit în birou, aplicat pe teren.

Pragurile calificativelor coboară. Nu pentru că s-a schimbat munca polițiștilor, ci pentru că s-a schimbat ordinul.

Notele merg de la 1 (cea mai bună) la 4 (cea mai slabă).
Cu aceeași notă, polițistul se trezește cu alt calificativ, doar pentru că așa scrie într-un ordin nou.

Și lovitura de grație:
Ordinul „se aplică pentru toate evaluările de serviciu întocmite după data intrării în vigoare a acestuia”.
Evaluarea pe 2024 se face în ianuarie–februarie 2025. Noile reguli se aplică pentru întregul an 2024, deși polițistul a muncit aproape tot anul după regulile vechi.

Rezultatul concret:

• Un polițist cu 2,30 avea „bine”. După Ordinul 200/2024, același 2,30 înseamnă „satisfăcător”.
  Consecințe:
  • pierde gradul următor (legea cere „cel puțin bine” pe tot stagiul);
  • pierde dreptul de a concura pentru posturi de ofițer sau de conducere.
• Un polițist cu 3,20 avea „satisfăcător”. Acum devine „nesatisfăcător”.
  Dacă îl primește de două ori, raporturile de serviciu încetează. Adică e dat afară.

Aceleași cifre, alt verdict.
Nu pentru că a greșit omul, ci pentru că a semnat ministrul.

„Bayraktar” la salariu: cât valorează un „bine” în bani

În mod fericit, calificativul nu mai hotărăște doar cariera, ci și buzunarul.
O.U.G. nr. 26/2024 aduce o majorare de până la 30%, botezată plastic „majorarea Bayraktar”.

Regulile pentru împărțirea acestei prăjituri sunt stabilite tot prin ordin, în anexa nr. 18 la Ordinul MAI nr. S/7/2018 – un act clasificat.
Din bucățile nesecrete știe și instanța:

• „foarte bine” = 100% din majorare;
• „bine” = 80% din majorare.

Curtea de Apel Alba Iulia, în Sentința civilă nr. 75/2026, confirmă: polițistul cu „bine” nu ia tot, ci doar 80%.
Când un „bine” e retrogradat la „satisfăcător” printr-un Ordin schimbat peste noapte, nu e doar o problemă de orgoliu profesional. E direct o tăiere la portofel.

Funcționarii publici au legislație, polițiștii au ordinul ministrului

La ceilalți funcționari publici, Curtea Constituțională a dus logica până la capăt:

• Decizia nr. 818/2017: metodologia de evaluare a funcționarilor publici nu poate sta într-o hotărâre de Guvern – e element esențial al statutului. Stabilită prin act infralegal, nu respectă stabilitatea și previzibilitatea.
  Atenție: vorbim de hotărâre de Guvern, adică un act mai „serios” decât un ordin de ministru.
• Decizia nr. 109/2018: pentru funcționarii cu statut special din penitenciare, aceeași poveste. Ordinul ministrului justiției conținea chiar metodologia evaluării profesionale. Curtea spune din nou: nu așa.

Rezultatul:

• În Codul administrativ, pentru funcționarii publici, metodologia evaluării e în anexă la lege:
  • scala notelor;
  • calculul punctajului;
  • pragurile calificativelor;
  • ce poate face cel care soluționează contestația.

La polițiști, aceleași chestiuni sunt împinse frumos în Ordinul ministrului.
Constituția, prin art. 73 alin. (3) lit. j), cere lege organică pentru statutul funcționarilor publici, fără să spună „mai puțin pentru cei cu pistol și uniformă, care se mulțumesc cu un ordin”.

Când „bine” devine loterie: cazul Alin Rusu

Până acum, Curtea nu s-a pronunțat pe textele noi din 2016: art. 26³ alin. (5) și art. 26⁶. Așa că sindicatul „Diamantul” și avocatul Emil Păscuț le trimit, elegant, înapoi pe masa CCR.

În dosarul nr. 1429/86/2026, la Tribunalul Suceava, reclamantul Alin Rusu, polițist de frontieră și membru S.P.R. „Diamantul”, contestă calificativul „bine” pe anul 2025:

• punctaj general: 1,41;
• limita pentru „foarte bine”: 1,40.

O sutime face diferența dintre „excelent” și „mai încearcă și la anul”.
Nu pentru că s-ar fi schimbat fișa postului, ci pentru că ordinul a decis altfel.

Excepția de neconstituționalitate invocă:

• art. 73 alin. (3) lit. j) – statutul prin lege organică;
• art. 1 alin. (4) – separația puterilor în stat;
• art. 1 alin. (5) – calitatea și previzibilitatea legii.

Argumentul central:
Dacă o regulă poate transforma un „bine” în „satisfăcător” și un „satisfăcător” în „nesatisfăcător”, cu efecte pe grad, carieră și salariu, atunci acea regulă nu mai e „detaliu de procedură”.
Este exact esența statutului profesional – și acolo Constituția vrea lege, nu ordin.

„Nu e garantat, dar merită”: cum poate riposta fiecare polițist

Drumul nu e scurt și nici sigur:

• Instanța decide mai întâi dacă excepția e admisibilă;
• Dacă o trimite Curții Constituționale, procesul din dosar nu se suspendă automat;
• Dacă CCR admite excepția după ce procesul s-a încheiat, cel care a ridicat-o poate cere revizuirea hotărârii.

Aceeași excepție poate fi ridicată de orice polițist care:

• contestă în instanță evaluarea de serviciu;
• este afectat de „magia” prin care un punctaj identic primește un calificativ mai prost, ca efect direct al unui ordin.

Sindicatul Polițiștilor și Personalului Contractual „Diamantul” și Emil Păscuț nu fac filosofie juridică de dragul citatelor. Arată negru pe alb cum:

• Constituția spune „lege”;
• Curtea spune „nu prin ordin”;
• Ministerul spune „ținem cont, dar numai la conferințe de presă”.

Concluzie: stat de drept cu pixul ministrului pe calificative

Cazul evaluării polițiștilor arată un sistem în care:

• când e vorba de funcționari publici „civili”, metodologia e urcată în lege;
• când e vorba de polițiști, totul rămâne la cheremul ministrului, prin ordin.

Diferența nu vine din Constituție – aceea e aceeași pentru toți – ci din comoditatea politică de a nu trece prin Parlament când vrei să schimbi regulile jocului.

Până când Curtea Constituțională nu va spune, negru pe alb, că și aceste noi texte (art. 26³ alin. 5 și art. 26⁶) încalcă aceleași principii, polițiștii vor juca anual o loterie a calificativelor, în care:

• aceeași muncă,
• aceeași notă,
• poate însemna ori „felicitări”, ori „drumul e pe acolo”.

Iar în spatele acestei loterii stă un singur bilet câștigător: Ordinul ministrului. (Cerasela N.).

Sursă și context:
Analiza, cronologia și argumentele juridice provin din dezvăluirile și demersurile Sindicatului Polițiștilor și Personalului Contractual „Diamantul”, prin Emil Păscuț, inclusiv din excepția de neconstituționalitate ridicată în dosarul nr. 1429/86/2026 al Tribunalului Suceava.

România, țara în care legea promite 50%, dar Guvernul livrează 7%

Un polițist din I.G.P.R. care stă cu chirie în București în anul de grație 2026 primește, ține-te bine, 936 de lei pe lună compensație de chirie, arată Sindicatul Diamantul. În același oraș, un judecător, procuror sau grefier beneficiază de un plafon de până la 600 de euro, adică 3.209,70 lei.

Nu, nu e scenariul unei glume cu „intră un polițist și un judecător într-un bar”. E România reală, cu acte-n regulă, Monitor Oficial și o metodă ingenioasă de a-și plăti oamenii din prima linie cu salarii fantomă din 2009.

Diferența nu vine din alt univers, ci dintr-o mică „finețe” legislativă: compensația polițistului se calculează, încă din 2010, la salariul de bază din decembrie 2009. Cu alte cuvinte, chiria e din 2026, dar banii sunt din vremea când încă mai plăteai facturile la ghișeu și euro era 4 lei cu ceva.

Pe hârtie: 50% din salariu. În realitate: 50% dintr-o amintire

Legea e frumoasă, curată, europeană, aproape instagramabilă.

• Art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 promite polițistului „o compensație lunară pentru chirie de până la 50% din salariul lunar”, dacă e numit în prima funcție sau mutat în interesul serviciului într-o altă localitate decât cea de domiciliu.
• HG nr. 284/2005 vine și detaliază:
  • 50% din salariul lunar aflat în plată în municipii și stațiuni,
  • 40% în restul localităților,
  • dar nu mai mult decât chiria din contract.
• Ca să fie totul impecabil, art. 1 din hotărâre, modificat de la 23 octombrie 2023, zice textual că „compensația se calculează în raport cu salariul lunar corespunzător lunii pentru care se cuvine acest drept”.

Așadar, pe hârtie, polițistul ar trebui să primească o compensație care urmează salariul lui actual. Pe fluturașul de salariu, însă, realitatea e alta: ceea ce scrie cu litere mari în Legea 360/2002 este făcut praf, an de an, prin legi și ordonanțe bugetare care îngheață totul la nivelul decembrie 2009.

„Nu generează impact financiar”: noul mod oficial de a spune „nu-ți dăm nimic”

Guvernul nici măcar nu se ascunde. În nota de fundamentare a HG nr. 1001/2023, executivul explică doct că schimbarea bazei de calcul din „salariul de bază” în „salariul lunar” „nu generează impact financiar”.

De ce?

Pentru că aceleași măsuri fiscal-bugetare anuale „limitează compensația lunară pentru chirie la nivelul acordat în luna decembrie 2009”. Pentru 2023, nota amintește cumințel de OUG nr. 168/2022, care stabilește că baza de calcul este salariul de bază din anul 2009, conform unei ordonanțe – OG nr. 38/2003 – abrogate de 16 ani.

Traducere în română simplă:
Guvernul schimbă formula din hotărâre ca să dea bine la citit – „în raport cu salariul lunar” – știind perfect că, în practică, nu se va aplica niciodată. Polițistul vede în lege „50% din salariul de azi” și încasează, în realitate, un procent din salariul pe care l-ar fi avut în decembrie 2009. Practic, e plătit la nivelul unui stat care nu mai există, după o grilă care a murit administrativ de ani buni.

2012 vs. 2026: de la 30% la sub 7%. Inflația mușcă, bugetul zâmbește

Pe fluturașii analizați, compensația de chirie a polițistului a coborât:

• de la circa 30% din salariu în 2012,
• la sub 7% în 2026.

Între timp, chiriile din București au urcat liniștite în universul lor paralel, împinse de piața imobiliară, nu de OG-uri scrise la lumina neonului în ministere.

Și în acest timp, în aceeași capitală:

• un judecător,
• un procuror
• sau un grefier

poate primi până la 600 de euro pe lună compensație de chirie. Polițistul – cel care cară dosarele lor, păzește arestații și intervine în stradă – rămâne cu 936 de lei și cu lecția de drept administrativ: „ce scrie în lege nu se pune, ce scriem anual în ordonanțe, aia se pune”.

Cum îngheți o compensație: manual de abuz bugetar în 17 ani

Filmul începe în 2010 și încă rulează, cu prelungiri sezoane după sezoane.

• Art. 12 alin. (2) din OUG nr. 1/2010 spune clar că, după 1 ianuarie 2010,
  „compensațiile de chirie se stabilesc în funcție de nivelul și structura bazei de calcul în vigoare la data de 31 decembrie 2009”.
• Legea nr. 285/2010 mai adaugă, pentru 2011, o „generozitate” de +15% la baza din octombrie 2010, iar de acolo începe caruselul:
  fiecare lege bugetară preia nivelul anului anterior, fără să schimbe reperele reale.

În 2015, măcar se vorbea deschis:
OUG nr. 83/2014 spunea negru pe alb că „compensațiile lunare pentru chirie” ale militarilor, polițiștilor și personalului din penitenciare „se stabilesc în raport cu nivelul bazei de calcul al acestora utilizat pentru luna decembrie 2009”.

După 2016, discursul devine mai fin, mai tehnic, mai opac:

• OUG nr. 20/2016: drepturile „rămân la nivelul lunii iulie 2016”;
• apoi alte ordonanțe mută reperul:
  • decembrie 2017,
  • decembrie 2018 (pentru 2019–2021, prin OUG nr. 114/2018),
  • decembrie 2022,
  • decembrie 2023,
  • noiembrie 2024.

Pentru 2026, art. XX din Legea nr. 141/2025 privind unele măsuri fiscal-bugetare consfințește ritualul:

„În anul 2026, pentru personalul militar, polițiștii și polițiștii de penitenciare, […] compensațiile lunare pentru chirie și alte drepturi […] se mențin la nivelul lunii decembrie 2025.”

Numai că „nivelul lunii decembrie 2025” nu este, în realitate, nivelul lui 2025, ci același nivel din decembrie 2009, pasat de la o lege la alta, din:

• OUG nr. 1/2010,
• în Legea nr. 118/2010,
• până la OUG nr. 168/2022 și apoi Legea nr. 141/2025, așa cum reia și nota de fundamentare a HG nr. 1001/2023.

„Nivelul lunii decembrie X” e doar o formulă elegantă pentru a nu mai spune franc: „nivelul lunii decembrie 2009, reîncălzit”.

Statutul polițistului: drepturi „europene”, calculate la nivel de criză din 2009

Art. 31 din Legea 360/2002 nu e orice paragraf. E articolul care definește una dintre puținele compensații menite să facă viața polițistului suportabilă când e trimis dintr-un capăt al țării în altul „în interesul serviciului”.

În teorie:

• îi dai omului până la 50% din salariul lunar ca să-și poată plăti o chirie decentă;
• îl motivezi să accepte mutări, reorganizări, detașări;
• îi recunoști rolul de funcționar public cu statut special, nu de zilier.

În practică:

• îi calculezi dreptul la nivelul unei grile salariale dispărute,
• îl ții 17 ani legat de baza de calcul din decembrie 2009,
• și, când lucrurile devin prea evidente, schimbi niște cuvinte în hotărâri de Guvern ca să „nu generezi impact financiar”.

Polițistul cu fluturașul în 2026 și polițistul imaginar din 2009

Imaginează-ți următoarea scenă:

• Polițistul de azi, cu chirie în București, primește fluturașul: 936 de lei compensație.
• Pe fluturaș, scrie frumos numărul legii, articolul, procentul.
• Dacă ar avea timp între două intervenții, ar citi:
  • Legea 360/2002: până la 50% din salariul lunar;
  • HG 284/2005: calcul „în raport cu salariul lunar al lunii respective”;
  • Legea 141/2025: se mențin la nivelul decembrie 2025;
  • OUG-urile bugetare din ultimii 17 ani: „nivelul decembrie 2009”.

Practic, statul îi spune:
„Ești polițist în 2026, dar pentru noi ești, la bani, același polițist ipotetic din decembrie 2009. Restul e literatură legislativă.”

Concluzie: două lumi, aceeași țară

În Bucureștiul real, cel cu chirii explodate, credite, inflație și „viață europeană”:

• judecătorul, procurorul, grefierul pot urca până la 600 de euro lunar pentru chirie;
• polițistul din I.G.P.R. se uită la 936 de lei și la legea care îi promite „până la 50% din salariul lunar”.

De 17 ani, prin OUG nr. 1/2010, Legea nr. 285/2010, OUG nr. 83/2014, OUG nr. 20/2016, OUG nr. 114/2018, OUG nr. 168/2022, culminând cu Legea nr. 141/2025, statul român a reușit performanța să transforme o compensație legală într-un drept virtual, agățat de un salariu care nu mai există.

Pe scurt, România a inventat o nouă categorie de beneficii:

Drepturi reale, plătite la preț de amintiri. (Irinel I.).

Sateliții lui Putin, speriați de un amărât de pilot: noul thriller geopolitic de la Galați

Potrivit unui articol semnat de jurnalista Claudia Marcu în Cotidianul Național, România a descoperit, în sfârșit, arma secretă a Kremlinului: nu rachetele hipersonice, nu dronele kamikaze, ci… radarele și dispeceratele AFDJ.

Tema scandalului: de ce nu acceptă România piloți ucraineni pe navele care tranzitează Canalul Sulina? Răspunsul oficial, servit cu maxim patos: pentru că, dacă în sistem apare că nava e pilotată de un ucrainean, sateliții ruși văd, se încruntă și – pac! – risc de atac.

Deci, după mințile luminate de la Administrația Fluvială a Dunării de Jos Galați (AFDJ), nu contează că nava e din altă țară, nu contează pavilionul, nu contează destinația exactă. Contează o singură informație critică pentru siguranța națională: cetățenia pilotului din dispecerat. Dacă scrie “ucrainean”, s-a terminat cu pacea mondială.

”Cât trăiesc eu pe pământul ăsta”: Dunărea, moștenire de familie

Prim-adjunctul ministrului pentru reconstrucție, infrastructură și transport din Ucraina, Serghei Derkaț, a anunțat că România și Ucraina ar colabora la pregătirea piloților ucraineni pentru Canalul Sulina. Sună european, civilizat, de secol XXI.

Numai că, în realitate, la Galați se joacă alt film. Directorul general al AFDJ, Angela Ivan, a tăiat orice speranță cu o propoziție demnă de manualul de administrație feudală:

„Ucrainenii au tot solicitat din 2022 ca noi să-i instruim pe ei și să le dăm aviz de pilotaj, lucru pe care, cât voi trăi eu pe pământul ăsta, nu o să-l vadă.”

Deja nu mai vorbim de o instituție de stat, ci de o moșie: “cât trăiesc eu, aici se face ca mine”. Comisiile, regulamentele, tratatele, contextul de război? Decor.

În viziunea asta, Dunărea Maritimă și Gurile Dunării nu sunt doar administrate de România, ci sunt aproape bunuri personale: “fără avizul conducerii AFDJ Galați nu se mișcă nicio elice”. Dacă ar mai trăi monarhii absoluți, ar lua notițe.

Când satelitul rus citește dispeceratul de la Sulina și intră în panică

Mesajul AFDJ, redat în articol, e de un haz involuntar monumental. Ni se explică grav că toate datele pleacă de pe bordul navelor către dispecerate și, desigur, rușii, cu sateliții lor magici, ar avea acces la toate aceste informații.

Și acum vine marea întrebare “de siguranță națională”:

„Ce credeți că s-ar întâmpla dacă în date ar apărea că nava este condusă de un pilot ucrainean?”

Probabil, în logica asta, satelitul rus vede pe ecran:
– Navă sub pavilion străin – OK.
– Port de destinație ucrainean – merge.
– Marfă către Ucraina – acceptabil.
– Pilot român – tolerabil.
– Pilot ucrainean – ALERTĂ ROȘIE, LANSARE IMEDIATĂ!

Pare că, brusc, tot conflictul din Marea Neagră și din Ucraina se reduce la o rubrică dintr-un sistem informatic: “Pilot: RO / UA”. Dacă e RO, pace. Dacă e UA, apocalipsă. Așa se scrie doctrina nouă de securitate, cu explicații oferite, cum notează Cotidianul Național, chiar de directorul general al AFDJ Galați.

De la 25 la 60 de piloți: ne-am făcut “musculoși”, deci nu mai avem nevoie de nimeni

În articol, Angela Ivan explică, foarte ofensiv-patriotic, că România are acum destui piloți. Cândva, spune ea, erau doar 25. Acum sunt 60.

Traducere: “Am bifat rubrica de personal numeric, putem trece la rubrica de orgoliu național.”

Ucrainenii ar fi spus, zice conducerea AFDJ, că partea română nu are destui piloți. Rezolvarea: s-au angajat și instruit alții. Perfect.
Numai că de la “avem piloți suficienți” până la “cât trăiesc eu nu vedeți voi aviz de pilotaj” e un salt uriaș. Acolo nu mai e argument tehnic, e satisfacție de mică împărăție portuară.

În declarație apare și un detaliu amuzant: “Am venit în sprijinul prietenesc al ucrainenilor, dar asta nu înseamnă că piloții români nu fac față.”
Adică:
– Suntem prieteni,
– Vă ajutăm,
– Dar să nu vă treacă prin cap să fiți la cârmă, nici măcar pe propriile voastre nave, pe un canal internațional.

Prietenie în stil balcanic: îți dau o cană cu apă, dar îți confisc robinetul.

Permisul Galați–Brăila și avizul de pilotaj “numai pe la mila 44”

Directorul AFDJ ne mai explică, în articol, că ucrainenii cer ceva absurd: un fel de “permis de conducere Galați–Brăila”, adică un aviz de pilotaj valabil doar pe un anumit sector (prin mila marină 44 și porturile lor).

Replica e fermă: nu există așa ceva, avizul de pilotaj e ca permisul de conducere – valabil peste tot, de la Gurile Dunării până la Brăila și Reni.

Bun. Dar aici nu mai e vorba doar de regulamente, ci de ton. În loc de discuție tehnică la Comisia Dunării, avem o lecție de morală dată de sus: “voi vreți ceva special, dar noi suntem șefi aici, nu există”.

Ce nu se spune răspicat, dar se simte: nu cumva te prinde realitatea că un pilot ucrainean ar putea pilota în siguranță, legal și profesionist pe un sector românesc al Dunării. Ar fisura mitul competenței exclusive, construite cu grijă.

NATO, Schengen și explicațiile de birt geostrategic

România e țară NATO, Schengen, “lucrăm într-un sistem foarte sofisticat”, ni se amintește emfatic. Din nou, totul pare impecabil pe hârtie.

Apoi, vine logica spectaculoasă:
– o navă are un anumit pavilion;
– dacă rușii atacă în Marea Neagră o navă sub pavilion ucrainean, se va spune că reprezintă teritoriul Ucrainei;
– deci, dacă pilotul e ucrainean, riscurile cresc foarte mult;
– iar România, grijulie și altruistă, are grijă de vecini… până când “țara mea e afectată”.

Tradus:
– Admitem că oricum rușii atacă nave cu legătură cu Ucraina;
– Dar motivul de panică devine brusc faptul că la rubrica “pilot” apare UA;
– Așa că, pentru siguranța națională, ținem departe ucrainenii de posturile de pilotaj, chiar și pe nave care au treabă cu… Ucraina.

Sună a discurs de birt, nu de strategie într-o instituție care administrează un coridor de interes internațional: “Noi avem grijă de vecini, dar să nu ne strice nouă socotelile. Voi la război, noi la avize.”

Canal internațional, reflex provincial: Sulina, curtea din spatele blocului

Din articolul din Cotidianul Național reiese un contrast brutal:
– Pe de o parte, retorica internațională: Comisia Dunării, administrarea șenalului navigabil, cooperare regională, război la graniță, rute alternative pentru exporturile ucrainene.
– Pe de altă parte, reflexul local de mică stăpânire: “Niciodată pilotajul nu va fi decât al nostru”, “Cât trăiesc eu…”.

Canalul Sulina, rută strategică, se comportă în declarații ca un drum comunal: “noi dăm voie, noi nu dăm voie, când și cum vrem noi”. Totul împachetat în discurs de “siguranță națională” și “sisteme sofisticate”, ca să nu se vadă că, la rădăcină, e vorba de orgoliu administrativ și refuz de cooperare reală.

Epilog: sateliții, piloții și orgoliul care ține loc de strategie

La final, rămânem cu următoarea imagine:
– Ucrainenii cer, insistent, din 2022, posibilitatea de a-și pregăti piloți care să ghideze navele pe Canalul Sulina.
– România, prin AFDJ Galați, refuză categoric, îmbrăcând totul în argumentul suprem: sateliții ruși ne citesc dispeceratele și, dacă văd “pilot ucrainean”, apasă pe butonul de atac.
– Avem acum 60 de piloți români, deci, oficial, “facem față”. Ne ocupăm noi de tot, voi doar supraviețuiți acolo, la război.

În loc de cooperare matură și soluții actualizate la realitatea unui conflict care zguduie regiunea, avem:
– replici de tip “cât trăiesc eu pe pământul ăsta”;
– frică oficializată de informaticul rușilor;
– și o formă de patriotism administrativ în care Dunărea devine nu doar frontieră, ci prilej de demonstrație de forță birocratică.

Dacă ar fi să îi credem pe cei care vorbesc în articol, securitatea regională atârnă nu de negocieri, tratate și armamente, ci de un singur rând într-un sistem de dispecerat: “Pilot: român”.

În rest, să fim liniștiți: suntem țară NATO, Schengen, cu “sistem sofisticat”. Atât de sofisticat, încât un singur pilot ucrainean apărut în ecranul de radar pare mai periculos decât rachetele care cad deja, de ani de zile, peste vecinii noștri.