După scrieri majore în domeniul filosofiei și teologiei contemporane (Filosofia lui Habermas, 2006; Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, 2009; Introducere în filosofia contemporană, 2014; Filosofia critică a „școlii de la Frankfurt”, 2014; Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2017; Filosofi și teologi actuali, 2019), profesorul Andrei Marga publică volumul Heidegger (Editura Creator, Brașov, 2021, 428 pg.). Este o cuprinzătoare analiză a operei unuia dintre filosofii de referință universală. Redăm coperta și introducerea la volum. (Reporter)

Dacă ai citit destul și „ai gândit împreună cu Heidegger”, nu te poți despărți ușor de opera lui. S-a întâmplat  cu mulți dintre cei care i-au urmat pe scena filosofiei, dintre care unii nici nu au fost neapărat în siajul filosofării sale. Habermas  mărturisea că tinerețea sa  a fost marcată de fascinația pentru scrierea majoră a lui Heidegger și a secolului – Sein und Zeit (1927). Apoi a avut curajul să pună în joc tema „a gândi cu Heidegger împotriva lui Heidegger” (mit Heidegger gegen Heidegger denken), pe când Heidegger trăia (1953). Acesta a și întrebat cine este acela care într-un articol din „Frankfurter Allgemeine Zeitung” îl aborda astfel. Dar Habermas nu s-a putut opri aici.

Ca student, citisem, în jurul anului 1970, scrieri ale lui Heidegger. Energica sa punere în chestiune a „adevărurilor” admise m-a impresionat de la început. Cărțile sale Ființă și timp (1927), Kant și problema metafizicii (1929) și Scrisoarea asupra umanismului (1945) mi-au lăsat în minte numeroase întrebări. Probabil că disponibilitatea la a discuta ceea ce multora li se părea indiscutabil mi s-a întărit prin aceste lecturi. Nu m-a cucerit revenirea lui Heidegger la filosofiile antichității, eu fiind mai preocupat de experiențe sincronizate ale lumii, dar mi-a rămas mereu în minte chemarea la a gândi fără aprehensiuni ceea ce este.

Ca bursier german, la Freiburg im Breisgau, am ținut să-l zăresc pe Martin Heidegger în curtea casei lui, care avea să fie și rezidența sa ultimă. Grație unui  coleg american, am izbutit să-l văd pe celebrul filosof, în 1975, pentru câteva minute. Rămânând două luni la renumita universitate a locului, desigur că am căutat să-mi imaginez și localizez ceea ce citisem. Am urmărit intensificarea discuțiilor în jurul „cazului Heidegger”. Celebrul interviu, publicat postum în Der Spiegel (1976), le-a relansat, cu un an mai târziu.

Pregătirea lucrării de doctorat, o monografiere a filosofiei lui Herbert Marcuse, la mijlocul anilor șaptezeci (vezi Andrei Marga, Filosofia critică a „Școlii de la Frankfurt”, 2014), cerea o lectură mai amplă din Heidegger. Aveam de lămurit încercarea lui Herbert Marcuse de a aduce la racord analitica ființării umane, piesa de rară strălucire și miezul celebrei scrieri, și teoria înstrăinării din Manuscrisele economico-filosofice, ca și teoria reificării din Critica economiei politice ale lui Marx.

Dar nu puteam rămâne aici. După ce am inaugurat predarea filosofiei contemporane la Universitatea Babeș-Bolyai, în 1978, am predat ani la rând filosofia lui Heidegger, pe lângă cele ale lui Bolzano, Nietzsche, Peirce, Husserl, Bergson, Wittgenstein. Noile generații de studenți nu mai aveau însă percepția proaspătă a generației mele, formată sub ecoul lui Albert Camus și teoria înstrăinării,  pentru tematica existențial-filosofică.

Între timp, profesorul în apropierea căruia eram la Erlangen, Manfred Riedel, și care a venit mai târziu la Universitatea clujeană, a revigorat Societatea Internațională Heidegger și a căutat să-l readucă pe filosof în centrul interesului european. Richard Rorty, care mi-a făcut, de asemenea, onoarea unei vizite la Cluj-Napoca,  i-a folosit adesea tezele. În acest context, desigur și în reacție și la scăderea preocupărilor filosofice în deceniile în curs, am scris ampla Introducere în filosofia contemporană (2014, ediția a treia), în care lui Heidegger i-am consacrat un capitol întins.

Pentru generația mea s-au adăugat însă, două praguri. Ele nu au fost accesibile generațiilor anterioare de cititori ai lui Heidegger – nici chiar celor care l-au îmbrățișat cu ardoare dintre români, precum Nicolae Balca sau Constantin Noica. Acum este cert că, fără a considera aceste praguri, se rămâne la părți ale operei, dar nu se mai poate vorbi de „întregul Heidegger”. Or, este timpul să se ia în seamă „întregul Heidegger” și în cultura din țara noastră.

Primul prag a fost publicarea în premieră, în 1989, a Contribuțiilor la filosofie (1936-38), după ce deveniseră cunoscute scrierile – prelegeri și texte de seminar – din anii 1933-34. Unii consideră Contribuțiile la filosofie drept a doua scriere majoră a lui Heidegger, după Ființă și timp (1927). Este, oricum, scrierea care conține ceea ce s-a numit „al doilea Heidegger” – acela al deceniilor care au urmat. Este firesc să integrez această scriere, cu ocazia volumului de față,  în evaluarea lui Heidegger.

Al doilea prag a fost, din 2014 încoace, publicarea Caietelor negre, neobișnuita și șocanta scriere a lui Heidegger. Și această scriere a trebuit integrată. Foarte probabil cea mai amplă scriere filosofică a tuturor timpurilor, această scriere ne privește astăzi în multiple poziții: ca cititori ai marilor filosofi, ca oameni preocupați de filosofie și, deci, datori cu răspunsuri, ca profesori însărcinați să lămurească timpul în care trăim și ca persoane care recunosc repere ale culturii umanității.

Fără îndoială,  este important cum îl privim și noi pe Heidegger. Eu sunt de părere să nu ignorăm trăirile, inclusiv politice, ale filosofilor, dar nici să nu reducem filosofia, unde este efectiv filosofie,  la simpla lor exprimare politică. Aceasta este chestiune ce probează dimensiunile unei personalități, dar nu este totul. Filosofia este mai mult decât exprimare politică, mai ales la un autor de anvergura lui Heidegger, care a dat, refuzând de la o vreme termenul de filosofie, o gândire originală.

Iau un exemplu din examinările englezești, care sunt totdeauna mai dispuse să vadă în conceptele și tezele filosofilor motive de viață ale acestora și, prin ei, ale comunităților lor. Pentru un autor mai nou, în rezolvările filosofice ale  lui Heidegger am putea citi trăirile sau retrăirile de evenimente istorice ale acestuia. În analitica ființării umane din Sein und Zeit s-ar regăsi „trăirile frontului  (Fronterlebnisse)”, în opunerea la idealism prin exaltarea „deciziei (Entschlossenheit)” ar fi vorba de „mentalitatea de luptător pe front (Frontkämpfermentalität)”, în Prelegerea Hölderlin din 1942 ar fi lupta ideologică a național-socialismului, în Caietele negre s-ar afla replierea de după război într-o viziune generală ce acuză „pustiirea Pământului”, „manipularea existentului”, folosirea naturii doar ca „material de prelucrat”, rămânându-se de fapt la opoziție față de „legarea de West (Westbindung)” și „capitulare”, în numele „germanocentrismului” (Richard Wolin, Vernunftkritik nach der „Schwarzen Heften”, în Marion Heinz, Sidonie Kellerer, Martin Heideggers „Schwarze Hefte”. Eine philosophisch-politische Debatte, 2016, p.410). Filosofia lui Heidegger este văzută aici ca un moment în succesiunea „criticii rațiunii (Vernunftkritk)”, prin care Schelling se opunea lui Kant și Hegel, moment în care adeziunea la național-socialism din anii treizeci ar fi cheia definitivă.

Nu mai este cazul ca cineva să sară în apărarea lui Heidegger pretinzând caracterul pasager al angajamentelor sale politice sau lipsa lor de greutate. Precizările și explicitările sale, volumele, incluzând corespondența sa, cea privată, de asemenea, ca și cercetările de arhivă de până acum sunt concludente pentru cine citește și analizează fără prejudecăți. Heidegger este el însuși în acele angajamente.

Nu este cazul nici de a trece sub tăcere sau de a diminua ceva – ar fi sub demnitatea ambelor părți. Chiar dacă arhivele nu și-au spus încă ultimul cuvânt, datele hotărâtoare sunt de acum pe masă. Heidegger este parte a istoriei practice, și nu numai practice, a național-socialismului. Heidegger a fost unul dintre marii filosofi ai istoriei filosofiei universale, dependent, desigur, ca mulți alți gânditori, de contexte, dar gânditor de anvergură.

O filosofie cum este cea a lui Heidegger nu este nicidecum un simplu reflex al evenimentelor istoriei sau o adaptare de conjunctură. În cuprinsul ei este o prelucrare filosofică a istoriei cunoscute, din optici personale, discutabile ca orice este produs istoric – este, altfel spus, filosofie la propriu, care merită captată, analizată, evaluată, în primul rând, ca urmare a ponderii ei. Ar fi în afara rigorilor profesionale și ale eticii raportării la autori și opere să nu vedem această filosofie ca atare, în întreaga ei desfășurare, cu înnoirile de orizont pe care ea le-a propus.

Iată tot atâtea rațiuni pentru a prezenta într-un volum interpretarea mea a operei lui Heidegger, bazată și pe cunoașterea celor două praguri – Contribuțiile la filosofie și Caietele negre. M-a preocupat de mult să înțeleg gândirea heideggeriană fiind convins că și dacă nu devii adeptul unui filosof, cunoașterea a ceea ce el a spus, caatare, este indispensabilă. Cu atât mai mult când este vorba de un filosof de cea mai mare anvergură!

Am socotit, totodată, că este datoria mea să dau seama, prin  analize din diferite momente, de felul în care l-am văzut și în ce conexiuni l-am cercetat pe Heidegger.  De aceea, reunesc aici studiile și articolele mele consacrate filosofiei sale într-un efort de a lămuri, luând în seamă toate datele accesibile astăzi, conținutul și evoluția filosofiei unuia dintre gânditorii care, cu ideile și argumentele sale, este mai mult decât se crede în ambianța frământărilor de astăzi și continuă să-și lase amprenta asupra lumii.

Redau studiile și articolele în forma lor originară, așadar fără modificări. Știm prea bine, inclusiv de la Heidegger, că și cugetarea celui care comentează își are istoricitatea ei naturală, care este mai grăitoare decât orice actualizare de circumstanță. Și din ea se pot trage concluzii.

După evocarea problematicii larg umane și filosofice pe care o suscită și astăzi cele două războaie mondiale, pe care Heidegger și generația sa și-au asumat-o inevitabil, examinez opera sa spre a profila gândirea sa în spațiul istoriei filosofiei și lămuresc conexiuni revelatoare în privința personalității și gândirii sale. Centrul de greutate al evocării mele se deplasează de la scrierile de tinerețe, trecând prin scrierea majoră, Ființă și timp (Sein und Zeit), și alte scrieri, apoi prin scrierile revenirii la filosofie, după pasajul Rectoratului din 1933-34, și ale desprinderii de național-socialismul vremii, mai ales prin ceea ce unii socotesc a reprezenta a doua scriere majoră, Contribuții la filosofie (1989) , către  Caiete negre (2014-).Un articol lămurește impactul lui Heidegger în cultura română pe cazul cel mai important al influenței de până acum – Constantin Noica.

Nu ocolesc să menționez că odată cu volumul de față o nouă interpretare a filosofiei lui Heidegger își face loc. Dincoace de privirea ei ca nouă fenomenologie, în succesiunea celei husserliene, ca ontologie ce ia ca nucleu ontologia ființării umane (Dasein), deci oarecum kierkegaardian, ca filosofie ce reia străvechea întrebare privind ființa (Sein), așadar aristotelian, ca transpunere în filosofie a național-socialismului, ca antisemitism , ca reacție la modernitate – priviri ce au, fiecare, argumente – consider filosofia desfășurată de Heidegger de-a lungul operei sale ca tentativă de a configura o alternativă la cartea fondatoare a culturii Europei – la Biblie, cu anvergura rară, dar și cu riscurile fără egal ale unei asemenea întreprinderi. Dincoace de reușita inevitabil modestă a unei asemenea întreprinderi, Heidegger contribuie, trebuie spus, la a ne lămuri și mai bine, nouă înșine, fundamentele culturii pe care stăm și în care trăim.

Nu se pot altfel înțelege demersurile lui Heidegger și opțiunile sale de-a lungul unei opere elaborate în mult mai mult decât o jumătate de secol. În fapt, suntem și azi confruntați cu ceea ce apar la prima vedere a fi opțiuni stranii și contradicții în gândirea lui Heidegger.

De exemplu, Heidegger pleacă de la o avansată filosofie a istoriei, bazată pe Dilthey, și se repliază într-o lume indeterminată ca a vechilor greci. El pleacă de la o filosofie a conștiinței, cea mai avansată a timpului său, cea a lui Husserl, dar se cantonează într-o filosofie tot indeterminată a presocraticilor. El îmbrățișează și opune constant presocraticii întregii lumi ce vine în succesiunea lui Platon și Aristotel. El îmbrățișează, din surse încă insuficient cunoscute, poate chineze, tema ființei (Sein) și aplică întregii tradiții europene o critică în termenii cei mai largi ai ontologiei.

În chestiuni practic-politice Heidegger nu se lasă încadrat în nici o categorie uzuală. El aderă la „revoluția națională conservatoare” din Germania anilor douăzeci, dar se stabilește în apărarea tradiției occidentale. El este entuziasmat de ceea ce numește „istorica deschidere” promisă de național-socialism în anii treizeci, dar critică național-socialismul din punctul de vedere al unui „național-socialism spiritual”. El plătește cotizația ca membru de partid până la prăbușirea regimului național-socialismului, dar pretinde apoi că nu aparține acestui curent. El proiectează ediția tuturor scrierilor sale (Gesamtaugabe), dar refuză orice rectificare și aparat critic. El are relații personale cu evrei, dar aparține, totuși, antisemitismului și spune că se referă la un fenomen cultural, care nu privește persoanele.  El întreține în același timp relații profunde cu mai multe femei, alături de soție, și relațiile sunt, cum spune, străbătute de „iubire (Liebe)”. Într-o aceeași scrisoare vorbește de „iubire (Liebe)” pentru soție și pentru Hannah Arendt, ultimei trimțându-i poezii până și la vârsta cea mai înaintată. Heidegger a fost în multe situații solicitat să se explice. Lui Hanah Arendt i-a răspuns mutând discuția la dificultățile captării istoriei. El s-a adresat Bisericii Catolice pentru a fi ajutat, în 1945, dar s-a distanțat polemic de ea, în Caietele negre. A spus, în interviul acordat în 1966 revistei Der Spiegel , că nu ar mai subscrie ceea ce a declarat în anii treizei, dar a ținut să transmită fără modificări Caietele negre posterității. În 24 iulie 1967 Heidegger l-a invitat pe Paul Celan, pe care-l socotea „cel care stă cel mai departe în față și cel mai adesea rezervat” la Todtnauberg, în celebra Hütte (să traducem „adăpost”, de fapt un fel, totuși, de „casă cabană”). În cartea acelei case celebrul poet a notat: ”În Hüttenbuch, cu privirea spre steaua fântânii, cu o speranță la un cuvânt care vine în inimă” și a semnat Paul Celan. Apoi, poetul a scris poezia în care vorbește din nou „de speranța la un cuvânt ce vine gândit (nedospit venind) în inimă”. Din câte știm, acest cuvânt nu a venit (Gerhard Baumann, Erinnerungen an Paul Celan, 1986, p.59). Este clar că în momente grave Heidegger a căutat mereu o portiță de ieșire neobișnuită, sau a tăcut pur și simplu.

Nu se pot aduce la un acord coerent asemenea date – ca și multe altele – fără a ieși din interpretările consacrate. Nu numai Ființă și timp, dar și Contribuții la filosofie și Caiete negre trebuie luate ca scrieri fundamentale ale lui Heidegger, cum el a sugerat. Este astfel timpul pentru a articula o nouă interpretare.

În definitiv, având în față opera lui Heidegger, care a trecut de volumul 100 în ediția Gesamtausgabe, o minte normal înzestrată nu se lasă convinsă nici de eticheta de „geniu clarvăzător” și nici de cea inversă, de „șarlatan” – ambele fiind reprezentate. De ambele Heidegger s-a „bucurat” deja în timpul vieții. Dar această situație a etichetărilor obligă, la rândul ei, și mai mult, la a privi mai adânc datele operei. Volumul de față o încearcă. (Andrei Marga, Heidegger, Editura Creator, Brașov, 2021)