Cu o insolență care era de așteptat, coaliția iohannistă a arătat poporului plăcuța suedeză chiar din primele ore de guvernare: salarii, pensii și alocații înghețate, datorii de miliarde de euro, economia în cea mai mare cădere din UE (a se vedea AICI).

O lovitură sub centură mai este și majorarea prețului la energie electrică,  impusă la finalul unui an extrem de dificil pentru toți românii. Inventarea noțiunii de „serviciu universal” s-a făcut abia în ultimele 3 luni ale anului, iar reglementări s-au adoptat până în ajunul Crăciunului. Din rațiuni electorale, guvernul Orban n-a informat oamenii despre ce-i așteaptă, păstrând o secretomanie totală asupra efectelor și prețului rezultat în urma „liberalizării”.

Pe alt plan, vedem cum referendumul lui Iohannis a fost o înșelătorie grosolană, cum ministrul lui Iohannis, de conivență cu „marele reformator” Hellvig,  a pregătit o lege mizerabilă de reintrare a SRI în câmpul tactic al justiției și de refacere a protocoalelor staliniste. Mai vedem cum un avocat al apărării este arestat – fapt fără precedent de când există Dreptul roman și nemaiîntâlnit nici măcar în Rusia lui Putin. Și mai vedem cum aceeași justiție îl iartă pe Iohannis de plata a 300.000 de euro cu care a înșelat statul (în timp ce Dragnia a primit 3 ani și jumătate de pușcărie pentru că a influențat angajarea a două femei care au păgubit fondul de salarii al CJ cu vreo 5.000 de euro).

Speranțele guvernanților într-o pace socială care să dureze trei ani de-acum încolo nu se justifică. Cel mai serios argument în favoarea lor este, în mod paradoxal, blegeala opoziției. PSD pare a fi un python care zace tolănit prin coclauri, digerându-și neașteptatul scor de 35%. Săracu^ Ciolacu scoate tot felul de panglici pe gură și pe facebook, despre cum va lupta el, neicusorule-puicusorule, cu guvernul și cum va face „opoziție totală” și  cum va apăra el „votul românilor”. Dar este mai mult decât evident că, odată încăput pe mâna acestui careu de valeți ai statului paralel (Ciolacu-Grindeanu-Tudose-Dîncu), PSD nu va face absolut nimic care să deranjeze confortul politic al lui Iohannis. Nici măcar o reacție oficială față de ordonanțele adoptate de Guvernul Cîțu, noaptea ca hoții, în 28 decembrie, nu s-a auzit dinspre PSD.

În aceste condiții, singura speranță reală pentru „marea resetare” a politicii românești o reprezintă organizarea unei opoziții extra-parlamentare care să se ocupe încă din acest an de pregătirea unei soluții de prezidențiabil pentru când Iohannis va fi pe făraș. Eu mi-am îngăduit să scriu cândva că și românii pot avea abia acum, cu trei decenii întârzâiere, un Havel al lor,  în persoana profesorului Andrei Marga.

Iohannis oricum a intrat pe turnanta finală care-l va duce spre scopul principal pentru  care a intrat în politică: o vilă de lux daiboj pe viață și o pensie babană.

În anii care vin, serviciile îl vor decupla treptat de la centrul lor de putere, iar cei care-l idolatrizează acum își vor reorienta plecăciunea spre papucul viitorului stăpân. În schimb, Miami și Tenerife îl vor aștepta la discreție…

Actualul „președinte” nu poate fi, însă,  lăsat să plece de la Cotroceni fără nicio tinichea de coadă. La cât rău a făcut oamenilor și țării, acest analfabet funcțional în democrație trebuie, totuși,  să poarte cu sine, în istorie, măcar o pecete, un semn de rușine pentru dihonia pe care a răspândit-o în societate, pentru nulitatea mandatului său, pentru mediocritatea vinovată în care a încurajat și legitimat huliganismul politic în parlament și în stradă (ceea ce a făcut forma de viață numită „Ceaușescu”, în ziua de Crăciun și în prima zi a Noului An, în fața locuinței unui fost șef de stat și cu complicitatea perfidă a autorităților, este de o hidoșenie înfiorătoare).

Principal instigator la ură și violență, „președintele” cu pufoaica roșie e cel care a readus  în spațiul public preceptele propagandei naziste, rostind de la tribuna oficială cuvinte și idei care timp de peste un secol n-au putut fi auzite nicăieri în lume, în afara Germaniei din anii 30. A sufocat sub cizma dușmăniei personale reguli elementare ale democrației, a antrenat țara în cea mai mare cursă a înarmării din istorie, a disprețuit valorile acestui popor, a continuat opera lui Băsescu-Petrov de distrugere a elitelor, a transformat ocultismul statului paralel în mod singular de exercitare a puterii.

Aceste lucruri nu pot trece nebăgate în seamă pe răbojul mandatelor lui Iohannis. Lașitatea ar fi totală, complicitatea – deplină.

Într-un act de minimă reparație morală oferită națiunii române, Iohannis ar trebui supus în acest an procedurii de suspendare. Intenția a fost enunțată deja ca obiectiv  politic al unui singur partid. Liderii PSD-iști,  ținuți de nas de semnăturile date pe la SRI,  au sărit ca arși – că nu e momentul,  că țara e în criză,  că așa și pe dincolo. Și, în plus, că n-are rost să înceapă procedura de suspendare, din moment ce la votul din parlament propunerea nu are nicio șansă să treacă. Peste noapte, au și apărut sondajele care combat, și ele, ideea de suspendare a lui Iohannis. În frunte și cel mai grăbit, IRES-ul dlui Dîncu. Nooo, poporul nu vrea suspendare!…Da-direcția în care merge țara este greșită pentru 74% din electorat, da- Iohannis mai are doar 25% încredere, a făcut țara varză și o guvernare de tot râsul, dar nu vrem să fie suspendat!

Or, câteva lucruri trebuie spuse. Suspendarea lui Iohannis nu ține seamă de șansele de a fi votată; pentru că sigur  nu va fi votată și, cu atât mai puțin, nici măcar nu se va ajunge la referendumul de demitere.

Decizia de suspendare nu trebuie să fie influențată nici de sondaje; pentru că nu totdeauna politica se face după sondaje. Dacă ar fi așa, ar trebui ca AUR să ia acum locul USR-PLUS la guvernare, pentru că, la două săptămâni de la alegeri, deja trecuse în fața partidului bicefal al lui Cioloș-Barna.

Suspendarea lui Iohannis este o datorie de conștiință a celor care nu consimt să mai tacă în fața dezastrului produs de acest „președinte – zero barat” în democrația românească.  Propunerea de suspendare este un act legitim al celor care nu mai vor să fie complici prin tăcere la batjocura la care Iohannis a supus Constituția,  la cohorta de jigniri pe care a adus-o unei mari părți din electoratul român și la virulența de tip nazist cu care a demonizat un partid democratic, care – culmea! – cândva și-l alesese candidat de premier.

Pe de altă parte, supunerea la vot a hotărârii de suspendare va reprezenta, în sine,  un important turnesol al caracterelor – și de aceea examenul trebuie parcurs. Indiferent dacă va trece sau nu de parlament,  se va vedea clar cine de partea cui este și ce fel de valori susține.

De fapt, lui săracu^ Ciolacu nu îi este teamă că Iohannis chiar va fi suspendat; lui și careului de valeți care conduc PSD  le este frică de  ceva mult mai grav pentru ei – și anume de faptul că însăși procedura acestei suspendări le va scoate la lumină goliciunea de caracter, precaritatea gândirii politice, demagogia și colaboraționismul despre care știu toți, dar pe care nimeni nu-l recunoaște.

Parlamentul are de trecut în acest an două examene de valoare excepțională: votul pentru o hotărâre de suspendare a lui Iohannis din funcție și votul pentru o altă hotărâre,  de verificare a averii acestuia.

Este vorba despre un simplu vot, nu despre un război nuclear. Spectacolul propagandei va fi total. Viermuiala din parlament va fi încântătoare. Iar nădușeala „președintelui” când își va prezenta punctul de vedere, așa cum scrie la Constituție,  în fața celor pe care i-a umilit și batjocorit în fel și chip, va fi mica „răsplată” pe care o va primi întru eternitate pentru tot ce a făcut rău acestei țări.

 Când Iohannis va ieși învârtindu-se pe ușa politicii, merită să aibă pe frunte ștampila de Zoro a unei binemeritate încercări de suspendare și de verificare a averii. Eșuate vor fi, desigur, ambele, dar de neșters în paginile de istorie.