Un Sisif mediatic

Domnul Bogdan Baltazar a apărut în prim planul scenei politice brusc şi cu impetuozitatea ce-l caracterizează, aducînd cu sine un suflu inedit în concepţia noastră despre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie un purtător de cuvînt. Vi-l amintiţi cumva pe predecesorul său? Nu! Deşi un purtător de cuvînt a existat şi înaintea domnului Baltazar, lumea informaţiilor autorizate despre ce face şi drege guvernul n-a început cu domnia sa, după cum este la fel de sigur că nici n-o să se sfîrşească. Dar noi nu l-am recepţionat pe predecesor. Pe domnul B.B. insă l-am recepţionat cu toţii din plin, in plexul solar al sensibilităţii politice. Pen-tru că dinsul nu este făcut să treacă neobservat, să fie doar cureaua de transmisie a unor idei sau puncte de vedere începind cu numele in care exotismul se îmbrăţişează cu neaoşismul, continuind cu alura de boxer, de semigrea şi încheind cu reverberaţiile uneori prea categorice ale timbrului său vocal, purtătorul de cuvint al guvernului captează din primul moment interesul, dezinteresul, simpatia, antipatia, acceptarea şi negarea din partea interlocutorilor săi. Puţin cam personal, după gustul unora, poate prea nuanţat in lectură, domnul Bogdan Baltazar reuşeşte să facă pentru guvern şi primul său ministru ce nu mulţi reuşesc: să capteze veritabil paratrăznet uman, toate fluxurile energetice care, nimerind ţinta, ar putea să o facă să se clatine: Cu domnul Baltazar înfruntind cu pieptul descoperit miturile necruţătoare şi interpelările incomode, guvernul poate să lucreze mai liniştit la opera sa liberalizatoare. SISIF MEDIATIC, domnul B.B. o ia mereu şi mereu, de la capăt, cu imperturbabilu-i calm deprins la şcoala diplomaţiei occidentale, urmată la cursuri de zi şi cu nonşalanţa jemanfisistă a unei existenţe cu certe inflexiuni picareşti. Cu nelipsita ţigară şmecheră în colţul gurii şi cu ochelarii alunecaţi doctoral spre vîrful nasului, imaginea sa va rămîne mult de acum încolo, peste guverne, ca un simbol al „epocii de aur“ a politicului românesc – un politic pendulînd tragicomic între Shakespeare şi Caragiale.

Octavian ANDRONIC

Ziarul Libertatea din 16 martie 1991 pag. 1-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Si totuşi, reclama…

Gheorghe TOMOZEI

O jumătate de veac „reclama” culturii a fost socotită dacă nu doar o inutilitate ori de-a dreptul nocivă copiind mode „occidentale”, o tristă cenuşăreasă. Rar, afişe pricăjite anunţau cine ştie ce premieră teatrală, radioul anunţa spectacolele „Cintării” (ştim care), iar cind, se „dădea voie” la mai mult, panouri publicitare erau umplute cu „înţelepte” chemări de felul: „Cumpărînd azi o carte, mîine alta, vă veţi forma curînd o bibliotecă de nepreţuit!” Sau: „Vizitaţi librăriile!”
O vreme” librăriile (lor) se numeau, toate, in toată ţara stupefiant de simplu „Librăria noastră” cum majoritatea cofetăriilor erau „Violeta”, iar cîrciumile „Victoria” sau „Înfrăţirea”.
A sosit vremea să reclamăm absenţa… reclamelor culturale eficiente, de bun gust, pline de umor şi savoare. Teatrele tipăresc aceleaşi afişe neghioabe cu înşiruiri de nume şi cifre, cui îi e frică de fotografiile actorilor (actriţelor) de nu le expun altfel decît în chip de marcă poştală? Unde sint vitrinele speciale, unde sint „fluturaşii“ aruncaţi din elicopter? Copil fiind vedeam cum trec pe bulevardele Bucureştilor menajerii colosale: elefanţi, girafe, cai arăbeşti purtînd panourile gigante ale circurilor.
Multe maidane, multe ruine ale oraşului ar putea fi ascunse vederii de, e drept, efemerele înjghebări publicitare. Admiţînd că am avea energie electrică de-ajuns, ba, pe deasupra că am avea becuri ori tuburi de neon n-ar fi bine să colorăm serile şi nopţile cu magice inscripţii cu desene pîlpîitoare, cu imitaţiile aeriene ale jocurilor de apă? Nimănui mai mult decît nouă (hai, zic eu concesiv, şi grecilor) nu i s-ar potrivi mai bine orgia luminilor de neon cu efecte astrale, nouă cei care atunci cînd punem mina pe-un bec de lanternă îl ţinem în casa de bani, la fereală…
Sîntem destul de posomoriţi (nu uriţi, să ne înţelegem!), destul de ponosiţi: de ce n-am încerca să ne confecţionam „oglinzi” convenabile?
Ne vom plînge de preţurile (oribile) ale cărţilor. Şi totuşi vom cumpără cărţi.
Ne vom plînge de preţul in urcuş al biletului de teatru. Şi totuşi…
Din sărăcia bugetelor, instituţiilor de artă şi cultură se cade jertfită o felie spre a ne (le) face reclamă.
Trebuie arta „ajutată” să se impună? Din păcate, da.
Reclama e o fatalitate careia nu e chip să ne sustragem.
Lasă că reclama e şi „democratica”. Pe un perete ţi se propune să cumperi celebrul roman „Soacra lu Mortu”. Pe altul să vezi „Hamlet”…

Ziarul Libertatea din 16 martie 1991 pag. a 2-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 16 martie 1991 pag. a 3-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 16 martie 1991 pag. a 4-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 16 martie 1991 pag. a 5-a ▼

Ziarul Libertatea din 16 martie 1991 pag. a 6-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 16 martie 1991 pag. a 7-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Prin lumea nouă – intr-o altă lume… (III)

Am relatat în precedentele episoade ale „jurnalului american” despre participarea delegaţiei române la cea de-a 33-a ediţie a Conferinţei Americane a Liderilor de Opinie, organizată la mijlocul lui februarie la Washington, de către asociaţia „CAUSA INTERNATIONAL” – una dintre filialele complexului economico-religios al reverendului Moon, creatorul şi patronul Bisericii Unificării. Am rămas, la finele episodului Z, in plină recepţie la reşedinţa reverendului, din East Garden, în momentul in care lunga sa prelegere, despre originile şi caracterul doctrinei, se apropie de sfîrşit…

Călătorie prin MOONLAND

Aflăm că reverendul Monn nu consideră că intre lagărul fast sau actual socialist şi principiile fundamentale ale Bisericii Unificării ar exista vreo incompatibilitate. Ba, din contră, în felul acesta s-ar putea conferi suportul moral unui mod de viaţă pe care-l consideră superior celui occidental. Are, de altfel, cuvinte aspre la adresa decăderii moravurilor, a ignorării principiilor morale, ce caracterizează o bună parte a societăţii americane contemporane. Această critică l-a si pus, de altfel, în situaţia de personaj contestat urmărit, denigrat. Atitudinea sa conservatoare i-a atras adversitatea radicalilor, atît a politicienilor cit şi a reprezentanţilor cultelor tradiţionale. O lungă şi agresivă campanie de presă i-a creat la un moment dat o imagine de „inamic public” care l-a dus în cele din urmă în puşcărie, pentru evaziune fiscală. Erau – se pare – la mijloc vreo 5000 de dolari provenind din neplata unor taxe pentru activităţi ale bisericii sale care în mod normal ar fi trebuit să fi scutită de impozit. A mers în puşcărie cu sentimentul unui martiriu necesar…
….Oboseala drumului de la Washington pînă la New York cale de peste 500 km. combinată cu dejunul variat si consistent incep să-şi spună cuvîntul si unii comeseni mai depărtaţi de tribună motăie în toată legea. Reverendul s-a aprins si îsi continuă vivace expozeul punctat de numeroase onomatopee, scăpînd din cînd în cînd si fraze în engleză, din lipsă de răbdare. Traducerea dr. Bo Hi Pak cont.nuă să fie completată şi de o traducere – reverenţioasă – a gesticii. Aflăm lucruri noi: încercarea de a stăvili expansiunea doctrinei mooniste în America i-a condus pe adversarii reverendului pînă la acţiuni extremei soldate cu inculparea sa de către un juriu federal, care n-a admis Bisericii Unificării dreptul de a nu plăti taxe pentru unele activităţi lucrative. Contabilii administraţiei au socotit pe îndelete evidentele dind la iveală, cu mari eforturi, o sumă de cîteva mii de dolari pentru care nu se plătiseră impozite, greşeala apartinînd funcţionarilor bisericii. Cercurile ostile din Congres. împreună cu o parte a presei radicale au declanşat o vastă campanie de defăimare a reverendului si a doctrinei sale acuzîndu-l, spune domnia sa, de cele mai absurde vini: de la trafic de droguri (ginsengul fiind însă singurul „drog” de care s-a ocupat) pînă la exploatarea enoriaşilor. Desi se afla în Coreea ds Sud si între cele două ţări nu existau acorduri de extrădare, reverendul a revenit în America, s-a prezentat in fata juriului, sustinîndu-si nevinovăţia. A fost condamnat, executîndu-si pedeapsa, ca pe un martiriu necesar la închisoarea federală din Dan-burry unde a reuşit în scurt timp să cistige stima „colegilor” si a gardienilor, printr-o comportare demnă si prevenitoare. Spre marele necaz al adversarilor săi – remarcă el cu maliţie – în acest răstimp afacerilc întreprinderilor sale au continuat să prospere, secta dobîndind numeroşi noi adepţi. De altfel, aceştia nu au încetat toate cele 13 luni de recluziune forţată, să manifesteze în faţa Casei Albe şi a Congresului, cerînd eliberarea sa să organizeze întruniri la care să facă cunoscută această evidentă nedreptate. La ieşirea din închisoare a fost întimpinat de o mare mulţime de oameni care l-a ovaţionat. „A fost un triumf” – îşi aminteşte, nostalgic, reverendul. Se pare că după acest episod, consilierii bisericii au acordat o mult mai mare atenţie imaginii sale publice, exercitind un lobby intensiv şi inteligent acordind timp si fonduri considerabile acţiunilor umanitare si activităţilor ştiinţifice sau social-politice. Lucrurile au evoluat şi imaginea „inamiculu’’ public din urmă cu 5-6 ani s-a schimbat radical. Desi astăzi apare rar in public, relaţiile sale cu lumea politică conservatoare sînt strinse si eficiente. O bună dovadă a constituit-o şi prezenta la lucrările seminarului a numărului mare de senatori si congresmeni, al altor personalităţi ale vieţii publice americane…
Reverendul vorbeşte despre sine la persoana a treia si foloseşte o tehnică clasică: el pune întrebările, el răspunde. Sint, iată, două ore si jumătate de cînd şi-a început expunerea, cînd pune brusc, punct. Urmează o parte protocolară pentru care noi, cei trei veniţi din România (prof. dr. Mircea Cosea, prof. Dumitru Popescu si subsemnatul) sintem cel mai puţin pregătiţi. Chiar deloc, la urma-urmei. Pentru că aflăm, peste exact două zile reverendul va împlini 71 de ani! Este un bun prilej pentru ministrul sovietic al justiţiei, domnul Luscikov să rostească în numele masivei sale delegaţii un discurs prin care să-i ureze toate cele de cuviinţă. Odată cu un somptuos samovar care exprimă – după părerea domniei sale – la modul simbolic opţiunea pentru noţiunea fundamentală de familie, căreia reverendul îi acordă un rol de prim ordin în teoria sa. Se succed apoi, la microfon, alti invitati aducind diferite daruri si rostind scurte alocuţiuni: de la deputatul poporului din Kamciatka – un set de vederi din celălalt capăt de lume: de la un ziarist de la televiziune – o pasăre sculptată dintr-o singură bucată de lemn: o pereche de papuci de rafie lucraţi de mama unui alt deputat. Vin la rind, în ordine, cu cadouri diverse, polonezii, ungurii si cehii. Reverendul este sincer emoţionat de aceste manifestări care nu păreau să fi fost incluse în protocol. Atmosfera s-a înviorat sens-bil şi ropote de aplauze sancţionează fiecare urare. Este aproape miezul nopţii cînd gazdele mulţumesc musafirilor si regăsindu-ne la uşă încălţările, mergem la autocar. East Garden rămîne în urma noastră, în întuneric. Avem senzaţia de a fi dezlegat – cel puţin parţial – o enigmă.
Drumul înapoi, pînă la New York, durează peste 40 de minute. Aflăm că vom locui în plin centru al Manhattanului, la întretăierea bulevardului 8 cu strada 34 prin apropierea lui Empire State Buildhig. Oprim în faţa unei clădiri înconjurate de schele. Este hotelul New Yorker, reşedinţa noastră pentru următoarele trei zile si ceva. La intrare, un control riguros al bagajelor – cu raze X – şi al persoanelor. Sîntem în plin război… Cheele ne aşteaptă în plicuri nominale. Pe a mea e înscrisă cifra 4005. Odată urcat în lift realizez că e vorba despre etajul 40. Ultimul. Camera e micuţă şi cu un confort mediu. In baie – inscripţii în hieroglife asiatice. La televizor, două din cele vreo 8 programe care se recepţionează sînt în coreeană. Un fel de prelegere. Probabil religioasă. Dau perdeaua la o parte si am în faţă panorama fantastică a părţii de est a Manhattanului, cu statuia Libertăţii undeva departe. În golf, şi cu pîlcul de zgîrie nori dominaţi de „gemeni” – cele două turnuri ale lui World Trade Center.
A fost o zi lungă si obositoare. Punctul terminus al călătoriei prin Moon-land…

Trei zile in MANHATTAN

Pentru că aflu a doua zi dimineaţă, hotelul este si el proprietatea corporaţiilor Moon Este o veche clădire ce a cunoscut perioada sa de glorie între războaie ca hotel de lux.  Holul si saloanele sint impunătoare. O baterie de 12 lifturi rapide asigură transportul pe verticală. La subsol funcţionează un centru comercial. Shopurile din hol afişează lucrări religioase, la loc de cinste aflîndu-se, evident, cele ale reverendului Moon. Produse ale întreprinderilor sale (în cameră am găsit două sticle cu o băutură răcoritoare pe bază de ginseng, produs pentru a cărui promoţie pe piaţa americană se fac eforturi deosebite se află în majoritatea magazinelor de aici.
Special pentru noi s-a amenajat, la primul nivel un salon de mic dejun, pentru că hotelul nu are restaurant. Programul pe care ni l-au alcătuit gazdele pentru cele trei zile din New York este încărcat, dar cu o tentă exclusiv turistică şi, de regulă, în perimetrul acestei insule lungă de vreo 8 km şi lată de vreo 4 pe care o numim de regulă New York, deşi reprezintă doar o părticică a sa. Dar cea mai densă, mai verticală. Imposibil să te rătăceşti aici. Bulevardele, pe lung, sînt numerotate de la 1 la 10 şi sint intersectate de străzi, si acestea de la 1 pînă la peste 60. O singură anomalie geometrică au permis edilii Manhattanului: diagonală Broadway-ului care taie nebună ordinea desăvirsită a caroiajului stradal… Cele două autocare cu care am venit de la Washington vor fi în permanenţă la dispoziţia noastră, iar cîţiva dintre misionari ne vor servi de ghizi. Avem în program vizitarea muzelui Guggenheim. E închis. Mergem la Metropolitan. O colosală colecţie de genuri si capodopere. Într-un pavilion modern, adăugat ulterior, un arc de triumf si cîteva monumente funerare egiptene. Parcurgem muzeul în pas de marş. La modul decent, ar fi necesară o săptămînă pentru a-l vedea… Unul dintre prinzuri, primul îl servim în China-town, la Silverplate, un soi de McDonald chinezesc. E mare, iar rulajul rapid. Unele dintre feluri par a fi mai bine preparate la Nan-Jing-ul nostru, de pe Ana Ipătescu… In continuare, fie-mi permis să nu mai urmăresc cronologia strictă. Mi-ar fi si greu cu vălmăşagul de impresii, cu bombardamentul informaţional la care am fost supuşi în acest interval. O după amiază rezervată shoping-ului la un uriaş complex din New Jersey. Mergem acolo, ni se explică, pentru că e mai ieftin. Realizăm cu greu diferentele de preturi (americanii au obsesia lui 99,99) dar realizăm enormitatea acestui aparat menit să stimuleze prin orice mijloace consumul. Oferta este fabuloasă, în diversitatea ei, iar momentul pe care cădem nu pare a fi unul dintre cele mai propice. O dovedeşte reclama agresivă pentru reduceri de preturi si lichidări de stocuri. Este recesiune si comerţul e primul barometru al acestui fenomen… Vizită cu ferryboat-ul în New England. Trecem pe lingă Statuia Libertăţii. Abia acum ne dăm seama de proporţiile ei. Este – ca mai totul pe aici – uriaşă… Primire la Naţiunile Unite. După ce securitatea ne purică bine pătrundem în sala Adunării Generale. De aici urcăm la etajul al IV-lea, la restaurantul personalului, unde ambasadorul Chavez, bun prieten al dr. Bo Hi Pak şi al ambasadorului Sanchez, ne-a invitat la dejun. Sîntem aşteptaţi de un grup masiv de persoane, aflate deja la masă printre care ne aşezăm conform unei scheme dinainte stabilite. Sînt oameni de afaceri, financiari, comercianţi care doresc să stabilească legătura cu estul Europei. E un bun prilej si organizatorii nu l-au ratat. Se ţin cuvîntări, se rostesc vorbe frumoase, se încheagă discuţii… Vizita la World Trade Center. Cele mai înalte clădiri din New York. 108 etaje. Sint două denumite „gemenii”. Un lift rapid ne poartă pînă pe platformă intr-un minut si jumătate. Resimţim efectul de decompresie ca-n avion. De sus priveliştea de zi a Manhattanului este fascinantă. Avem noroc am prins o zi senină, fără ceaţă. De jur împrejurul insulei, domină orizontalitatea marilor cartiere:  Queens, Bronx, Brooklyn. O zi mai tîrziu avem prilejul să admirăm panorama de noapte a oraşului din vîrful celebrului Empire State Bailding. Jos este plăcut aproape cald – a fost, de altfel, o iarnă extrem ds blîndă, fără zăpadă şi fără geruri. Sus suflă un vînt tăios, rece care ne alungă imediat în platforma acoperită… Seară de teatru. Gazdele ne oferă un spectacol off-Broadway: la teatrul Shubert, musica-lul „Buddy“. Avem locuri la balcon, iar sala e doar pe trei sferturi plină. Lingă mine, dr. Ward interceptează un fragment de conversaţie între rusi din care reiese că Ia ei locurile la balcon sînt mai ieftine. O cheamă imediat o însoţitoare si o întreabă dacă este vreo diferenţă de preţ. Nu – răspunde a-ceasta. Atunci faceţi cumva si dati-le de înţeles acest lucru – conchide dr. Ward, grijuliu, ca pe tot parcursul sejurului ca nu cumva invitaţii să aibă impresia că se fac economii sau restricţii. Grija pentru imagine… Spectacolul e cam naiv din punct de vedere dramatic, dar muzica lui Buddy Holly, „inventatorul” rock and roll-ului este frumoasă şi garnitura de actori si cintăreti foarte bună. Intr-una din după amieze ies din program: am intîlnire cu Eugen Mihăescu, consilierul nostru artistic. Nu l-am găsit la telefon în prima zi. Apoi m-a căutat dînsul. Surprinzător, la „Informaţii” n-a putut obţine numărul de telefon al hotelului, pe motiv că acesta nu există! Dar, din apartamentul său, de la etajul 34 al unui bloc de pe 38 /3, hotelul New Yorker se vede cit se poate de clar. Nu este, însă. listat! Hotel privat – nu este pus la dispozitia publicului. Petrecem o seară agreabilă, la un mic restaurant de pe strada 3, pe lîngă Central Park. Ii aduc, odată cu un set de ziare, ultimele vesti din ţară. Intenţioneaz să revină de Paste. Are mult de lucru ilustraţii pentru TIME si NEW YORK TIMES, coperte pentru NEW YORKER, afişe si pliante pentru mari corporaţii. E o competiţie dură în care orice absentă se resimte…
Ultima dimineaţă petrecută la New York o rezerv unui tur al arterelor comerciale. 14 si 34 par a fi cele mai accesibile. 5 este de departe cea mai costisitoare. Totul de vînzare! Dar, doamne, la ce preturi! Spectacolul străzii new-yorkeze este unic. Nu are termen de comparaţie. Toţi se grăbesc. Cei care nu se grăbesc sînt sigur turişti. Iar in sezonul acesta 90 la sută dintre turişti par a fi japonezi. Văd cu uimire unul fără nici un fel de aparat – de fotografiat sau de filmat. Ceilalţi „trag” totul… se face ora prînzului si revin la hotel. Masă festivă în salonul de la etaj. O noua cuvîntare de rămas bun a doctorului Bo Hi Pak. Primim cu toţii cadou un album al reverendului Moon, redactat în rusă şi engleză. E greu. Are peste două kilograme. Gazdele – de o amabilitate fără reproş pe tot parcursul vizitei – ne conduc la autocare. Caleb Thomson, dispecerul nostru, înarmat cu nelipsitu-i radiotelefon ne va duce pină la „graniţa” de la aeroport. Avem cu toţii avioane de întoarcere cam la aceleaşi ore de pe aeroportul Kennedy. De data aceasta vama si formalităţile par mai puţin excesive decît la venire. Se verifică. Insă. electronic, tot. La „gura“ terminalului PANAM este tras un Boeing 747. Pare uriaş. Şi este într-adevăr. Cînd pătrund in interior, îmi dau seama că sînt cîte 16 scaune pe rind cu două culoare. Nu se vede dintr-un capăt în altul. Drumul de întoarcere pînă la Frankfurt va dura de data aceasta, mai puţin, doar vreo 6 ore. Mergem spre răsărit, odată cu soarele, şi ciştigam timp. Pe ecrane mari,  videoproiectoarele ne oferă un film de aventuri. Avionul este pe jumătate gol. Este domeniul care a fost cel mai afectat de război şi reculul se face simţit si in servicii. Aterizăm conform orarului, la Frankfurt pe la ora 7 dimineaţa ora locală, plecind din New York după-amiaza pe la 18! Îmi ia aproape o oră găsirea terminalului de la care se face îmbarcarea pentru cursa TAROM de Bucureşti. Orele trec greu, dar din fericire, sala de aşteptare este dotată cu toate ziarele importante la zi. Lume putină în sală. Vreo 20 de persoane. Ne îmbarcăm si mai aşteptăm vreo jumătate de oră revenirea delegatiei companiei care uitase ceva. Un călător mai grăbit, pufneşte nervos pentru ce naiba aţi mai făcut grevă dacă şi acum întîrziaţi ca pe vremea odiosului? Să vedeti ce-o să stăm acum dacă am pierdut culoarul! Din fericire nu stăm prea mult si BAC-ul companiei naţionale ne aşează, după două ore pe pista ninsă a Otopeniului. Iată-ne acasă, după aproape zece zile şi după o experienţă remarcabilă. Experimentul MOON – s-ar putea zice.

Octavian ANDRONIC

Ziarul Libertatea din 16 martie 1991 pag. a 8-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

DINTRE SUTE DE ZIARE

Rapidă trecere în revistă a presei

„Iată, deci, cum văd eu lucrurile: trebuie să proclamăm, de urgentă, sus şi tare, că republicile baltice, cele trei republici din Transcaucazia, cele patru din Asia Centrală (Turkmenistan, Uzbekistan, Kirkizia, Tadjikistan) şi de asemenea, Moldova, dacă se simte atrasă mai mult de România, deci aceste 11 republici, ei da! – sint destinate în mod absolut si irevocabil, să facă secesiune”. Profeţia semnificativă si prin conţinut; dar şi prin anvergura personalităţii autorului ei – Soljeniţin – este redată de „Phoenix“ într-un Serial alternativ, in care celebrul disident rus încearcă să răspundă lucid la întrebarea fundamentală a unei naţiuni aflate în epicentrul restructurărilor din lumea contemporană: „Cum să remodelăm Rusia noastră?”. „Ce se cuvine să numim Rusia? Astăzi si deopotrivă mîine (ceea ce este şi mai important). Cine simte astăzi că aparţine Rusiei de mîine? Si unde cred ruşii că se termină Rusia?“ In pagina a 4-a a aceluiaşi număr (8 an II harul lui Pavel Perfil: „În Voluntari, o nuntă s-a sfîrşit prost din cauza vioristului, băiat tînăr, ca la 25 de ani, român din Colentina. I-a căzut cu tronc domnişoara de onoare. O fi avut si fata mîncărimi dar şi vioristul era o frumuseţe de băiat; blugist brunet şi cu umor“ („strună de vioară, strună de amor“) • „Ţara arde şi… moşul se piaptănă” – sau umor cu puncte-puncte, în foiletonul din Viaţa Capitalei în care domnului Ion Plaţiu i se contestă cu vehementă oportunitatea propunerii unei întîlniri la Iaşi cu parlamentarii de peste Prut. În această privinţă politologul Radu Mogoşeanu gîndeşte: „Mi se pare că prea multă monedă se bate pe chestia cu Basarabia cînd noi avem atîta treabă de făcut în tara noastră” • Interesantă, semnificativă pentru spiritul de echilibru al publicaţiei, ancheta „Antena le aparţine” din Tinerama nr. 15 (1991). Oamenii televiziunii – „O adversitate declarată faţă de improvizaţia în care sînt siliţi să se descurce, o reticenţă faţă de teama imixtiunii politicului în treburile interne ale instituţiei pe care o slujesc… războindu-se între ei şi cu ei înşişi…”. Revista merită citită în întregime fiind, după opinia noastră, si una din cele mai bine realizate grafic, la această oră • Numărul 1 (an II) din Şansa, periodic de atitudine şi idei al mişcării neoliberale, punctează încă de pe prima pagină direcţiile Platformei acestui partid, care „se întemeiază pe concepte moderne”. Primul dintre acestea – „tehnologia de tip industrial”, concept care diferenţiază net mişcarea de celelalte care ar promova tehnologiile de tip agrar, spre exemplu. In aceeaşi publicaţie, în eseul „De unde începe sărăcia”, aflăm că „o să crească preţul leului”. Descoperitoarea acestui concept neoliberal – d-na Cristina Popescu • În Casa Comună „Vremea” – „Totuşi Iubirea” – dl. Bogdan Baltazar răspunde la articolul Cine este marele mahăr, dintr-un număr trecut al publicaţiei, detaliind cum s-au cheltuit „în mod justificat” 753 800 lei pentru reparaţia imobilului „în care locuieşte acum dl. prim-ministru în str. Gogol nr .2”. Am reţinut, între altele, că „intrucît mocheta lipită de podea cu care fusese casa datată a fost complet distrusă, s-a repus această mochetă, o mochetă inamovibilă, care aparţine casei, în valoare de 162 619 lei”. Cu siguranţă că dacă imobilul din str. Gogol n. 2 a citit explicaţia d-lui Baltazar s-a liniştit că mocheta inamovibilă în valoare de 162 619 lei îi aparţine lui si nu d-lui prim-ministru. În rest, nr. 10 (27 an II) mai conţine – poemul „Tragedia ţărănimii” de Adrian Păunescu, un „Dialog cu puterea” de Adrian Păunescu, poemul „Cum mor ţăranii” de Adrian Păunescu, articolul „Oamenii să fie băgaţi întîi în puşcărie, că după aceea li se găsesc şi capete de acuzare” semnat de Adrian Păunescu, interviul „Ceea ce ştiţi şi, mai ales, ceea ce nu ştiţi despre Gelu Voican Voiculescu”, de Adrian Păunescu. Poşta redacţiei de Adrian Păunescu. „Abjectul emisar al cîinilor morţi. Petre Mihai Băcanu fură eminent, citează calomnios şi contraatacă tîrîş”, de Adrian Păunescu, „Vatra Românească a instaurat ideea de caracter” de Adrian Păunescu, „Sport – Sub semnul terorii” de Adrian Păunescu, precum şi 21 de bancuri de Adrian Păunescu. În pagina 13, prima parte a unui volum de Memorii „Petreceri şi vacanţe cu Stalin” este semnat de Hruşciov • În Eveniment nr. 8 an II, interesantă de citit rămîne caseta cuprinzînd colegiul de redacţie: acad. Ştefan Milcu, Willian Edwards, Victor Bîrlădeanu, Mircea Lucescu, Teodor Popescu, Florin Panaitescu, Mircea Răceanu. Ghiţă Stanciu, Paul Tutungiu jr., Dan Vedea.

LECTOR „L”