Featured
Interpretarea Bibliei
Biblia a rămas, de departe, cea mai citită carte. Cu inevitabile variații, de aproape două mii de ani, din generație în generație, oamenii și-o aproprie și se raportează la ea. De aceea, orice efort de explicitare, explicare și interpretare a ceea ce conține Biblia capătă importanță culturală crucială.
Nu este un secret emergența Bibliei din viața poporului evreu. Cel mai notoriu teolog al anilor noștri, Joseph Ratzinger-Benedict al XVI-lea, a argumentat mereu că a fost alegerea lui Dumnezeu să încredințeze poporului evreu revelația pe care o exprimă Biblia, iar acest fapt trebuie respectat. A-l respecta înseamnă inclusiv a ține cont de ceea ce au spus în materie biblică, de-a lungul timpului, învățații evrei, aflați prin forța lucrurilor mai aproape de limbajul originar al Bibliei.
De aceea, atunci când mari rabini procedează la explicitarea, explicarea și interpretarea Bibliei, se cuvine să salutăm faptul ca fiind unul de importanță culturală majoră. Așa stau lucrurile și în cazul cărții marelui rabin Menachen Hacohen, Tora. Explicații și interpretări (Editura Hasefer, București, 2020, volumul I, Geneza, 470 p. ),tocmai publicată în românește.
Importanța cărții nu se oprește însă aici. Dacă vrei să ajungi să vorbești la obiect despre Biblie, este mai mult decât imperativ să cauți să-i cunoști îndeaproape înțelegerea ei evreiască.
Este elocventă în acest sens împrejurarea că, așa cum am mai spus și altădată, suficiența le era cel mai străin dintre lucrurile de pe Pământ fiecăruia dintre cei mai mari teologi creștini ai vremurilor noastre. Ei au considerat că lectura evreiască a Bibliei rămâne un reper al interpretărilor acestei capodopere a culturii umanității și, desigur, prin numeroase implicații, al conștiinței de sine a creștinismului.
De pildă, Rudolf Bultmann s-a pronunțat energic contra alunecării înțelegerii creștinismului în afara tradițiilor iudaismului, în care învățătura lui Isus a luat naștere și fără de care nu poate fi înțeles la propriu (Glauben und Verstehen, J.C.B.Mohr, Paul Siebeck, Tübingen, 1980, pp.313-336). Rudolf Bultmann argumenta că ceea ce este propriu creștinismului a putut să se constituie în relație cu tradiția evreiască.
În discuția radiodifuzată dintre Hans Küng și Pinhas Lapide, din care a rezultat un volum deschizător de orizonturi și de epocă, vestitul rabin a arătat cât de indispensabile sunt pentru cunoașterea lui Isus cele „cinci legături cu iudaismul” – mediul înconjurător, limba ebraică, înțelegerea Bibliei ebraice, gândirea în imagini și parabole, grija pentru Israel. În replică, Hans Küng nu a ezitat să remarce cerința traducerii exacte a izvoarelor scrise și a înțelegerii propriu-zise a lui Isus. Cunoscutul teolog încheia cu un apel ce a rămas actual: „eu cred că voi puteți, ca evrei, să ne ajutați încât noi să-l vedem pe Isus în originaritatea (Ursprünglichkeit) sa și să-l descoperim, ca imperativ actual” (Hans Küng, Pinhas Lapide, Jesus im Wiederstreit. Ein jüdisch-christlicher Dialog, Calwer, Stuttgart, 1981, p.10).
Joseph Ratzinger-Benedict al XVI-lea a lansat în creștinism formula lui Isus „veritabil israelit” (vezi monografia Jesus von Nazareth, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2006, I, p.87), spre a sublinia cât de importantă este înțelegerea lui Isus înăuntrul iudaismului. Înainte de aceasta, strălucitul teolog a scris că în relația dintre creștinism și iudaism nu este vorba de două religii diferite, ci de una și aceeași religie, cu două căi ale „mântuirii (redempțiunii)” profilate. Ideea lui Franz Rosenzweig, din impresionantul său opus de cotitură în filosofie și religie, Der Stern der Erlösung (1927), și, în ultimă instanță, metafora apostolului Pavel, a copacului cu un singur trunchi, dar cu ramuri diferențiate, sunt istoricește recunoscute de tot mai mulți teologi dătători de ton în creștinismul de astăzi.
Tot mai mulți istorici și teologi aduc în prim plan ascendența creștinismului în iudaism. Ei amintesc că Apostolul Pavel punea credința în legătură cu credința lui Abraham (Romani, 4, Galateeni, 3) și că discipolul său, evanghelistul Luca, îl concepea pe Isus plecând de la canonul Vechiului Testament, care era oarecum de la sine înțeles (Evanghelia după Luca, 24-25-32). Învățătura lui Isus nu poate fi înțeleasă fără Vechiul Testament (vezi, de pildă, Hans Walter Wolff, Günther Bornkamm, Zugang zur Bibel. Eine Einführung in die Schriften des Alten und Neuen Testaments, Kreuz Verlag, Stuttgart, Berlin, 1980).
Cei mai mulți teologi creștini au înaintat în deceniile recente până la a revendica explicit Dumnezeul lui Israel ca Dumnezeu al credinței creștine, ca ducere până la capăt a unui proces salutar de asumare a înțelegerii istorice profunde a emergenței creștinismului. Ei au arătat, cu argumente temeinice și integre, că „Dumnezeu nu a rupt alianța sa cu Israel, ci păstrează încrederea sa în poporul său, iar creștinele și creștinii sunt legați prin Isus Hristos cu acest Dumnezeu al lui Israel” (Frank Crüsemann, Udo Theissmann, Hrsg., Ich glaube an den Gott Israel. Fragen und Antworten zu einem Thema, das im christlichen Glaubenbekenntnis fehlt, Chr. Kaiser, Gütersloh, 1998, p.10). Creștinismul nu are nevoie de desconsiderarea istoriei pentru a fi autentic.
Iar din toate acestea rezultă o anumită poziționare a Bisericii înseși. Nu se mai poate contribui la elaborarea Bibliei, care s-a încheiat demult, dar se poate înțelege până la capăt istoria (Peter Wagner, Warum sollen sich Christen mit dem Judentum beschäftigen?, în op. cit., p.94). Nicăieri în Noul Testament nu s-a scris că Biserica va lua locul Israelului și nu există nici o probă că „alianța (berit)” dintre Dumnezeu și poporul evreu ar fi fost vreodată ruptă. Dimpotrivă, „istoria relației lui Dumnezeu din Vechiul Testament arată clar că alianța dintre Dumnezeu și poporul său nu se rupe vreodată și nu poate fi ruptă, căci Dumnezeu s-a îndatorat să o mențină pentru toate timpurile” (Rolf Rendtorff, Hat das neue Bund den alten ersetzt?, în op.cit., p.101). Nu altcineva decât evanghelistul Ioan scria că „mântuirea vine de la evrei” (Evanghelia după Ioan, 4,22).
În deceniile din urmă, religia crește în importanță pe terenul vieții și în sfera culturii, ca efect al noilor desfășurări de pe scena istoriei și de pe scena științelor și a filosofiei. Odată cu aceasta, tema Dumnezeului biblic a revenit în centrul filosofării. Chiar esteticieni și filosofi și au arătat cât de dependente sunt soluțiile la crizele și dificultățile lumii de azi de religie și de asumarea existenței lui Dumnezeu al tradiției biblice, în conjuncție cu științele și filosofia de astăzi.
Literatura acestor argumentări – a emergenței creștinismului din iudaism, a condiționării înțelegerii creștinismului de cunoașterea Vechiului Testament, a nevoii restabilirii în cultura actuală a conceptului biblic al lui Dumnezeu – este deja enormă. Pe fondul ei, cartea de față capătă o semnificație în plus.
Așa cum am arătat în alt loc (Andrei Marga, Filosofi și teologi, Editura Meteor, București, 2019, pp.70-79), de partea teologilor iudei se promovează în viața culturală tot mai multe scrieri consacrate interpretării Bibliei, în modul cel mai profitabil pentru aceasta. Am citit nu demult cu nesaț, de exemplu, cartea vestitului Manitou – marele rabin Leon Askenazi (Lecons sur la Torah, Albin Michel, Paris, 2007) – o foarte doctă prezentare a Pentateuch-ului, exponențială pentru „lectura iudaică a Bibliei”, cum s-a și spus foarte bine.
Avem, odată cu opera de față a marelui rabin Menachem Hacohen, un nou comentariu autorizat la ceea ce s-a consacrat drept Biblia ebraică sau celebrul corpus Tanah, în limbajul demult adoptat de evrei. Acest comentariu urmează să fie secondat de traducerea Bibliei ebraice, făcută de acum, desigur, din ebraică, și de tipărirea comentariului care a modelat de-a lungul vremurilor înțelegerea acestei opere – comentariul lui Rași (Rabinul Şlomo Iţhachi).
Publicarea cărții marelui rabin Menachem Hacohen este parte a unui mai mult decât lăudabil proiect al Editurii Hasefer din București. Este vorba de proiectul de a face cunoscută, prin exegeze de înaltă calificare, în coordonarea neobositului și mereu inspiratului Baruch Tercatin, cartea fondatoare a civilizației și culturii timpului nostru. Odată cu volumul prezent, cititorul are la dispoziție exegeza primei părți a Pentateuch-ului – care este, cum se știe, Geneza.
Nietzsche spunea că nici o literatură a lumii nu poate pune alături personaje de anvergura celor din Vechiul Testament. Azi putem spune că această operă a culturii evreilor a împrumutat cel mai mult trăsături lumii civilizate. De aceea, este profitabil să aruncăm din capul locului o privire cuprinzătoare asupra Bibliei ebraice și să ne facem o idee despre amploarea acesteia.
Biblia ebraică sau Tanah acoperă mari categorii de texte sacre ale evreilor. Cu unele dintre aceste din urmă cărți, iudeul se întâlnește și la sinagogă, cu prilejul sărbătorilor principale ale anului. Cu Cântarea cântărilor, el se întâlnește la Pesah, cu Cartea lui Rut, la Sivan, cu Lamentațiile sau Plângerile, la Tişa be-Av, cu Eclesiastul, la Sucot şi cu Cartea Esterei, la Purim.
Conform tradiţiei, Dumnezeu (Hașem) a dat poporului lui Israel pe muntele Sinai întreaga Toră. Aceasta cuprinde atât Tora Scrisă (Şe-bi-Htav), cât şi Tora Orală (Şebe-al-Pe), adică întreaga „învăţătură”. Se spune că atunci când oamenii nu au mai rezistat în ascultarea directă a Vocii lui Dumnezeu, Moise a devenit intermediarul. Ulterior, tradiția spune că Moise a înmânat Tora înțelepților, iar aceștia au dat-o mai departe poporului.
Multă vreme, a funcționat tradiția explicării Torei prin grai viu, de la înțelepți la discipoli. Ulterior, după distrugerea celui de-al doilea Templu din Ierusalim, de către romanii conduși de Titus (anul 70), şi răspândirea evreilor în alte ținuturi decât Țara Israelului de odinioară, exista pericolul pierderii acestei tradiții. În acest context, înţelepţii iudei au decis să păstreze Tora într-o formă scrisă. Aceasta a fost destul de repede asamblată în apropiere de Ierusalim și s-a numit Mişna.
Potrivit opiniei istoricilor, Mişna a fost editată în ebraică, de-a lungul anilor, în perioada înţelepţilor Tanaimi (100 î.e.n – 200 e.n), în Galileea. După unele date, Isus din Nazaret a fost familiarizat tocmai cu acest grup de înțelepți – formarea lui s-ar fi petrecut la tanaimiți.
Înțelegerea oricărui text este condiționată de interpretare. În cazul Torei, învățații evrei au delimitat patru feluri de interpretare, care s-au diversificat, la rândul lor, încât ei vorbesc de numeroase (se estimează în jur de 70) chipuri sub care se prezintă Tora. Cele patru feluri sunt interpretările „literală sau textuală”, „simbolică”, „omiletică” și „ezoterică sau mistică”.
Fiecare fel de interpretare are un clasic care a consacrat-o și multiple versiuni. Învățații evrei ne spun că „interpretarea literală”, care este precumpănitor filologică, s-a datorat lui Ibn Ezra, dar de ea s-au detașat interpretarea dată de Moise Maimonide sau cea din prezentările mai recente ale Bibliei. „Interpretarea simbolică” a reprezentat-o Filon din Alexandria, dar nu a rămas la alegoriile acestuia, ci a cunoscut schimbări. „Interpretarea omiletică” au ilustrat-o tot versiuni diferite, precum cele legate de înțelepții Hazal, Halaha și Agada, care au satisfăcut exigențe cultice în contexte diferite, cu vederi filosofice și morale variate. „Interpretarea mistică” nu a fost nici ea exceptată de la diversificare.
Volumul Torat Am, datorat marelui rabin Menachem Hacohen, pe care îl avem acum la dispoziție, propune, la rândul său, o interpretare în cadrul marii tradiții rabinice din iudaism. Care sunt particularitățile ei?
Gândul de început al marelui rabin Menachem Hacohen a fost acela de a oferi o „Tora pe înțelesul tuturor” – o Torat Am, adică „Tora pentru popor”. Nu se poate decât sublinia ingenioasa folosire a unei tradiții dintre cele mai impunătoare pentru a facilita lămuriri pentru oamenii de astăzi, care suntem fiecare!
În scopul asigurării „unei înțelegeri atotcuprinzătoare și captivantă”, marele rabin Menachem Hacohen aruncă punți între diversele interpretări, voind să păstreze atuuri ale fiecăreia. Accentul interpretării pe care o elaborează cade pe aducerea în relief a moștenirii hasidice și pe valorificarea contribuțiilor înaltelor școli (ieșivoturi) ale iudaismului în degajarea de consecințe în primul rând etice.
Temele Bibliei ebraice sunt preluate de marele rabin Menachem Hacohen pe pericope și versete cheie, în succesiunea organizării textului biblic ca urmare a muncii cărturarului Ibn Ezra și a unor rabini care l-au urmat. Știm bine că, în tradiția iudaismului, pildele sunt folosite cu măiestrie ca mod de exprimare a ideilor, iar eminența sa stăpânește cu brio acest mod și-l face convingător.
Această linie se conturează deja odată cu explicitarea termenului central – este vorba de geneza lumii. Marele rabin Menachem Hacohen observă, tot în impresionanta tradiție a iudaismului, că pericopa despre începutul lumii începe cu „Dumnezeu a creat” și se încheie cu „lucrarea hotărâtă de Dumnezeu că trebuie făcută”. Așadar, conchide autorul cărții de față, „două cuvinte cheie – <a creat> şi <trebuie făcut> – ne arată că scopul creării lumii a fost creaţia şi lucrarea, deoarece fără creaţie şi acţiune, în lume n-ar fi fost decât haos şi întuneric peste abis”. Crearea de către Dumnezeu a lumii include astfel din capul locului acțiunea omului spre desăvârșirea creației înseși.
Natura omului este explicitată, de asemenea, printr-o deschidere spre ceea ce este activ și deschizător de noi orizonturi în om. Faptul că „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Lui” se explică prin aceea că Dumnezeu l-a vrut pe om încărcat cu „aspirația” de a se ridica cât mai sus în ordinea întruchipării valorilor. Omul este om având această „aspirație”, dezvoltându-și „imaginația” și „dând întâietate simțului frumosului față de simțul gustului”. Căci „nu faptul că omul a fost creat de Dumnezeu este important, ci faptul că el știe acest fapt și se comportă ca atare”. Desigur, în viață se petrec și degradări, încât „omul este doar om, dar uneori nici chiar atât”.
Marele rabin Menachem Hacohen reperează actualitatea pericopelor și versetelor Genezei mai ales pe planul eticii. Eminența sa formulează maxime elocvente în prelungirea sau în marginea textelor scripturale. De pildă, „neajunsul cel mai mare al omului este că învață să vorbească înainte de a ști să tacă”. Sau „există oameni care au mulți ani, dar zilele lor sunt scurte. Când își fac socoteala vieții, ei constată că în viața lor lungă nu au ajuns la nici un rezultat. Spre deosebire de aceștia, sunt oameni care nu au beneficiat de bătrânețe, dar în puținii lor ani au ajuns la rezultate importante. Noi îi urăm omului să i se lungească atât zilele cât și anii”. Cartea pe care o comentăm oferă la fiecare pas astfel de maxime care bat adânc.
Cu volumul Torat Am, al marelui rabin Menachem Hacohen, avem o înalt calificată introducere în istoria biblică a Israelului. Avem, totodată, o explicitare a Genezei bine ancorată în tradiția interpretărilor rabinice și, în același timp, deschisă spre viața actuală a oamenilor și nevoile ei de călăuzire. Avem, în același timp, o operă intelectuală erudită și reflexivă în cel mai înalt grad. Din toate aceste rațiuni și, desigur, din multe altele ce țin de competența și viziunea largă puse în joc de către prestigiosul autor, cartea este un eveniment major pe scena culturii din România și din afara ei. (Din Andrei Marga, prefață la volumul Menachem Hacohen, Tora. Explicații și interpretări, Editura Hasefer, București, 2020, volumul I, Geneza, 470 p.)
Andrei Marga
Administratie
Revoluție verde la vârful administrației: Palatul Administrativ din Ploiești trece pe energie solară
Într-un demers curajos către independență energetică, inima administrativă a județului Prahova se pregătește să devină un model de sustenabilitate. Potrivit datelor furnizate de Agenția pentru Eficiență Energetică și Energii Regenerabile „AE3R Ploiești-Prahova”, clădirea simbol a orașului ar putea fi alimentată direct de la soare, marcând o schimbare de paradigmă în gestionarea resurselor publice.
Independență energetică „sub sigiliul” soarelui: 80 kWp pe acoperișul județului
Tranziția de la bune intenții la soluții tehnice concrete a fost făcută odată cu finalizarea studiului de prefezabilitate realizat de specialiștii AE3R. Documentul propune o transformare radicală a acoperișului Palatului Administrativ din Ploiești prin instalarea unui sistem fotovoltaic on-grid performant. Cu o putere instalată de 80 kWp, acest sistem este proiectat să transforme radiația solară în energie pură, destinată exclusiv consumului propriu al instituției.
Conform raportului întocmit de AE3R Ploiești-Prahova, această investiție nu este doar o declarație de imagine, ci un calcul matematic riguros: aproximativ 98 MWh de energie verde ar putea fi generați anual. Această producție va permite Consiliului Județean Prahova — membru fondator al agenției — să își reducă semnificativ dependența de rețeaua națională și să optimizeze costurile de funcționare ale clădirii.
Eficiență chirurgicală: Facturi mai mici și emisii reduse
Cifrele prezentate în studiu sunt elocvente pentru impactul pe care tehnologia verde îl are asupra sectorului public. Implementarea acestui proiect ar asigura aproximativ 16,3% din necesarul anual de energie electrică al clădirii. Dincolo de economiile financiare imediate, proiectul reprezintă un pas ferm în direcția atingerii obiectivelor asumate de România și Uniunea Europeană în lupta împotriva schimbărilor climatice.
Sursa citată subliniază că astfel de inițiative sunt vitale pentru diminuarea amprentei de carbon și accelerarea tranziției către o economie cu emisii reduse. Prin producția locală de energie regenerabilă, Palatul Administrativ încetează să mai fie doar un consumator pasiv, devenind un actor activ în gestionarea resurselor sustenabile.
AE3R: Motorul sustenabilității în județul Prahova
Realizarea acestui studiu de prefezabilitate reconfirmă rolul strategic pe care AE3R Ploiești-Prahova îl joacă în regiune. Agenția nu se limitează la consultanță tehnică, ci acționează ca un partener activ al administrațiilor locale, identificând soluții care să facă județul mai competitiv și mai sigur din punct de vedere energetic.
Într-un context global marcat de volatilitatea prețurilor la energie, viziunea promovată de AE3R oferă o foaie de parcurs clară: independența energetică a instituțiilor publice nu mai este un lux, ci o necesitate administrativă. Prin astfel de proiecte, Prahova își consolidează statutul de județ orientat către viitor, unde eficiența energetică devine coloana vertebrală a dezvoltării durabile.
Exclusiv
IPJ CONSTANȚA, MANUAL DE ABUZ INSTITUȚIONAL: NU CONTEAZĂ LEGEA, CONTEAZĂ TURNĂTORUL!
PRIORITATE ZERO LA IPJ CONSTANȚA: VÂNĂTOAREA DE „VINOVAȚI” CARE SPUN ADEVĂRUL
La IPJ Constanța, urgența nu poartă uniformă, nu are treabă cu legea și nici cu examenele corecte. Adevărata „situație operativă” pare să fie una singură: nu verificarea abuzurilor, ci identificarea colegului care a avut îndrăzneala să spună adevărul.
Conform informațiilor făcute publice de Sindicatul Europol, în loc să se ocupe de situațiile în care unor polițiști li s-au cerut angajamente contrare legii, înainte de examenul de definitivare în profesie, conducerea inspectoratului ar fi preocupată să prindă „vinovatul” suprem: polițistul care a scos gunoiul de sub preș și l-a arătat publicului.
„VICTIMA INOCENTĂ” IPJ CONSTANȚA: LACRIMI DE CROCOSIL ÎN COMUNICATELE OFICIALE
Instituția, ne spune Sindicatul Europol, continuă să pozeze într-o biată victimă neînțeleasă, aproape sfântă, nedreptățită de sindicat și de opinia publică. Totul ar fi, după cum lasă să se înțeleagă, o simplă invenție a Sindicatului Europol.
Numai că, pentru a risipi ceața, sindicatul vine cu „proba materială”: modelul de angajament primit de polițiștii absolvenți ai promoției decembrie 2024, încă de anul trecut, înainte ca aceștia să susțină examenul de definitivare în profesie. Un angajament scris, în care agentul se obligă să nu își modifice raporturile de serviciu decât într-un anumit cadru, document care devine, în context, piesa-cheie a acestui puzzle instituțional.
ÎNTREBĂRILE LA CARE IPJ CONSTANȚA NU VREA SĂ AUDĂ RĂSPUNSUL
Într-un comunicat de presă, IPJ Constanța afirmă nonșalant că nu a fost sesizat de niciun polițist privind vreo presiune pentru completarea unor astfel de angajamente. Până aici, manualul clasic de „spălat pe mâini”.
Numai că rămâne o listă incomodă de întrebări, pe care, după cum arată Sindicatul Europol, inspectoratul refuză cu grație să o deschidă:
- Cine a conceput acel tip de angajament?
- Cine l-a distribuit polițiștilor pentru completare, înainte de susținerea examenului de definitivare în profesie?
- În baza cărei prevederi legale a fost solicitat?
- Cine și-a asumat răspunderea pentru folosirea lui?
Răspunsuri? Zero. În locul lor, se aude doar foșnetul „hârtiilor interne” și tropăitul grăbit al celor care vor să închidă subiectul, nu să-l lămurească.
CÂND ABUZUL NU DERANJEAZĂ, DAR DERANJEAZĂ DOVEZILE
Conducerea inspectoratului, potrivit relatării Sindicatului Europol, nu a făcut o prioritate din a clarifica legalitatea acestor angajamente. În schimb, la nivelul Serviciului Siguranța Transporturilor, „misiunea zilei” ar fi fost alta: identificarea polițistului care a pus documentul la dispoziția sindicatului.
Pe scurt, nu documentul deranjează. Nu conținutul lui. Nu suspiciunea de practici ilegale.
Deranjează faptul că a ieșit la lumină. Că a ajuns în spațiul public. Că nu mai poate fi băgat la loc în sertarul cu „așa se face la noi”.
LOGICA INFRACȚIONALĂ A „CAZANULUI CU TĂCERI”
Sindicatul Europol pune degetul pe rană: această mentalitate seamănă izbitor cu ceea ce întâlnim în mediul infracțional. Nu fapta e problema, ci denunțătorul. Nu încălcarea legii deranjează, ci cel care îndrăznește să o arate.
Hoții – spune logica simplă a străzii – nu se grăbesc să-și recunoască vina, ci să afle cine i-a „turnat”. Iar când acest tip de reflex apare, după cum reclamă sindicatul, chiar într-o instituție de aplicare a legii, contrastul devine grotesc.
În loc de „ne-am înșelat, corectăm, respectăm legea”, avem „cine a vorbit?”. Un fel de cod al tăcerii transformat în politică de personal.
DE CE POLIȚIȘTII NU SE MAI DUC LA ȘEFI, CI LA SINDICAT
Nu întâmplător, tot mai mulți polițiști aleg, conform Sindicatului Europol, să se adreseze organizației sindicale, și nu conducerii inspectoratului sau structurilor de control intern.
Explicația este devastator de simplă: mulți au convingerea că, prea des, anchetele interne nu urmăresc să lămurească faptele, ci să identifice persoana care a îndrăznit să le reclamat. Nu adevărul contează, ci vânătoarea celui care l-a spus.
Într-un astfel de climat, frica devine instrument de management, iar sindicatul devine, de facto, singura supapă pentru cei care nu vor să intre în jocul tăcerii.
IPJ CONSTANȚA: PROBLEMA NU ESTE „DENUNȚĂTORUL”, CI SISTEMUL TOLERAT
Mesajul transmis de Sindicatul Europol către conducerea IPJ Constanța este cât se poate de clar: orice tentativă de a găsi „denunțătorul” nu face decât să confirme problema, nu să o stingă.
Nu sindicatul este problema. Nu polițistul care a vorbit este problema.
Problema, așa cum reiese din acest caz, sunt practicile ilegale sau abuzive care continuă să fie tolerate în interiorul instituției, acoperite de comunicate liniștitoare și de o tăcere disciplinată.
Atâta vreme cât prioritatea nu va fi adevărul și respectarea legii, ci identificarea celui care „a îndrăznit să vorbească”, IPJ Constanța riscă să-și confirme singur, zi de zi, propriul pamflet: un model de management în care abuzul este „incident”, dar cel care îl expune devine „dușmanul” de vânat. (Cristina T.).
Exclusiv
„Onoare pe datorie, soldă la promoție”: cum îți plătește Statul sângele cu stegulețe și citate motivaționale
Adam Smith, sindicalist post-mortem: ce nu vor să audă politicienii când deschid „Avuția națiunilor”
Când polițiștii și militarii cer bani, nu poezie, reacția „morală” o știm pe dinafară:
„Ați ales o vocație, nu o meserie. Ați jurat. Serviți țara. Onoarea uniformei nu se măsoară în bani.”
Subtitlu nespus, dar urlat din toți rărunchii:
„Dacă vrei salariu, ești trădător de jurământ. Dacă ceri drepturi, dezonorezi uniforma.”
Ce pare, la prima vedere, o românească ieftină de ultimii 30 de ani – marca „te-am făcut, fraiere”, servită de politicieni ipocriți și de boșii din structurile centrale cu reflexe de secretar de partid – e de fapt o schemă veche de 250 de ani.
Adam Smith, părintele capitalismului, cel pe care îl flutură toți gură-cască atunci când justifică „piața liberă”, a descris exact acest mecanism în 1776, în „Avuția națiunilor”.
Nu ca ideal, ci ca șmecherie de preț: cum să plătești mai puțin pentru munca cea mai grea, îmbrăcând restul în „onoare”.
Analiza este readusă în actualitate, în cheie românească, de Sindicatul Diamantul, prin vocea lui Emil Păscuț. Și e nimic mai usturător pentru discursul oficial decât să vii peste el cu Adam Smith însuși.
Regula lui Smith: muncă grea și periculoasă = bani mai mulți. Cu o excepție monstruoasă
În Cartea I, capitolul X, Adam Smith pune întrebarea simplă: de ce diferă câștigurile între profesii?
Răspunsul lui, devenit clasic în economie:
pe o piață liberă, avantajele și dezavantajele diferitelor ocupații tind să se compenseze.
Cu alte cuvinte:
- munca ușoară, curată, sigură = bani mai puțini;
- munca grea, murdară, periculoasă = bani mai mulți.
Exemplele lui:
- calfa de croitor câștigă mai puțin decât țesătorul;
- țesătorul, mai puțin decât fierarul;
- minerul, care își riscă pielea în subteran, câștigă în 8 ore cât potcovarul în 12.
Riscul, murdăria, oboseala, răspunderea se plătesc.
Asta e regula. E manual de economie, nu fluturaș sindical.
Exemplul extrem la Smith: călăul public:
„The most detestable of all employments, that of public executioner, is, in proportion to the quantity of work done, better paid than any common trade whatever.”
Tradus:
„Cea mai detestabilă dintre toate îndeletnicirile, aceea de călău public, este, raportat la cantitatea de muncă prestată, mai bine plătită decât orice meserie obișnuită.”
De ce? Pentru că e odioasă, detestată.
Societatea îl urăște, deci trebuie să-l plătească regește.
Dezonoarea e o taxă pe care angajatorul o plătește în plus.
Reversul otrăvit: când „onoarea” nu se adaugă la salariu, ci îl taie
Tot acolo, Smith formulează fraza care spulberă discursul cu „vocația”:
„Honour makes a great part of the reward of all honourable professions. In point of pecuniary gain, all things considered, they are generally under-recompensed.”
Tradus pe românește, fără livraj cu fundiță:
„Onoarea constituie o mare parte din recompensa tuturor profesiilor onorabile. Din punctul de vedere al câștigului bănesc, ele sunt în general insuficient recompensate.”
Deci:
- la profesiile onorabile, onoarea nu se adaugă la salariu;
- onoarea este o parte din salariu – adică o parte pe care angajatorul nu o mai plătește în bani.
Cu cât profesia e mai „onorabilă”, cu atât portofelul e mai subțire.
Diferența se achită în stimă, ceremonii, medalii, drapele și poze.
Statul a înțeles perfect schema:
- banii dor bugetul;
- moneda simbolică (stegulețe, diplome, „eroism”, „vocație”, „onoare”) nu costă nimic.
Sindicatul Diamantul nu inventează nimic: doar arată că ceea ce azi e prezentat ca morală patriotică, Adam Smith a despuiat, acum 250 de ani, ca mecanism rece de exploatat profesii onorabile.
Polițistul și militarul: combinația perfectă pentru a fi înșelat legal
Orice polițist sau militar care citește își recunoaște fișa zilnică:
- ture de noapte,
- expunere la violență,
- risc de moarte sau invaliditate,
- răspundere penală pentru decizii luate în secunde,
- uzură fizică accelerată,
- restrângeri de drepturi pe care alții nici nu le concep.
După regula lui Smith, ar trebui să fie plătiți cu vârf și îndesat.
De ce nu sunt?
Pentru că polițistul / militarul nu este o excepție de la teoria lui Smith, ci cazul-limită unde două reguli ale aceluiași sistem se ciocnesc frontal:
- Muncă extrem de periculoasă → ar cere cea mai mare primă de risc.
- Profesia extrem de onorabilă → duce, conform lui Smith, la subplată în bani, diferența fiind plătită în „onoare”.
Rezultatul, notează Adam Smith și confirmă România lui 2026:
cea mai periculoasă profesie ajunge plătită sub cea mai banală.
Polițistul și militarul sunt pe diagonala blestemată:
- periculoși la maximum,
- onorabili la maximum,
- plătiți la minim.
Călăul – detestabil, bine plătit pentru dispreț.
Soldatul/polițistul – onorabil, plătind el pentru stima primită.
Formula lui Smith, rezumată dur:
„Călăul este plătit pentru disprețul pe care îl suportă; soldatul plătește pentru stima pe care o primește.”
Nota de plată a uniformei: dublu minus, zero plus
Aplicată la polițist/militar, harta lui Smith arată așa:
- pentru componenta onorabilă:
statul taie din salariu și plătește în „stimă” – ceremonii, discursuri, medalii, parade, „eroi în uniformă”. - pentru componenta periculoasă:
aceeași regulă cere o primă masivă de risc –
exact cea care la polițiști și militari lipsește de facto.
Bilanțul omului în uniformă, pe contabilitatea smithiană, în România:
- la rubrica „onoare” – debit (i se scad bani);
- la rubrica „pericol” – zero credit (nu primește nimic în plus).
Dublu debit, zero credit.
Același casier – Statul – aplică doar regula care îi convine: invocă „onoarea” când trebuie să nu plătească, „riscul” când trebuie să ceară mai multă obediență.
„Întreg prețul sângelui lor”: cum se cumpără viață cu speranțe romantice
Adam Smith nu se oprește la salariu. Lovește direct în mecanismul de recrutare:
„These romantic hopes make the whole price of their blood. Their pay is less than that of common labourers, and in actual service their fatigues are much greater.”
„Aceste speranțe romantice alcătuiesc întreg prețul sângelui lor. Plata lor este mai mică decât a muncitorilor de rând, iar în serviciul efectiv oboseala lor este mult mai mare.”
Tradus pe șleau pentru uniforma din 2026:
- Nu solda plătește sângele soldatului/polițistului.
- Sângele este cumpărat cu vise de glorie, decorații, „onoare națională”.
Iar marfa e mereu disponibilă, spune Smith, pentru că:
- tinerii supraestimează șansele de reușită,
- subestimează riscurile reale,
- se lasă ademeniți de viața de aventuri, nu de viața reală cu hernie, infarct, dosare și pensii tăiate.
„The dangers and hairbreadth escapes of a life of adventures, instead of disheartening young people, seem frequently to recommend a trade to them.”
„Primejdiile și scăpările la limită ale unei vieți de aventuri, în loc să-i descurajeze pe tineri, par adesea să le recomande o asemenea meserie.”
Comentariul românesc, cum îl subliniază Emil Păscuț – SPR DIAMANTUL:
- nimeni nu intră în poliție la 20 de ani gândindu-se la hernia de disc de la 45,
- la bolile de inimă care îl bagă în groapă cu 10 ani mai devreme,
- la procesele pe care le va da propriului angajator ca să își primească ce scrie deja în lege.
Statul exploatează exact ce știa Smith:
- optimismul vârstei,
- prestigiul uniformei,
- dorința de aventură și de respect.
„Compensația de risc” în România: lege vie pe hârtie, moartă pe fluturaș
Te-ai aștepta ca România să fie atât de „balcanică” încât nici măcar să nu fi auzit de compensația de pericol.
Realitatea e mai cinică: a auzit, a scris, a votat, a publicat… și apoi a înghețat.
Sindicatul Diamantul arată clar:
- Legea-cadru 153/2017, Anexa VI, art. 14 alin. (1):
pentru „munca cu grad ridicat de risc sau în condiții de pericol deosebit”, personalul militar și polițiștii „beneficiază de o compensație de risc/pericol deosebit”.
Pe hârtie – impecabil, occidental.
În realitate – Adam Smith + OUG made in Romania:
- dreptul există,
- aplicarea lui este eșalonată „în trepte”,
- iar fiecare treaptă este înghețată anual prin OUG-uri succesive de „încetinire”, „prudență bugetară” și alte minciuni ambalate tehnic.
Două legi-cadru succesive (L. 284/2010 și L. 153/2017) au făcut aceeași mișcare:
- au creat dreptul la compensație de risc;
- au amânat intrarea lui în vigoare „treptat”;
- guvernele, an de an, au venit cu OUG-uri care blochează exact treptele.
Mecanism perfect:
- dreptul există suficient cât să nu mai poată fi cerut;
- nu ajunge niciodată în buzunar.
În 16 ani, compensația de risc/pericol deosebit:
- nu a fost plătită nici sub Legea 284/2010,
- nici sub Legea 153/2017,
- nici astăzi.
Dreptul trăiește în Monitorul Oficial;
moare pe fluturașul de salariu.
Statutul polițistului: „Adam Smith” scris cu mâna statului român
Legea 360/2002 – Statutul polițistului conține, fără să-și dea seama, esența lui Smith.
- Art. 1 alin. (2):
„Exercitarea profesiei de polițist implică, prin natura sa, îndatoriri și riscuri deosebite.”Deci: riscul e structural, nu accidental.
- Art. 1 alin. (3):
„Statutul special este conferit de îndatoririle și riscurile deosebite…”Cu alte cuvinte: tot „statutul special” se sprijină pe risc.
- Art. 6:
„Polițistul beneficiază de drepturi compensatorii acordate… pentru condițiile speciale și riscurile pe care le implică exercitarea profesiei.”
Lanț logic simplu:
- profesia are risc mare, prin natura sa;
- acesta justifică „statutul special”;
- riscul trebuie compensat în bani.
Realitatea:
- „statutul special” este invocat zilnic ca motiv de restrângere a drepturilor,
- riscul – ca motiv de datorie sporită,
- dar nu ca motiv de plată sporită.
Statul ia din Smith ce îi convine:
- partea cu „onoarea profesiei”,
- taie partea cu „diferențialul de risc”.
Statul minimal al lui Smith: primele două datorii – apărarea și ordinea. Fix ce plătește România la discount
În Cartea a IV-a și a V-a, Adam Smith reduce statul la esență.
„Suveranul sau statul” – spune el – are trei mari îndatoriri:
- Să protejeze societatea de violența și invazia altor societăți (apărarea).
- Să protejeze fiecare membru al societății de nedreptatea sau opresiunea celorlalți (ordine, justiție).
- Să susțină lucrări și instituții publice pe care piața nu le poate finanța singură.
Adică, în termeni actuali:
- armata, poliția, justiția – pe primul loc;
- restul – după.
Smith nu se rușinează să scrie:
„defence… is of much more importance than opulence”
„apărarea este cu mult mai importantă decât opulența”.
Cu alte cuvinte:
Statul care își plătește prost oamenii din apărare și ordine nu face economie; își sabotează propria existență.
Mai mult, Smith spune clar:
- războiul și ordinea nu produc bunuri vandabile,
- deci oamenii din aceste domenii sunt întreținuți din munca celorlalți, prin stat.
- deci nu pot fi lăsați pieței.
Nu există „poliție privată care să țină loc de stat”.
„E vocație, nu salariu”: nu e omagiu, e refuz de plată
Sindicatul Diamantul, citând și explicându-l pe Adam Smith, închide cleștele:
- Pe de o parte, Smith spune:
apărarea și ordinea sunt primele datorii ale statului, nu mofturi. - Pe de altă parte, tot el explică:
statul trişează folosind „onoarea” ca monedă de plată în locul banilor.
De aici vine discursul oficial de azi:
„Meseria de polițist e o vocație, nu o sursă de venit.”
„Ați depus un jurământ, nu ați semnat un contract de salariu.”
Pare elogiu.
În analiza lui Smith, e altceva: refuz de plată mascat în limbaj patriotic.
Adam Smith, scos din raft și pus pe masa discuției de Emil Păscuț și SPR DIAMANTUL, spune negru pe alb:
- onoarea e reală și nimeni nu v-o poate lua;
- dar nu e treaba statului să o contabilizeze ca formă de salariu.
Onoarea aparține omului.
Solda este datoria statului.
Cine le amestecă:
- nu înalță uniforma,
- ci arată cât de puțin îi respectă pe polițiști și militari.
Concluzie: când îți flutură drapelul, îți achită în natură ce îți datorează în bani
De la 1776 la 2026, firul e același:
- Statul are obligația esențială să asigure apărarea și ordinea.
- Pentru asta angajează oameni în uniformă.
- Le restrânge drepturi, le cere viața la nevoie, îi umple de „onoare” la ceremonii.
- Când vine vorba de bani:
- invocă „vocația”,
- invocă „jurământul”,
- blochează compensația de risc prin OUG-uri,
- lasă drepturile să trăiască doar pe hârtie.
Ce arată Sindicatul Diamantul, cu Adam Smith în mână, e simplu:
- când ți se spune „serviți țara, nu salariul”,
- ți se comunică, de fapt:
„onoarea ta e moneda cu care îți plătești singur riscul, noi nu mai băgăm nimic în cont.”
Data viitoare când vreun șef, ministru sau comunicator îți spune „nu mai vorbiți de bani, purtați cu mândrie uniforma”,
deschide în minte Cartea I, capitolul X din „Avuția națiunilor” și articolul 14 din Legea 153/2017.
Nu e lipsă de vocație să ceri bani.
Este lipsă de onoare a statului să te plătească în drapele în loc de soldă. (Cerasela N.).
-
Exclusivacum 4 zileIpj Prahova S.R.L., Grădinița de cadre -sezonul XXVII: Filozoful cu opincile de mall și neuronul de gang – Cazul Lăpădatu Lucian, între bere, bodycam și bășcălie juridică
-
Exclusivacum o ziDe la etilotest la plug: „Instructorul de etică” de la Blejoi trece pe tractor cu remorcă penală -Grădinița de cadre a IPJ Prahova– sezonul XXIX
-
Exclusivacum 3 zileIPJ Prahova S.R.L., sezonul XXVIII: laptopuri la amanet, telefoane evaporate și nași la butoane
-
Exclusivacum 4 zileClanul Incompatibililor: Cum a ajuns Cătălin Dobrescu să fie și jurist, și administrator, și „omul primarului” în același timp
-
Exclusivacum 3 zileCum să dai afară de două ori același polițist și tot să pierzi: Saga Cănărău vs. MAI – manual de prostie disciplinară
-
Exclusivacum 2 zileNoua lege a salarizării sau cum se reformează pe hârtie portofelul polițistului, la comanda calculatorului de la Ministerul Muncii
-
Exclusivacum 2 zileImaginile care au făcut diferența dintre „Nu am fost eu” și „Da, recunosc!”: un tractorist fuge, o cameră de bord îl prinde, poliția face restul
-
Exclusivacum o ziMAI, vânător de „scrisori obraznice”: cum a ajuns Aparatul Central să scotocească prin petițiile polițiștilor



