O. K.

O substanţială creştere o ritmului de muncă şi a productivităţii s-a înregistrat zilele trecute cînd harnicul colectiv de la fosta „23 August” a purces la darea jos a firmei, utilizînd toate mijioacele şi sculele din dotare!

K. O.

De cînd apele minerale au trecut în resortul departamentului Geologiei, producţia îmbuteliată a scăzut la jumătate. Să fie la mijloc un demers ecologic?

Eu am vrut puterea ?
Foto Gabriel MIRON

G-RAL VICTOR STĂNCULESCU: „Cît timp voi fi în fruntea acestui minister, nu voi accepta soluţia unei dictaturi militare!”

Domnul general-colonel Victor Stăniculescu, ministrul Apărării, este, fără îndoială, unul dintre cei mai neprotocolari, mai informali demnitari ai echipei aflate la cîrma treburilor ţării. Decan de vîrstă — şi de competenţă — al primului guvern legal constituit, domnia sa şi-a asumat dificila sarcină a reconstruirii unei armate noi, apte să-şi îndeplinească sarcina fundamentală — garantarea integrităţii tării — în condiţiuni optime. Ca nenumărate alte domenii ale vieţii noastre socio-politice, armata a cunoscut şi cunoaşte la rîndul său convulsii, procese de decantare, delimitări necesare ale rolului său. Blamată la Timişoara, salutată ca salvatoare a revoluţiei la Bucureşti, acuzată şi suspectată în iunie, armata română rămîne, totuşi, pilonul fundamental al edificiului democratic. Cu toate încercările la care este supusă în climatul de tensiune ce continuă să dăinue acum, la mai bine de şapte luni de ziua adevăratei noastre eliberări. În tot acest cortegiu de evenimente reale sau confecţionate, rolul armatei nu a încetat de a fi pus în discuţie, cu argumente şi contraargumente dintre cele mai categorice. Ultimele zile au adus în primul plan al acestei confruntări, din nou, CADA. Adică: Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei. lată, în cîteva puncte, stenograma infidelă a dialogului pe care l-am purtat, ieri cu domnul Victor Stănculescu.

CADA. „A început ca un proces de înnoire necesar. Cînd în locul celor care luptaseră au fost aduşi, din rezerva, alţi comandanţi, şi înaintaţi peste noapte, cadrele armatei au resimţit un sentiment de frustare. Noi am luptat şi ăştia vin să culeagă roadele? CADA a avut atunci dreptate. De aceea, în continuare, am acceptat dialogul şi le-am satisfăcut o mare parte a revendicărilor. Cu timpul, însă, comitetul a început să-şi depăşească atribuţiile şi unele limite. A fost comunicatul aceia explozibil, despre interne. Le-am recomandat atunci să nu facă nimic. Era un moment delicat. Dacă nu apărea comunicatul, a doua zi Chiţac ar fi fost schimbat şi poate ca întregul curs al evenimentelor ar fi fost altul. Măsura nu s-a mai luat, pentru a nu apare că s-ar fi făcut sub presiune. Au venit apoi evenimentele din 13. Cînd argumentul de bază pentru chemarea populaţiei a fost că nu erau siguri pe armată. De ce? Din cauza CADA-ei! Ei au fost primii care s-au rupt de dialog luînd iniţiative. Care aţi fi vrut să fie altitudinea mea în acest context?„Totuşi, deşi desfiinţată formal, CADA continuă să emită declaraţii şi comunicate, şi se plîngă că a fost urmărită şi persecutată…”.  „Dacă persecuţie se poate numi avansarea tuturor membrilor ei, atunci aşa a fost…”. „Totuşi, cum veţi reacţiona la aceasta insubordonare. „Aş putea să închei problema scurt. Vom lua însă măsuri de a nu .exclude dialogul”.

PUTEREA. „Ieri, France Internationale a apus că eu am devenit, al treilea centru de putere în ţară. Eu, însă, am fost întotdeauna clar şi cinstit. Am spus-o: uite, domnule, se fac presuni ca să fiu contrapus lui lliescu la alegeri. S-a ajuns pînă acolo încit mi s-a spus: Dă-ţi demisia şi o să te susţinem! După alegeri mi s-a spus, din ţară şi din străinătate: te contrapunem primului ministru! De fiecare dată le-am comunicat, şi lui lliescu şi lui Roman, aceste lucruri. Eu îmi păstrez ţinuta şi poziţia pe care le-am avut întotdeauna,. Nu am nevoie de putere, pentru că dacă aveam, puteam s-o iau pe 22 sau 23, cînd erau toţi la mine în birou. Cu atît mai puţin după aceea, cînd am refuzat chiar să preiau portofoliul apărării“.

INTERVENŢIA ARMATEI. „După cum ştiţi, pe 13 eram la Berlin. La comandă rămăseseră adjuncţii mei. Acum se caută argumente şi răspunderi pentru, nişte acţiuni care au schimbat imaginea ţării, în faptul că n-a intervenit armata. De ce să se spună că n-am avut încredere în armată şi de aceea am luat hotărîrea aceasta? De ce nu s-a spus nimic, de pilda, despre ministrul de interne, care se ştie ce-a făcut?… Deci, în toată treaba apare ideea că armata n-a intervenit prea bine, Nu cumva asta e o modalitate de a cultiva neîncrederea în armată? Atunci s-au petrecut lucruri dramatice, armata, marcată de episodul Timişoara, n-ar fi putut în nici un caz să tragă”. „Nu credeţi, totuşi, că cele întîmplate la Timişoara nu sînt suficient de bine explicate, de bine cunoscute? Acolo armata a tras atunci cînd a fost atacată, pe un scenariu similar cu cel din 13 iunie. Apoi a devenit o apărătoare fermă a revoluţiei. „Aveţi dreptate. Aceste lucruri ar trebui aduse în prim-plan. Ca şi menirea armatei în timp de pace. Care sînt îndatoririle ei? Şi acum îmi cer mulţi: daţi-mi ceva la mînă care să-mi spună cînd şi în cine pot să trag. Reţineţi ce s-a întîmplat în celelalte ţări, din jurul nostru. Nicăieri armata nu a intervenit în vreun fel“. 

CONTESTAREA. „Aţi fost contestat de un număr de parlamentari. Dumneavoastră şi Pleşu. Aveţi idee de ce?”. „Cum aă vă spun? Vedeţi, pe colegii mei nu i-am cunoscut decît pe la ora 8,20, în ziua anunţării cabinetului, cînd ne-am reunit la Stoica. Apoi am mers la Ateneu. După acea vine unul la tribună, cu două foi scrise şi citeşte. De unde ştia ăsta că eu voi fi în cabinet, cînd nici eu nu ştiam, pentru a se pregăti discursul? Apoi, la  Parlament. Au venit şi m-au felicitat, şi U.D.M.R.-
ul, şi ţărăniştii, şi liberalii. Chiar şi feseniştii. Unii mi-au şi spus-o: cei care au votat împotriva, dumitate sînt cei care au ieşit din sate. Nu mă interesa, însă”. „Vedeţi, s-ar putea să-i fi deranjat pe unii. Aflu, de pildă, că au iritat întîlnirile pe care armata le-a avut cu candidaţii la preşedinţie. Am vrut însă să arătăm că armata este imparţială”.

POZIŢIA. „Poziţia mea este de a respecta autoritatea statală şi de a-i asigura posibilitatea de a-şi exercita drepturile legale în România, cu toate formele democratice ce există. De a apăra aceasta autoritate legal constituita. Şi de a respinge orice încercare de a mă contrapune acesteia”.”
„Cu toate acestea, s-a vehiculat, nu odată ideea posibilităţii, necesităţii chiar, a unei dictaturi militare, ca modalitate de rezolvare a complexelor probleme ale momentului”. „Liniştea ţării depinde în cea mai mare măsura de liniştea şi de calmul din armată. Iar în Armată — cu toate tentativele de destabizare —  situaţia este normală. Sînt create toate premisei bunei conlucrări cu celelalte organisme ce pot asigura liniştea ţării, într-un context în care există, fără îndoială, forţe externe şi interne ce nu doresc ca în România situaţia s devină stabilă. L-am rugat pe domnul lliescu, să studieze posibilitatea constituirii unui Consiliu al  Apărări. Am depus şi nişte proiecte în parlament. Oricum, vă declar cu toată sinceritatea că atît timp cît mă voi afla în fruntea MinisteruIui Apărării nu voi accepta soluţia unei dictaturi militare. Asta trebuie să o Înţeleagă toţi acei oameni politici dispuşi să facă, in continuare, compilaţii şi scenarii. În România, o nouă dictatură nu va rezolva nimic. Cel mult va agrava o situaţi şi aşa nu dintre cele mai bune”.(Octavian Andronic)

Ziarul Libertatea din 7 august 1990 pag. 1-a

Caricatură de ANDO

(INFORMAŢII PENTRU CARE NU BĂGĂM MÎNA ÎN FOC)

CONFERINŢA DE PRESĂ A DOMNULUI M. M.

Partea I

Întrebare: A fost oportună intervenţia minerilor în 14—15 iunie?
Răspuns: Ca moment al venirii acestora, nu cred că era necesară prezenţa minerilor, în dimineaţa zilei de 14 Iunie situaţia fiind stabilă, stăpînită de armată şi poliţie.
Întrebare: l-aţi recunoaşte pe cei care v-au agresat?
Răspuns: Nu, nu cred, singurele figuri pa care le reţin, a căror imagine o am întipărită pe retină sînt cele a 2 mineri — unul cu cască albă, în jur de 40 de ani, altul tînăr, 18—20 de ani, care m-au salvat, apărîndu-mă de agresori şi scoţîndu-mă din zonă.
Întrebare:  Consideraţi că Nica Leon şi Dumitru Dincă sînt vinovaţi?
Răspuns: Nu eu sînt în măsură să fac aprecieri. Nu exclud posibilitatea de a exista erori în apreciere, în situaţia confuză creată. 
Întrebare: Credeţi că veţi fi condamnat?
Răspuns: Sînt nevinovat şi imi este indiferent dacă voi fi condamnat sau nu, pentru că am conştiinţa liberă.
Întrebare:  Este real ceea ce aţi afirmat în interviul dat ziarului „Adevărul” pe timpul detenţiei?
Răspuns: Multe din afirmaţii mi-au fost răstălmăcite şi s-au dat alte interpretări. Eu am luptat pentru democraţie şi libertate, împotriva comunismului. Nu am susţinut nici un partid politic,    dar, ca orice om, am votat şi eu un partid, am şi eu simpatiile mele politice, iar acestea sînt partidele istorice.
Întrebare: Care a fost regimul detenţiei dvs.? Aţi fost agresat, lipsit de îngrijire, vi s-au interzis anumite drepturi? Trebuie îmbunătăţit regimul de viaţă în penitenciare?
Răspuns: Nu pot să mă plîng asupra vieţii duse în închisoare. Să nu uităm, că eu am stat într-o unitate spitalicească, deci cu unele condiţii probabil     mai bune ca în închisoare. Comportarea celor de acolo a fost civilizată. Am primit vizite, în ultima perioadă am avut acces la unele organe de presă — pentru că eu nu am încredere în anumite ziare — Azi, Adevărul, Dimineaţa — şi deci nu le citesc. Viaţa trebuie îmbunătăţită în general, deci şi în penitenciare. Actualele condiţii din penitenciare duc la crearea de noi delincvenţi. încă sînt reţinuţi oameni care execută pedepse mari pentru înfracţiuni minore — cum ar fi furtul de produse agricole.
Întrebare: (P.N.Ţ.) — Cum vedeţi dialogul cu puterea?
— Starea gravă a sănătăţii dvs. vă va permite continuarea studiilor?
— Ca lider al studenţilor din România, cum veţi acţiona în continuare?
— Nu consideraţi că personalităţile independente     de marcă ar trebui să formeze un partid puternic de opoziţie?
Răspuns:  — În dialogul cu puterea, mişcarea studenţească trebuie să reprezinte o coloană vertebrală a democraţiei româneşti;
— Starea sănătăţii mele este, în general, bună, iar continuarea studiilor va depinde de rezultatele anchetei;
— În lupta pentru democraţie se simte nevoia unor partide puternice. Există partide suficiente si platforme politice care acoperă toate opţiunile poporului român. Aceste cîteva partide — F.S.N., P.N.L., P.N.Ţ. să strîngă în jurul lor oameni cu o adevărată atitudine politică;
— În acest an intenţionăm să înfiinţăm o organizaţie studenţească de tip federativ, nesubordonată, cu un bun sistem informativ. Este necesară apropierea studenţilor de alte categorii sociale. Liga studenţilor trebuie să joace un rol important în viaţa civilă.

(va urma)

AMBIDEXTRU

Ziarul Libertatea din 7 august 1990 pag. a 2-a

Ziarul Libertatea din 7 august 1990 pag. a 3-a

Ziarul Libertatea din 7 august 1990 pag. a 4-a

Articole despre România în ziarul francez „Le Monde”

(Nr. 14149 din 25 iulie 1990, semnate de Jean-Claude Buhrer)

Un început de linişte pare să fie perceptibil la Bucureşti după succesul manifestaţiei din 13 iulie, în cursul căreia mai multe zeci de mii de persoane au demonstrat fără nici un incident, pentru a reclma eliberarea liderului studenţilor, Marian Munteanu

GUVERNUL SE STRĂDUIEŞTE SĂ-ŞI AMELIOREZE IMAGINEA.

Încă opărită de brutala intervenţie â minerilor din luna iunie, opoziţia a început să-şi depăşească teama şi să prindă din nou curaj. S-a făcut astfel dovada că nemulţumirea nu era numai expresia unui pumn de „golani”, ceea ce nu mai îndrăznesc să afirme astăzi -autorităţile de teama ridicolului ci că pumnul depăşeşte cu mult cercul restrîns al studenţilor.
Acest marş paşnic şi manifestaţiile care au avut loc după aceea au furnizat, de asemenea, ocazia să se protesteze împotriva, recentelor creşteri de preţuri, a dificultăţilor persistente, de aprovizionare a încetinelii reformelor şi a tot ce aminteşte de fostul regim. 
Obligat să stea în defensivă si împotmolit în propriile sale contradicţii după deraparea de la jumătatea lui iune, izolat în străinătate guvernul nu poate ignora avertismentul dacă vrea să-şi îmbunătăţească imaginea, oarecum ofilită în exterior. În ajunul vizitei sale particulare în Franţa, primul ministru dl. Petre Roman, şi-a manifestat mulţumirea în legătură cu desfăşurarea fără incidente acestei manifestaţii. 
Este curios că, în aceeaşi seară, cu ocazia primei sale cuvîntări televizate ţinută după alegeri, perşedintele Ion lliescu nu a făcut nici cea mai mică aluzie la aceste subiecte arzătoare. Pe un ton moralizator, el s-a mulţumit să le dea lecţii compatrioţilor săi, invitîndu-i să înveţe să muncească eficient pentru depăşirea impasului economic actual. „Noi nu avem nevoie de lecţii de democraţie, noi avem nevoie ca poporul nostru să fie. respectat şi înţeles”, a declarat el. Să  existe oare fricţiuni între preşedinte şi primul ministru?
Este fals să se vorbească despre divergenţe între preşedintele lliescu şi mine, a afirmat dl. Petre Roman. De exemplu, el nu a avut nimic de spus în legătură cu discursul meu program. Mi-a cerut pur si simplu să-i aduc unele precizări. Dl. lliescu le-a mulţumit minerilor şi i-a chemat. Asupra preşedintelui mai apasă aprecierea că a fost si că a rămas comunist. Trebuie să ne reîntoarcem la 22 decembrie. Cine eram eu? Nimeni. El era omul pe care se bizuia speranţa unui popor întreg. Ce a făcut el în ziua aceea? A semnat sentinţa de moarte a sistemului comunist. Cu steaua care era deasupra lui atunci el ar fi putut, să păstreze 90 la suta din sistem, împreună cu foştii comunişti care îl înconjurau. Or el nu a păstrat nimic. El a decretat că aparatul partidului este mort. El a acceptat imediat pluralismul politic şi a respins sistemul, ceea ce este un lucru remarcabil”.
Într-o ţară epuizată de dictatură şi cu o stare catastrofală a economiei, nu poate să aibă loc nici un miracol. Încă din primele momente, guvernul a încercat să rezolve urgentele şi a importat produse alimentare şi petrol, dar penuria nu a întîrziat să reapară şi cozile sînt vizibile în toate cartierele oraşului. Duminica la periferia Capitalei, un adevărat „tîrg al speculei”, face oficiul de bursă de schimb.

Europa de est la şcoala democraţiei de la Metz

(„Le Figaro” nr. 14279 din 24 iulie/1990 – Franţa)

Optzeci de reprezentanţi din şapte ţări studiază, timp de două săptămini, angrenajele libertăţii franceze

„D-le Rausch, vă rog, o întrebare: sînteţi ministru, preşedinte al regiunii. Primar… Cum reuşiţi să faceţi toate acestea. Sînteţi patron?  Această întrebare, formulată cu naivitate, a deschis lucrările Universităţii de vară a ţărilor, din Est. care a reunit, centru două săptămîni la Metz. 80 de reprezentanţi din şapte ţări est-europene (Bulgaria, Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia, U.R.S.S. si R.D.G.) veniţi să înveţe modul de funcţionare a libertăţii şi a democraţiei.
Pentru majoritatea stagiarilor, aceste zile, care au în centrul lor administraţia colectivităţilor locale şi viaţa întreprinderilor, sînt primul lor contact cu Vestul, cu această libertate de care ei vorbesc fără încetare. Sînt studenţi, jurişti, economişti, ziarişti sau responsabili de întreprinderi în luptă cu birocraţia comunistă sînt uimiţi să constate că libertatea noastră este plasată sub tutela statului în timp ce ei nu văd în administraţie decît o caracatiţă care sufocă libertăţile
„Sînt ca nişte copii care au dat peste borcanul cu dulceaţă, subliniază responsabilul stagiului.
Cine şi-ar fi imaginat, acum un an, că vor coabita astfel aceşti reprezentanţi ai ţărilor din Est? La început, contactele au fost rezervate. Fiecare dintre ei — vechi reflex din statele totalitare — îşi bănuia vecinii. Trierea s-a făcut foarte repede. 
„Ceea ce surprinde, mai spune responsabilul stagiului, este’ pofta lor nesăţioasă de a afla totul. Ei vor să vadă tot să înţeleagă tot. În întreprinderile pe care le vizitează, vor să cunoască totul
despre tehnologie, organizarea muncii sau metodele de finanţare. Şi sînt uimiţi să constate că în tara libertăţii există o ierarhie, că există oameni care comandă şi oameni care execută”. Profesorul Jean David. unul dintre animatorii universităţii, rezuma această atitudine cu formula: „Le este greu  să înţeleagă că democraţia este o libertate condiţionată “.
„Domnule ministru, spune un ziarist ceh, sînteti membru al U.D.F. deci în opoziţie. Şi atunci cum vă puteţi înţelege cu socialiştii?“. Primarul oraşului Metz se lansează într-o lungă explicaţie despre „deschiderea politică ce trebuie să acţioneze”. Pentru ei, deschiderea nu se face în acest sens. Nici nu mal vor să audă vorbindu-se despre socialism…
Noi avem aceeaşi problemă cu siderurgia şi cu cărbunele. Ne lipsesc mijloacele financiare”. Un student român îşi agită bărbiţa pentru a pune întrebări în legătura cu trecerea la capitalism. Visează o schimbare de direcţie, dar îi este frică să sară în necunoscut. „Trebuie să fim prudenţi. Românii sînt speriaţi de stafia şomajului. Ce reţin eu din acest stagiu? Marea dv. libertate de exprimare şi posibilitatea pe oare o aveţi de a călători peste graniţă… Vă invidiez”.
Le este sete, imediat, de o libertate totală, ceea ce le atrage remarca profesorului Borella: „Nouă „ne-au trebuit mai mult de două secole pentru a accede la o democraţie care încă nu este perfectă. Cel mai greu nu este. să votezi legi ci să schimbi mentalităţile”.

• Ştire explozivă de la Bucureşti!

Guvernul este supus unor „presiuni din partea extremiştilor naţionalişti”. Traducem integral, în cele ce urmează, textul unei telegrame venită azi dimineaţă, orele 9,10 pe teleimprimatoare. Sursa: agenţia France Presse. Provenienţa: Tîrgu Mureş. Este semnată de Katinka Mezei.
Guvernul român şi Frontul Salvării Naţionale (FSN) al preşedintelui Ion lliescu sînt supuşi unor „presiunii ale
extremiştilor naţionalişti” din „Alianţa pentru unitatea românilor din Transilvania” ,(AUR), mai ales în Parlament, a declarat agenţiei AFP un deputat, Laszlo Pillich, membru al partidului minorităţii maghiare în România.
Augustin Buzura, consilier pentru probleme culturale al preşedintelui Ion lliescu şi responsabil cu politica culturală în Transilvania, a negat aceste acuzaţii şi a afirmat că există în România „extremişti români şi extremişti maghiari”,
AUR este ramura politică a mişcării naţionaliste române „Vatra românească” făcută răspunzătoare de către minoritatea maghiară pentru tulburările interetnice sîngeroase între români şi unguri ce au avut loc la jumătatea lunii martie la Tîrgu Mureş, în Transilvania.
AUR care ia mai ales apărarea culturii etniei române este, cu 9 deputaţi, cel de-al 5-lea partid de opoziţie în România în timp ce UDMR-ul, prima forţă a opoziţiei, are 29 de locuri la Parlamentul de la Bucureşti.
Deputaţii de la AUR „deranjează munca Frontului şi a guvernului ridicînd mereu în parlament problema minorităţii maghiare căreia ar vrea să nu i se acorde nici unul ” dintre drepturile de auto-reprezentare pe care le doreşte”, spune domnul Pillich. „Guvernul şi Frontul nu vor sa cedeze dar sînt supuşi presiunii celor de la AUR“ — observă dînsul în continuare.
Pentru domnul Buzura, „extremismul anumitor membri ai AUR este boala unui nou partid după 50 de ani de dictatură”. „Dar AUR are şi el un profil cultural şi pe termen lung acest partid va fi de esenţă democratică” — spune dînsuI.