Marina Costa (pseudonimul literar al Leliei-Elena Vasilescu) s-a născut la data de 7 aprilie 1968, în Bucureşti. Absolventă a Facultăţii de Management din cadrul Academiei de Studii Economice, a devenit doctor în economie mondială în anul 1996, specializându-se în afaceri europene. A publicat câteva lucrări în domeniul profesional, printre care Managementul proiectelor cu finanţare internaţională.

Debutul literar a venit în anul 1978, cu Poem interminabil, în revista Pasiuni, a Liceului de Filologie-Istorie „Iulia Hasdeu”. Editorial, a debutat cu romanul Pribegii mărilor, 2016. Printre volumele publicate se numără Vieți în vâltoare, Prietenii dreptății Echipajul, Soarta mercenarului și alte destine, Alte vâltori ale vieții, Farmecul mării, Drumuri și doruri, Ocrotiți de sirene, A doua cursă. A publicat poezii și proză scurtă în reviste literare și antologii.

A obținut premii la concursuri de proză, precum premiul I la concursul național de proză scurtă „Nicolae Velea” 2018, premiul special Fănuș Neagu la concursul național de proză scurtă „Nicolae Velea” 2019, premiul I pentru proză la Concursul Internațional Metafore – Ana Podaru și altele.

Gândul.ro: Bună ziua și bine v-am găsit! Vă mulțumim pentru timpul acordat!

Marina Costa: Mă bucur să vă cunosc, fie și prin paginile ziarului. Citesc ziarul Gândul, chiar dacă nu zilnic.

Gândul.ro: Dacă dăm crezare statisticilor, românii citesc foarte puțin. Ce v-a determinat să publicați?

Marina Costa: Am constatat și eu, din diverse surse, că statisticile sunt adevărate, măcar pentru un segment important al populației. Dar există și oameni care citesc.  Dificil este, pentru scriitorul de astăzi, să ajungă la ei…

Unora le place literatura pentru tineret, de aventuri, istorică, pentru a evada din cotidian câteva ore. În nișa aceasta mă încadrez și eu. Scriu de mică. Întâi au circulat, în manuscris, caietele mele de dictando pline, pe la prietene și cunoștințe, pe urmă le-am transcris pe calculator și au circulat legate în spirală, așa că următorul pas, când am avut ocazia, a fost să întreb un editor dacă romanele mele merită publicate sau să mă las păgubașă. Am căutat cel mai scurt dintre cele mai bune și i l-am trimis. Acela s-a întâmplat să fie romanul meu de debut, Pribegii mărilor, nu însă și primul în ordinea în care au fost scrise.

Gândul.ro: Când ați început să scrieți, aveați în vedere un țel, poate, pe care să îl atingeți cu cărțile dvs sau a fost din pasiune și plăcere de a dărui ceva cititorilor?

Marina Costa: Când am început să scriu, în clasa I, poveștile din capul meu se cereau afară, pe hârtie, pentru a fi împărtășite și altora. Timpul a trecut, am continuat să scriu… A fost pasiunea și plăcerea de a transpune cititorul într-o altă lume, așa cum am văzut-o eu în imaginație, timp de câteva ore. Dacă iese mai bogat și la suflet, și la cunoștințe, cu atât mai bine.

Gândul.ro: Aveți publicate multe cărți. Ce genuri abordați? Cum sunt primite ele de publicul cititor?

Marina Costa: Am un volum de poezii, Drumuri și doruri, care cuprinde creații din 35 de ani de scris, două volume de proză scurtă, Soarta mercenarului și alte destine și Ocrotiți de sirene, prima proză din fiecare fiind premiată la concursul Nicolae Velea, și șapte romane. Dintre acestea, 4 sunt istorice, de aventuri (Pribegii mărilor, Farmecul mării, Vieți în vâltoare și Alte vâltori ale vieții, ultimele două formând o serie) și 2 (Echipajul și Prietenii dreptății) sunt Young Adult. Totuși, aș spune că toate sunt pentru adolescenți, aceștia fiind cei care citesc, de obicei, cărți de aventuri. Mai este și A doua cursă, continuare la Echipajul, peste 20 de ani – un roman de dragoste cu personaje mature, romanul celei de-a doua șanse la fericire. Se poate citi și independent, dar experiența cititorului este mai bogată dacă citește și ce s-a întâmplat în adolescența personajelor.

Am recenzii favorabile pe Goodreads și pe bloguri de carte, precum și câteva cronici ale criticilor literari. Am auzit aprecieri pozitive și de la persoane care au fost în locurile pe care le descriu eu, și cărțile mele le-au evocat amintiri dragi. În același timp, sunt convinsă că nu tuturor cititorilor le plac genurile abordate de mine, faptul că nu am scene explicite sau alte aspecte ale scrierilor mele. Nicio carte nu poate fi pe gustul tuturor.

Scriu pentru adolescenți în primul rând, și pentru cei care au fost odată adolescenți, păstrându-și sufletul tânăr, sau nostalgic. Pentru cei care se uită la filme de capă și spadă sau western, ori la Liceenii și West Side Story. Pentru cei cărora le-a plăcut să citească romanele de aventuri ale lui Michel Zevaco, Alexandre Dumas, Raffael Sabbatini, Walter Scott, Karl May, și au nevoie de o după amiază de evadare din prizonieratul realității cotidiene în alte orizonturi geografice și temporale.

Mi s-a mai spus să nu mai caut subiectele în istoria universală, ci să scriu despre România… dar sunt destui scriitori care aleg teme din țară și le abordează mult mai bine decât mine. În mintea mea sunt alte povești care vor să se aștearnă pe hârtie, despre locuri și timpuri îndepărtate, care mă fascinează. Locuri unde nu multora dintre noi le este dat să ajungă – și sigur că în adâncurile istoriei nimeni nu poate călători decât cu gândul. Atunci, de ce nu și cu ajutorul meu? Doresc să-i transport într-un alt timp și pe alte țărmuri, personajele mele călăuzindu-i în drumul prin istorie și dezvăluindu-le crâmpeie deosebite din lumea lor – fie cea a spadasinilor secolului al XVIII-lea, a haremurilor turcești și a Africii neexplorate, a Mexicului și Statelor Unite, a Republicilor Italiene în timpul războaielor napoleoniene sau a Brăilei noastre contemporane…

Se spune să scrii cărțile pe care ți-ai dori să le citești! Eu cam asta fac. Eu cred că nimeni nu poate scrie poveștile din mintea mea; altele, mai bune sau nu, total diferite sau oarecum similare, dar altele, pentru că vocea fiecărui scriitor este diferită.

Gândul.ro: S-a întâmplat în timpul scrierii sau a documentării pentru poveste să vă marcheze un lucru? Ați ales să integrați acel moment în carte?

Marina Costa: Nicio scriere de-a mea nu este lipsită de o documentare adâncă, țesându-mi ficțiunea pe fundal istoric și printre ițele istoriei, care o fac posibilă în circumstanțele unice ale vremii respective. În loc de scrie ceea ce știi, adică din experiență directă, eu zic să știi (să înveți) ceea ce scrii – și asta înseamnă documentare. Ficțiunea și imaginația se întrepătrund cu documentarea. Uneori, însăși documentarea îmi dă idei noi. Aflu un detaliu care consider că merită împărtășit cu cititorii și îl incorporez în poveste.

Dar lucruri care să mă marcheze cu adevărat, acelea s-au întâmplat, întotdeauna, după scriere, și nu au putut fi integrate… Am trei exemple diferite, în acest sens:

Pribegii mărilor a fost scris, într-o primă versiune, când eram în anul 2 de facultate, în 1988, documentându-mă cu tot ce aveau mai multe biblioteci despre vikingi, bizantini și popoarele precolumbiene din Mexic. Atunci, cuprindea un caiet dictando de 48 file, la care mai fuseseră cusute file suplimentare. A fost transcris pe calculator în anul 2002, completat și verificat unele date pe internet, fiindcă, odată cu trecerea deceniilor, posibilitățile de documentare se extinseseră. În faza aceea, când nu se întrevedea publicarea, fusese printată și legată în spirale, cu o dedicație în versuri, ca felicitare și cadou de ziua viitorului meu soț, că toate economiile erau direcționate spre nunta de peste o lună. El a citit până l-a luat somnul. A doua zi, a plecat la serviciu, și mama lui a găsit manuscrisul. L-a citit, curioasă… Nu înțelesese cine l-a scris, ci credea că fusese tradus din greacă, pe baza finalului cărții. Când a venit el acasă, l-a luat la întrebări: „Ce-i cu povestea asta frumoasă? De unde a luat-o? Că am citit toată ziua, până am terminat-o. Mi-a dat ciorba în foc și am uitat de telenovelă!” „Chiar ea a scris-o!” „Scrie frumos, ar trebui să publice!” …Au mai trecut 14 ani până să fie publicat, fiind romanul de debut.

Prietenii dreptății, într-o fază inițială, care cuprindea povestea de bază, dar fără multe detalii, a fost scris, pe un caiet de dictando de 100 de file, în vacanța dintre clasa a unsprezecea și a douăsprezecea și o parte din clasa a douăsprezecea, deci prin 1985-1986. Pe calculator a fost transcris abia prin 2007, când a avut parte de o reeditare și completare în interior, extinzându-se toate scenele necesare și fiind împărțit în capitole. Desigur, în perspectiva publicării, în 2017, a fost revizuit din nou, pe baza experienței câștigate în urma celor două romane publicate anterior acestuia. Documentarea a fost temeinică, peste cea inițială, din filme și cărți, adăugându-se, în epoca internetului, youtube, google maps și o mulțime de documente online. Culmea este că o scenă inspirată dintr-un duet al lui Jorge Negrete cu Pedro Infante (dar care nu s-a derulat în carte conform celei de pe peliculă, ci altfel) s-a întâmplat și în realitate, între două formații oarecare, la câteva săptămâni după ce scrisesem capitolul. De aceea am simțit nevoia să subliniez, în disclaimer, că orice asemănare cu personaje sau fapte reale este pur întâmplătoare… Prietena căreia îi spusesem, mirată, râsese de mine că am premoniții.

Echipajul a fost scris, într-o primă formă, încă din 1983, dar nu era programat să aibă vreodată o continuare. Însă după ce dădusem bun de tipar romanului, în septembrie 2018, chiar a doua zi, în tramvaiul 21, mă gândeam la carte, la epilog… și am avut revelația că și Serghei, uitat printre sticle în epilog, avea dreptul la o a doua șansă la fericire… deci, A doua cursă! În momentul acela, pur și simplu revelația că va exista o continuare m-a făcut să cobor cu o stație mai devreme.

Gândul.ro: Credeți că succesul unei cărți este dat de stilul și originalitatea cu care este scrisă sau de cât de comercială este? Și ce înseamnă de fapt carte de succes?

Marina Costa: Fiecare scriitor își definește altfel succesul. Lumea, în general, privește un best seller drept carte de succes: vânzări de mii… sau zeci de mii de exemplare, depinde de țară (să fim serioși, nu ne putem compara cu Marea Britanie sau Statele Unite, de exemplu), cărți premiate, cărți cu multe cronici… Cred că majoritatea cărților care au succes la public sunt cărți comerciale, dar există și excepții. Succesul unei cărți este dat de un cocktail de factori: originalitate, stil, gen, promovare, cât de cunoscut este scriitorul, și, nu în ultimul rând, noroc. Iar acest noroc se poate manifesta în diferite feluri.

Gândul.ro: Care carte dintre cele publicate vă este mai aproape de suflet? Povestiți-ne despre ea și ce v-a inspirat să o scrieți.

Marina Costa: Încep cu primul dintre romanele scrise de mine care a meritat transcris pe calculator și editat, Echipajul. (Au existat și alte încercări de romane înaintea acestuia, însă fără valoare literară.) Eram în clasa a noua, în timpul anului școlar, și mi-era dor de Brăila, de Dunăre și de echipajul de verișori. Acesta a existat în realitate, nu chiar în aceeași formație, însă în afara numelor și a descrierilor fizice de la momentul acela, romanul nu reflectă nici personalitățile copiilor și adolescenților reali de atunci, nici întâmplări ale acestora. În schimb, am compilat, modificat și îmbogățit diverse întâmplări povestite de alți brăileni, din trei generații diferite, adăugându-le propria mea imaginație și transformându-le în aventurile romanului. Dar tot aproape de suflet îmi este și Prietenii dreptății, și celelalte.

Gândul.ro: Cine vă este cel mai dur critic? Și totodată, ce vă motivează să continuați să construiți povești?

Marina Costa: De obicei, cel mai dur critic sunt eu însămi. Dar sunt membră a cenaclului Arena Literară și a Salonului Literar Astralis, unde participă și critici literari, care scot în evidență ce aș avea de îmbunătățit la unele lucrări. De aceea, două dintre ele, Pribegii mărilor și Echipajul, au beneficiat de o a doua ediție, revizuită. La fel se va întâmpla și cu seria Vieți în vâltoare, care va apărea, probabil, anul viitor într-o a doua ediție, revizuită, într-un nou format.

Ce mă motivează să continui să scriu? Pe de o parte, o imaginație bogată, care se joacă mereu cu „și dacă…?”. Scriu pentru că nu pot altfel. M-ar sufoca preaplinul poveștilor din mintea mea, care vor afară, pe hârtie. Pe de altă parte, reacția unor cititori, care mai vor.

Gândul.ro: La ce lucrați în prezent? Aveți în plan o nouă carte?

Marina Costa: Am mai multe cărți în plan! Și se conturează, pas cu pas… În afară de revizuirea seriei Vieți în vâltoare pentru o a doua ediție, am în lucru o serie de vreo patru volume – deocamdată doar primul aproape de final –, cu pirați. 1718, Tortuga și împrejurimi… dar nu va semăna nici cu Pirații din Caraibe, nici cu Vele Negre (chiar dacă Sir Woodes Rogers poate apărea, pe ici pe colo, pe fundal, că el era guvernator pe vremea aceea). O parte din personaje au apărut, în treacăt, în volumul Ocrotiți de sirene. Primul volum se va intitula Îngerul cu Sabie.

De asemenea, se adună proze scurte în patru volume – pe teme, încet, încet, o parte dintre ele fiind publicate, mai întâi, prin diverse reviste și antologii. Unul se va numi Ucenicul bătrânului artizan, și se va petrece, în principal, în Marsilia. Răzvrătiții mărilor și munților cuprinde povești marinărești și haiducești, cu care mi-am obișnuit deja cititorii. Drumuri, oameni, cântece și va cuprinde impresii de călătorie din diverse țări și vremuri (dat fiind că am călătorit mai mult până în anul 2010). Ar mai fi, în curs de consolidare, un volum de povestiri contemporane, care încă nu are titlu. Probabil va primi titlul unuia dintre textele din cuprins.

Gândul.ro: Ce ați învățat de-a lungul timpului și ar fi fost un sfat bine venit și pentru dvs la început și care, de asemenea, este folositor pentru un scriitor debutant acum?

Marina Costa: Un sfat important pentru orice scriitor debutant este să termine ceea ce a început. Poți edita oricât e nevoie ceva ce se află deja pe hârtie. Nu poți edita o pagină goală. Perseverența și disciplina literară sunt importante. De asemenea, să cerceteze amănunțit detaliile pentru fiecare carte. Sunt scriitori nu chiar debutanți, poate mai mulți în străinătate, dar și la noi, ai căror personaje europene mănâncă roșii și cartofi înainte să-i aducă conquistadorii din America. Sau care cred că muscheta e Kalașnikov, să scuipe câte gloanțe vor ei fără s-o încarce din nou…

Gândul.ro: Vă mulțumim pentru gânduri și vă dorim mult succes!

Marina Costa: Și eu vă mulțumesc că v-ați oprit și asupra mea. La rândul meu, vă doresc și mai mult succes, știind că o parte dintre redactorii acestui ziar sunt și ei autori.

Dacă doriți să discutăm despre cărți sau activitatea voastră din domeniul literar, dacă aveți o carte pe care vreți să o prezentăm, acestea fiind publicate în rubrica Gânduri printre cărți, nu ezitați să ne trimiteți un mesaj pe adresa de e-mail – [email protected] , care să conțină numele și un număr de telefon, precizând în subiect – în atenția Simonei Tănăsescu și Alinei Dinu.