Istoria se repetă acum. S-o fi repetând în spirală, cum ne place să credem, dar se repetă. Anul trecut, în martie, când am aflat că lumea e atacată de un virus, numeroase mari centre de analiză de pe planetă s-au gândit la multe rele potenţiale, dar inflaţia nu era pe nicio listă. Şi de ce ar fi fost?!… Inflaţia de care se temea Samuelson a venit asa cum şi-a imaginat-o. Întâi fluctuaţii economice, apoi evenimente geopolitice în zonele cu mult petrol şi, inevitabil, barilul de 2-3 dolari va deveni o dulce amintire. Ca şi inflaţia calmă!

Două crize ale petrolului, una în 1973 şi alta în 1978-1980, au schimbat lumea. Dacă în timpul primei crize preţul petrolului crescuse de la 3 la 12 dolari barilul, în timpul celei de-a doua crize panica şi cozile la benzină din Statele Unite au dus preţul la 50 de dolari, pentru a se stabiliza în cele din urmă la 30 de dolari. De aici înainte, pentru foarte multă vreme, dacă nu pentru tot timpul în care va fi petrol în această lume, preţul de 3 dolari pe baril, din 1972, va fi un reper. Un reper pentru ceea ce înseamnă petrolul ieftin.

Cu o excepţie: anul 2020, luna aprilie. Criza îşi luase avânt. Lumea nu uitase că în 2008, în antecamera turbulenţelor de atunci… preţul petrolului a urcat până la cea mai înaltă cotă cunoscută vreodată: 143,67 dolari/ barilul. Un reper pentru cel mai scump petrol.

La începutul actualei crize însă… a fost altfel. Preţul petrolului, în loc să urce, a coborât. De la 22 la 19 dolari în martie, apoi, în aprilie, din ce în ce mai jos, până când petrolul american (WTI) a atins cota din 1972: 1 baril â 3,3 dolari. Minunea a durat o zi: 20 aprilie 2020. Dar asta a fost cota medie. Pentru că în acea zi, în împrejurarea în care cererea scădea simţitor iar depozitele americane erau pline până la refuz, s-a mai întâmplat o minune: multe tranzacţii s-au făcut la preţuri… negative. De a doua zi preţul a început să urce. Şi a tot urcat până la sfârşitul anului 2020. În America şi în restul lumii. Dar nu într-atât încât să sperie inflaţia. Fed-ul şi BCE s-au războit, de-a lungul întregului an 2020, cu deflaţia şi nu cu inflaţia, motiv pentru care au lăsat dobânda de politică monetară aproape de zero.

Numeroase bănci centrale – pentru că trecuseră prea mulţi ani fără ca inflaţia să le necăjească – au uitat avertismentul lui Samuelson. Numai că inflaţia e perfidă. Cum perfid este şi preţul petrolului. Şi deodată, începând de prin toamnă, dar mai cu seamă către Crăciun şi Anul Nou, petrolul şi-a arătat din nou colţii. În februarie anul acesta, când preţul petrolului a urcat la 50 de dolari barilul, s-a aprins becul roşu: pericol de inflaţie. În martie preţul a depăşit deja 65 de dolari barilul şi gazetele lumii, cu titluri mari, anunţă: se întoarce inflaţia!

De vreme îndelungată, România este legată de istoria petrolului. Un timp, până la Al Doilea Război Mondial, petrolul a fost principalul motor al dezvoltării economice. Era jumătate avantaj comparativ, fiindcă ni-l dăduse Dumnezeu, şi jumătate avantaj competitiv, pentru că ţara investea în rafinării. Sub regim comunist, această direcţie a continuat. Când însă au început investiţiile în combinate petrochimice, cu mult peste capacitatea de extracţie, decidenţii mizând pe importuri, urcarea vertiginoasă a preţurilor si oprirea producţiei de petrol în Iran, după căderea şahului, au fost două şocuri imposibil de parat. Încetarea de plăţi, în 1981, devenise inevitabilă. Ritmurile de creştere dintre anii 1970 şi 1978, cele mai multe între 10 şi 13 la sută anual, nu au mai fost posibile. Mai mult, au urmat ani cu creşteri mici, uneori chiar de zero sau de unu la sută, pentru ca în 1988 şi 1989 ţara să intre în recesiune. O cauză fiind şi fronda lui Nicolae Ceauşescu, la adresa băncilor creditoare, care sub impactul inflaţiei din anii 1970 ridicaseră dobânzile la

20 la sută şi scumpiseră simţitor creditele. Decizia de a plăti anticipat întreaga datorie externă i-a atras României o sancţiune severă: i-a fost interzis accesul, timp de 15 ani, pe pieţele financiare internaţionale. În condiţii excepţionale – fără acces la credite externe şi cu valuta încasată din exporturi îndreptată în cea mai mare parte către plata anticipată a datoriei externe – Banca Română de Comerţ Exterior rămăsese în acele timpuri grele unul dintre puţinele canale prin care valuta mai intra în ţară. Având legături strânse cu 2462 de bănci corespondente, între care mai toate băncile mari din Europa, cum sunt Deutsche Bank, UBS, Societe Generale, a obţinut ca încasările şi plăţile prin conturile sale să curgă în condiţii normale cu toate aceste bănci.

Dar plata de către România, până în primăvara lui 1989, a întregii datorii externe de 11 miliarde de dolari a implicat sacrificii imense pentru populaţie şi a lipsit economia de importurile de tehnologie, de care avea stringentă şi vitală nevoie. Jurnalistul american Thomas Friedman, în cartea „Lexus şi măslinul”, povesteşte că preşedintele Mexicului, într-o situaţie identică, dar cu o datorie de 10 ori mai mare, a mers personal pe Wall Street, i-a convocat pe bancherii-creditori si le-a spus deschis că ţara lui nu-şi poate achita scadenţele. Punctând: „Ajutaţi-ne să ne dezvoltăm şi vom plăti”… Cam la fel a procedat şi Polonia. Doar că a înlocuit spectacolul mexicanului cu negocierile. Iar în anii ’90 a avut parte de reducerea câtorva tranşe din datorie… până când n-a mai avut nimic de plătit. Noi, în schimb, am plătit întreaga datorie şi… ni s-a interzis accesul la credite pe pieţele financiare internaţionale.

E o lege nescrisă, valabilă în întreaga lume: băncilor nu le place să li se plătească anticipat datoriile. Asta le obligă să-şi strice planificarea, să găsească alte plasamente pentru banii returnaţi anticipat, uneori în condiţii mai puţin avantajoase. Aveam să resimţim efectul nefast al sancţiunii primite în 1981 până la sfârşitul anului 1995.

Abia în anul următor, eliberată de consecinţele încetării de plăţi din 1981, României i-au fost redeschise porţile pe pieţele financiare internaţionale.

Adrian Vasilescu