La începutul lui 2019, Academia Franceză de Film și-a exprimat intenția de a-i acorda lui Alain Delon premiul Palme D’or pentru întreaga carieră. O petiție semnată de mii de persoane i-a solicitat, însă, instituției să nu-l onoreze pe celebrul actor, motivând că acesta a avut comentarii „jignitoare” despre femei, i-a calificat pe homosexuali ca fiind „contra naturii”, s-a opus ca familiile acestora să aibă drept de adopție a copiilor și a simpatizat cu dreapta extremă.Numai că cei care invocă toate acestea nu rămân la ele. Ei vor să afecteze viața altora. „Corecții” nu înțeleg că, așa cum fiecare este liber, și Alain Delon este un om liber. Și că umanismul este servit numai de umanism, după cum libertatea vine odată cu libertatea fiecăruia, iar democrația, dacă este să fie, începe cu democrație. Există un aspect de istorie recentă în discuția despre „corecți”.
„Prima <corectitudine politică (political correctness)>, cea a socialismului oriental, a însemnat acceptarea dominației unui partid și a conducătorilor săi și ea a sucombat. A doua <corectitudine politică>, cea a neoliberalismului anilor optzeci, se observă azi în parlamente, în partide, în comportamentul unor intelectuali, în dezbateri publice și înseamnă acceptarea unei dominații anonimizate, în spatele căreia se ascund interese diferite (de la interese economice, trecând prin interese de parvenire, la interese fățișe de putere). Evident, nici cea de-a doua <corectitudine politică> nu este inocentă. Ea își asumă tot dogmatic linia politică și nu mai lasă spațiu întrebării dacă nu cumva libertatea politică ar putea fi mai mult decât cea dată, socotind că în aceasta din urmă s-a atins deja culmea”.
Nimeni nu a contestat caracterizarea, încât nu o dezvolt. Observ doar cât de categoric o confirmă ceea ce a devenit public în România acestor zile. Anume, chiar cei care în urmă cu zece ani clamau sus și tare „să respectăm hotărârile autorităților” denunță acum mizeria din spatele „justiției” pe care au patronat-o și lasă să se vadă abuzuri și fraude. Se poate anticipa că atunci când se va discuta public ce se află sub actualele „autorități” din România, cu potlogăriile „corectitudinii” lor, se va putea vedea tot o mizerie, cu abuzuri și fraude!
De altfel, Alain Delon a fost atacat după ce s-a trecut de la „corectitudinea politică” a deceniilor din urmă, la una și mai largă – la „corectitudinea relației dintre genuri”. Numai că, aici, „corecții” o dau în bară ridicol. Poți, probabil, să-i găsești neglijențe în relații celebrului actor, ca de altfel oricui. Dar, fie și numai din ce se știe din relatările feminine, nu ai cum să-l acuzi de desconsiderare a femeilor. Dimpotrivă!
Cât privește pretinsa opoziție a lui Alain Delon la „corectitudinea erotică”, trebuie văzute faptele. Doar opiniile despre reproducerea speciei nu ajung ca o persoană să fie luată la rost. Chestiunea este alta: i-a restrâns Alain Delon cuiva dreptul de a face ce vrea cu corpul său? Din ce știm, nu sunt dovezi.
În chestiunea adopției de copii, intrăm într-o discuție aproape la fel de dificilă ca cea a copilului creat în laborator, care îi dă în judecată pe cei care s-au ocupat de crearea sa. Cine-i judecătorul? Nu avem răspuns fără cusur. Este rezonabil ca destinul cuiva care nu s-a putut apăra la timp, aici al unui copil, să-l decidă acesta sau cineva în apărarea lui, în condiții pe care psihologii, sociologii și juriștii le pot stabili. Nu ne putem pronunța altfel, dacă vrem dreptate!
Ca urmare a impreciselor preluări ale unor concepții în vogă, a devenit obicei să se postuleze distincții și apoi să se aplice ca un fel de obligații. De pildă, distincția dintre regimuri – cele în care liderii se mențin prin forță și cele în care liderii recurg la alegeri. Distincție acoperită de fapte, dar care nu este ușor de aplicat. Unii postulează că cine nu acceptă distincția nu ar fi „corect politic”, fără a mai lua în seamă împrejurarea că funcționarea regimurilor nu este astăzi simplă. Distincțiile trebuie să conteze, dar, atunci când sunt convertite în criterii de „corectitudine”, se ajunge la evaluări apriori, fără a lua în seamă ceea ce se petrece în fapt.
Orice om, indiferent de date ale naturii precum culoare, înfățișare, puteri fizice, etc., este om. În plus, om începi să fii, într-un înțeles, de la natură „în sus”, nu altfel! Numai că acest adevăr „corecții” de azi îl aplică tot mecanic, pentru a segrega epoci, personalități, opere. Unele ar fi „corecte”, altele nu. S-a și ajuns la propunerea scoaterii lui Shakespeare din programe școlare, căci unele piese ale lui ar conține vederi „rasiste”.
Este firesc să se reacționeze la rasism. Numai că oamenii trăiesc inevitabil, în epoci ale istoriei, iar libertatea lor nu a fost mereu cea de astăzi. De la Revoluția franceză încoace, se face distincția între cei „corecți politic” și alții – aceștia din urmă fiind de obicei cei rămași cu capul pe umeri, integri, consecvenți. Distincția se poate face, numai că, atunci când contează doar ceea ce a fost, adesea prin falsificare, se ajunge la pierderi, la sărăcie. În fapt, fiecare om a putut opta între alternativele contextului și are dreptul la evoluție.
Este demn de subliniat că societățile avansate nici nu fac caz de ceea ce a fost. Ele au avansat căci știu să facă mare caz de valoarea oricui! Doar în condiții de înapoiere, de demagogie înfloritoare și de presiune a impostorilor se face caz de orice, în dauna valorii! De regulă, inși care nu au niciun merit, nici în revoluții, nici în schimbări și nici în viața curentă vor abuzuri.
Discuția în jurul lui Alain Delon aduce din nou în scenă opțiunea politică a cetățenilor. Nu se înțelege că un cetățean, prin definiție, este un om liber – liber să opteze potrivit conștiinței lui. Poți să nu fii de acord cu naționalistul, care îi vede doar pe ai săi, nici cu comunistul, care vrea centralizarea puterii, nici cu fascistul, care vrea organizare sub „conducător”, nici cu libertarianul indiferent la situația din jur, nici cu ecologistul, care crede că un alt raport cu natura rezolvă totul. Doar dezacordul, însă, nu dă nimănui dreptul de a sancționa în comunitate vreun concetățean. Cetățenii, toți, sunt oameni liberi! Libertatea fiecărui cetățean este intangibilă – dacă se vrea democrație curată, și nu o democrație viciată!
Ca să rezum. „Corecții” de azi comit ei înșiși injustiții la tot pasul. Desigur, ei cer azi libertăți, înainte de orice. Ei cer egalitatea genurilor. Ei vor liberalizări în conduita erotică. Ei au alergie la istorie. În mare, poți să fii de acord!
Dar o întrebare trebuie pusă: sunt valorile pe mâini bune dacă le reprezintă „corecții”? Nu, deloc! Libertățile sunt esențiale, dar libertățile fără răspunderi duc la abuzuri. Egalitatea genurilor este firească, dar ea poate duce și la desconsiderare – o femeie nevoită să intre în mină și să stea pe excavatoare nu este un ideal. Liberalizarea erotică este oricum în viața practică, căci nimeni nu poate fi împiedicat să facă ce vrea cu corpul propriu! Chiar și fără liberalizare, în mod revoltător, pedofilia s-a extins. Alergia la istorie devine ușor acuzarea „ciumei”, cum făcea Goebbels, și contestarea oricărui merit rivalului, cum cerea Hjalmar Schacht, două atitudini, cum vedem bine în jur, cel puțin penibile.
Găsesc că opiniile „corecților” de azi sunt lovite din capul locului de lacune. Bunăoară, „corecții” nu iau în seamă generalitatea libertăților. Ei își arogă libertatea de a avea o opinie despre cei care au altă opinie, dar vor să o și strivească pe aceasta din urmă.
„Corecții” iau doar pe o latură umanismul. Se știe prea bine că umanismul este grija față de om plecând de la principiul: „omul este ființa supremă pentru om”. Mai știm că nu este de ajuns să se proclame clișee despre om, mai trebuie plonjat în condiția lui umană. Heidegger a dat ultima radicalizare: „fiecare să se asume pe sine!”. „Corecții” ignoră, însă, împrejurarea că nimeni nu-și poate asuma „ființa” fără a ține seama de ceilalți.
„Corecții” înțeleg simplist natura. Aceasta trebuie să conteze, firește, doar că nu mai găsim decât o natură luată în regie de cultură. Iudeo-creștinismul are aici un punct forte – omul a fost creat de Dumnezeu nu oricum, ci după chipul și asemănarea sa, ceea ce îi conferă o demnitate aparte. Numai că natura intrată sub regia culturii poate juca feste. Horkheimer-Adorno (Dialektik der Aufklärung, 1947) și Heidegger (Die Frage nach der Technik, 1953) au avut dreptate când au avertizat că luarea în regie a naturii poate fi nefastă. Nu descifrarea secretelor naturii este riscantă – aceasta se petrece oricum odată cu căutarea, de pildă, a medicamentației. Îngustimea vederilor este primejdioasă!
„Corecții” nu au capacitatea confruntării cu istoria. Ei exprimă opinii, adesea vehemente, dar analize coerente nu au putut da. Valorile culturii euroamericane, în care trăim – libertatea, spiritul critic, simetria în relații – nu-i interesează. Tradițiile religioase și seculare ei le părăsesc de-a valma, adesea din incultură.
„Corecții” se consideră salvatori. Pe lume au fost și sperăm că vor mai fi salvatori. Dar ca să pretinzi legitim un asemenea titlu îți trebuie argumente – de natura analizelor, concepțiilor, programelor, capacităților. „Corecții” de azi nu le au – pe ce au pus mâna s-a distrus. Decidenții României actuale sunt o probă certă – performanța primă fiind abuzul, incompetența, frauda. Nu poți deveni salvator prin sectarism, într-o lume a interdependențelor, și prin fabulații, când competiția celor competenți dă tonul.
Alain Delon s-a confruntat doar cu o parte a „corecților”. Ei sunt deja mai mulți. Se vorbește tot mai insistent, de exemplu, de „corectitudinea informațiilor”. Trăim, cu siguranță, epoca expansiunii „știrilor false (fake news)”, sporite de comercializarea informațiilor și de anonimitatea făcută posibilă de internet. Este limpede că o legislație în domeniu, care să apere adevărul și identitățile în sfera virtuală, va fi necesară.
Deocamdată, însă, situația este luată ca punct de plecare pentru a distinge între „corect” și „incorect” în materie de informare. Fapt este că și aici apar „corecți” care cred că libertatea altora ar trebui îngrădită, căci ar fi sursă de pericol. „Corectitudinea informațiilor” este luată ca pretext pentru a-i controla pe alții.
În România, așa cum atestă mass-media, se adaugă „corectitudinea vârstei”. Aici se mobilizează pretinși tineri (căci așa cum sunt vârstinici cu mintea și brațele tinere, sunt și tineri deja uzați!) care, nefiind în stare să-i concureze cu prestații pe cei de valoare, le acuză vârsta. Se înțelege greu că oriunde pe glob tinerii vin, dar succesiunea temporală nu conferă vreo superioritate. Cum spunea Marin Preda, tinerețea nu este virtute. Dacă ne referim doar la situația din România actuală, este vizibil că s-au activat inși preocupați mai mult de maxima „dă-te la o parte tu, ca să vin eu!”, slab profesionalizați și incapabili să servească interesul public. Se înțelege că ar fi în avantajul unei societăți să poată saluta cât mai mulți membri, de orice vârstă, pregătiți, plini de proiecte și devotați cauzelor generale.
Tipică pentru o „democrație viciată”(The Economist), cum este cea din România actuală, este și o altă variantă a corectitudinii – „corectitudinea guvernanților”. După ce s-a încălcat orice regulă de legitimare democratică (care, în treacăt fie spus, nici nu este cunoscută de cei care decid!) și s-a desemnat samavolnic un incapabil „guvern al meu”, se cere respectarea acestuia în numele „corectitudinii politice”. Ba se și așteaptă să-i fie lăudate matrapazlâcurile, chiar dacă produc dezastre – cum sunt acum cel al dezorganizării domeniilor sau cel al îndatorării galopante.
Mai aduc un argument în discuția generală despre „corecți”. Guillermo O’Donnell și Philip C. Schmitter au atras atenția, în cartea care a conceput și premers tranzițiile din jurul lui 1990 din Europa Centrală și Răsăriteană (Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, Johns Hopkins University Press, 1986), că țările care nu vor ști să democratizeze după ce au răsturnat autoritarismul, vor pierde. Altfel spus, cine se joacă cu libertățile oamenilor plătește cu subdezvoltarea. Teorema s-a confirmat. În Europa Centrală și Răsăriteană au progresat substanțial țări care s-au despărțit rapid de trecut, prin democratizare. În schimb, se chinuie și azi România, unde decidenții nu știu nici acum să facă despărțirea de sterila ei „corectitudine” și de jalnicii ei „corecți”, care se opun democratizării curate.
Cine sunt „corecții”? De unde vine „corectitudinea”? Cum s-a ajuns la „corecți” în România actuală? Răspunsurile, cu un alt prilej.
PS. Ministerul educației din Germania oferă șansa, prin modificarea legislației, ca elevii să repete anul școlar ratat în pandemie. Acolo se știe bine că se recuperează greu ceea ce nu se învață la timp și că exigența este intangibilă. La noi, „merge și așa!” – cum s-a făcut în 2020: s-a redus materia și s-au ușurat examenele. Ministerul de resort de la București declară că face recuperări și are bani. Pesemne că în Germania nu sunt bani și nu se știe de recuperări! Sau se știe prea bine ce este pregătirea serioasă! La noi, „corectitudinea politică” devine încă o dată păguboasă. În competițiile viitorului ea va diminua șansele unor generații.
Andrei Marga
