Unul dintre cele mai cunoscute efecte ale mass-media se numește agenda settings și înseamnă că presa ne învață ce este mai important dintr-un eveniment, care sunt cele mai importante evenimente ale zilei, ne setează agenda. Cum ne arată ce este mai important într-un eveniment? Prin unghiul de abordare. Prin modul în care alege să relateze evenimentul. Reporterul pleacă să facă un material la Iași, la Sfânta Parascheva. La plecarea din redacție întreabă: cum dau evenimentul acesta? Și i se răspunde în același mod în care i se răspunde și de Crăciun/Paște/Revelion și la toate sărbătorile importante: te duci și vezi câți oameni au ajuns la spital (de Crăciun/Paste din cauză că au mâncat prea mult, acum de epuizare), vezi dacă au existat incidente….etc. Reporterul pleacă și la fața locului prima lui întrebare este: câți oameni au ajuns la salvare (asta dacă nu întreabă chiar din redacție, telefonic, înainte de a pleca). Primește numărul deci are deja jumătate din material. Anul acesta au fost 500 de oameni la Salvare. Buuuuun, are ce să scrie. Ce mai caută? Incidente! S-au îmbrâncit oamenii cu jandarmii și invers? Nu. Ce-ar trebui să mai fac eu aici, se gândește…? Să caut niște băbuțe și să obțin niște răspunsuri amuzante. Asta s-a făcut și anul trecut și acum doi ani, face audiență și redactorul-șef o să se amuze când o să vadă filmul, o să-i placă. Deci să-i duc ce-i place . Și face mini-interviuri cu oameni care arată rău sau vorbesc aiurea, în speranța că va avea noroc și va prinde ca anul trecut, o isterică luată cu salvarea în timp ce urlă că e posedată – dacă ar prinde asta, ar fi aur curat, poate ar lua și o primă (Sergiu Toader, creatorul Știrilor Pro Tv, dădea primă jurnaliștilor care aduceau imagini cu oameni în lacrimi, ca să-i învețe să-i caute – a perpetuat asta și la Observatorul Antenei 1, tot creația sa și la Realitatea TV etc). Așadar, acesta e unghiul de abordare al evenimentului. Asta ne arată jurnaliștii. În fiecare an. Același lucru. Nu vi se pare că vedem în fiecare an același lucru, același tip de abordare al unui eveniment? Și acum să vă spun un secret: eu am lucrat 14 ani în presă. Printre altele, am fost și editor, iar apoi editor-coordonator la Realitatea TV, pe vremea lui Prigoană, Cristoiu, Sergiu Toader etc. Am fost mâna dreaptă a lui Cristoiu. În paralel, realizam un talk-show la Radio France Internationale, în care analizam și demascam tehnicile prin care presa manipulează evenimentele săptămânii. Și acum secretul. Jurnaliștii păstrau în softul redacției știrile din anii trecuți și le refoloseau. De exemplu: știrea că au apărut brazii în piețe. O luau de anul trecut, schimbau prețurile dacă era cazul și o dădeau din nou. Sunt aceleași știri în fiecare ani despre brazi. Sunt aceleași știri în fiecare an despre Procesiunea de la Sfânta Parascheva. Jurnaliștii cunosc bine subiectele gustate de public și momentul când trebuie difuzate. Și reiau unghiul de abordare care a avut succes în anii anteriori. Anul trecut a devenit viral subiectul cu isterica de la procesiune? De ce să încercăm ceva nou? Mergem tot pe rețeta de anul trecut. În februarie e Gripa! Cu G mare. Este sau nu este gripă, jurnaliștii încep să dea telefoane ca să o găsească. E momentul GRIPEI. Și află că sunt două cazuri. Deci titrează: ÎNCEPE EPIDEMIA DE GRIPĂ! PRIMELE DOUĂ CAZURI! Asta interesează oamenii în februarie. Se dezgheață vremea, se îmbracă mai subțire, li se înfundă nasul și încep să fie speriați de perspectiva unei gripe. Iar jurnaliștii știu. Pentru că asta se întâmplă în fiecare an. Paranteză: mă gândesc să fac un calendar al lucrurilor pe care jurnaliștii le servesc publicului în fiecare an, la date fixe. Aceleași în fiecare an :). Deci, jurnaliștii aleg un unghi de abordare pentru noi. NU este realitatea. Este un unghi de abordare. Mai devreme am arătat cât de stereotipal și de fals este.

Și acum o poveste prin care am trecut eu.

Acum patru ani conduceam un site mare de știri, creat de mine. Era coadă la Moaștele Sfântului Dumitru, deci am trimis un reporter tânăr, care promitea, acolo. I-am spus să urmărească ce se întâmplă și să facă o relatare. Pur și simplu, să povestească ce vede. Pentru că urma să stea toată noaptea, am stat și eu cu el. De acasă  Îl mai sunam, îi mai dădeam sfaturi, îl încurajam, era examenul uceniciei lui de reporter (există niște momente inițiatice, care transformă un ucenic într-un jurnalist: manifestațiile etc, sunt mai multe – am format mulți jurnaliști). Deci stăteam cu el, prin telefon, făceam echipă. Pe la trei dimineața s-a făcut foarte frig, deci m-am urcat în mașină, m-am dus la el, în față la Patriarhie și i-am dus un pulovăr. M-am gândit că îngheață de frig. A fost foarte bucuros. Și, dacă tot am ajuns acolo, am zis să “inspir” puțin atmosfera, adică să mă duc puțin să vorbesc cu oamenii de la coadă, să văd ce se întâmplă etc. Și am mers și am mers, până la capătul cozii, am vorbit cu oameni…am stat, i-am observat. Am inspirat și am expirat ce se întâmpla. Vreau să vă spun un singur lucru: nu am întâlnit în viața mea oameni atât de extraordinari. Erau toate categoriile sociale: oameni săraci, necăjiți, de condiție medie, intelectuali, toate categoriile. Dar acolo, la coada imensă, de la poalele Patriarhiei, unde stăteau oamenii și câte 24 de ore la rând, am simțit ceva extraordinar, ceva ce n-am să uit niciodată, ceva ce mă emoționează și acum când tastez: un amestec de speranță, de iubire, de bunătate dar mai presus de orice, de speranță. Era un loc magic. Așa cum aș vrea să fie România de-a pururi: oamenii se iubeau, se ajutau, erau buni, erau oameni. Erau oameni între oameni. La ora 3 dimineața, se făcea 4 și eu nu mai voiam sa plec de acolo. Nu mai voiam să plec din atmosfera aceea care îmi pusese un nod în gât, nu mai voiam să plec dintre oamenii aceia care, în acea noapte, erau buni și aveau toți o flacără, o căldură cu ei: a speranței, a binelui. Era cu ei. În seara asta am văzut la tv un jandarm din Iași care spunea cu drag că se cunoaște cu pelerinii, se întâlnesc în fiecare an. Așa era și în acel an la Sfântul Dumitru: jandarmii erau fericiți că se aflau în acel loc, trăiau cu toții un moment minunat, ca la începuturi, așa ca într-un sat fain, într-un loc ca Maramureșul,  unde oamenii stau pur și simplu împreună, nu există garduri, oamenii se ajută între ei, se iubesc între ei, pentru că sunt toți pe același drum. Al speranței. Care-i face să nu mai fie simpli oameni.

Spre zori am plecat cu sufletul plin-plin, am trimis reporterul la culcare și, a doua zi, am scris împreună cu el cel mai frumos reportaj din viața mea. Cred că și a lui (mi-a spus asta și cred că s-a format frumos). Un reportaj despre minune. Dacă mă citește, îl rog să mă caute, am căutat și eu reportajul și nu l-am mai găsit. A fost unul dintre cele mai frumoase reportaje și nu a avut nimic jurnalistic. A fost pur și simplu o reflectare a realității așa cum am putut noi, două biete ființe umane, să o cuprindem.

A avut 30 de cititori. Nu 30-50.000 cum aveau celelalte articole. Oamenii așteptau salvare, amuzament, bășcălie. Dar noi am ales să scriem ce am văzut, fără să ne pese de audiență.

Am scris realitatea. Aceasta este realitatea, dragi cititori. La acele moaște nu merg numai proști, tâmpiți și idioți. Acesta este unghiul de abordare al presei. Ca să vă facă să vă uitați la televizor și să comentați în rețelele sociale. Așa cum faceți în fiecare an, fără să vă deranjeze sau să vă pună semne de întrebare acest comportament repetitiv, deci rutinier.

La moaște merg toate categoriile de oameni. Merg și proști și tâmpiți și idioți. Acolo, la moaște, ei nu mai sunt proști, tâmpiți, idioți. M-aș întreba cum ai reacționa tu, cel care râzi de pupătorii de moaște, dacă un reporter ar porni camera și ți-ar adresa din senin o întrebare, fără avertisment. Sunt convins că ai fi magic, ai avea răspunsuri spontane și ai arăta deșteptăciune și frumusețe. Dar dacă reporterul ți-ar adresa întrebarea în timp ce scrii un mesaj, absorbit pe Messenger? Oamenii aceia trăiesc o experiență profundă, după multe ore de stat la coadă, de sacrificiu. Nu e momentul pentru presă, pentru întrebări. Nu atunci. Decât dacă vrei reacții pentru audiență. Și oricum vor fi selectați, din cei peste 20 de intervievați, numai cei ale căror răspunsuri fac audiență. Pentru ca jurnaliștii să dea publicului ceea ce așteaptă în fiecare an, la Sfânta Parascheva: proști, idioți, tâmpiți. Numai că dragii mei, acolo la icoana Sfintei Parascheva nu există proști, tâmpiți și idioți. Acolo există cei mai frumoși oameni. Dar nu-i veți vedea în această postură la televizor, pentru că asta nu face audiență.

Tu, cel care râzi în rețelele sociale, nu îți forma opinia despre un eveniment pe baza unghiului de abordare folosit de jurnalist. Nu te lăsa manipulat de efectul agenda settings. Chiar dacă vei vedea opinia ta multiplicată de alții în rețelele sociale. Și ei au văzut aceleași știri ca și tine. Du-te acolo. Și eu gândeam ca tine până la noaptea Sfântului Dumitru când aș fi vrut să îmbrățișez câțiva țigani :). Du-te acolo. Trăiește propria ta experiență. Viața e scurtă. Participă la un astfel de pelerinaj. Cu siguranță va fi o experiență.

Iar dacă ai îndoieli cu privire la modul în care poate manipula presa, prin reprezentarea unui eveniment, uită-te la vecini, caută pe Google modul în care se scrie despre pelerinajul de la Compostela (El Camino). Pe care l-au făcut mulți români. Uită-te la diferența uriașă între felul în care scrie presa europeană (dar și cea din România) despre Magicul Pelerinaj de la Compostela și modul în care scrie presa română despre Pelerinajul la Sânta Parascheva. Acolo ai să vezi dragoste, speranță, tărie, inițiere. La noi ai să vezi, rizibil, ridicol, prostie. Noi ne batem joc de semenii noștri (pentru audiență). Deși este exact același tip de eveniment. Reprodus de jurnaliști din două unghiuri de abordare diferite. Se spune că jurnaliștii sunt “bricoleurs de la realite” (Bourdieu). Ei construiesc lumea în care trăim prin cuvinte. Nu-i lăsa pe alții să construiască realitatea în care trăiești tu, prin cuvinte. Descoperă realitatea prin experiment, nu prin cuvintele altora.

Și stii de ce am scris acest articol deși sunt epuizat?

Pentru că atunci când vezi că râdem și ne batem joc de semeni nu e realitate. E doar circ. Și m-am bucurat să spun asta. Nu aplauda la circ. Dacă faci asta, îl vei primi și anul viitor. Jurnaliștii îți vor da din nou lucrurile pentru care aplauzi. Așa își câștigă pâinea din păcate. În România. În fața acestei situații, eu mi-am dat demisia de la Realitatea TV și am înființat un ONG, Asociația Consumatorilor de Media, cu care am luptat apoi, timp de 10 ani, pentru dreptul publicului de a fi informat corect.