Ca cetățean, sunt turmentat. Ca om sănătos, sunt bolnav. Ca individ liber, sunt prizonier.

Și, peste toate, ca jurist, sunt bezmetic. Asta pentru că dreptul și-a ieșit din matcă și se întoarce bumerang asupra propriilor principii fondatoare precum pororoca Amazonului. Într-un jalnic efort de relegitimare, el se zbate în ultima vreme să normeze și să rânduiască totul, absolut totul: și spălarea mâinilor și culoarea icoanelor, și respirația plămânilor și mântuirea sufletelor, și nemurirea viilor și numărul morților.

În elanuri ascendente și revărsări orizontale, dreptul contemporan, virusat și el de isteria covidului, își trăiește o majoră criză de epilepsie: legi de alertă care se suprapun peste ordonanțe de urgență și se calcă pe bombeu reciproc, proceduri concepute în miez de noapte așteptându-și nașterea după juma’ de ceas de gestație, ordine administrative care-s instrucțiuni în zilele cu soț și recomandări în cele impare, norme de trimitere la reguli inexistente și referințe la ziceri intraductibile în limba vorbită de oameni, revocări de abrogări și abrogări de revocări, cacofonie de babilonie și babilonie de cacofonie.

Toate servite ca Drept, Drept întru restrângerea ori anihilarea drepturilor oamenilor și decretarea principiului că libertățile dăunează grav sănătății. Deșeuri normative toxice și pestilențiale care put a neconstituționalitate ori a ilegalitate, după caz, și care fac din dreptul marțial al covidului-19(84) un set de instrucțiuni scrise mărunt pe cutia cu somnifere și pe eticheta verde de Paris.

Dar nu despre tentativele de suicid ale emo-dreptului țin să vociferez. Ci despre pornirile lui maniacale de amestec în treburile interne ale altor „jurisdicții” (1) și de control absolut asupra derizoriului (2).

1. Ca sistem de norme și reglementări, dreptul făcut de oameni prin legiuitorii lor e menit să adecveze raporturile sociale cu etica timpului și funcționarea cvartetului persoană fizică-persoană juridică- comunitate-stat în acord cu principiile echității, egalității și binelui public. Cam ăsta-i teritoriul pe care funcționează și nu-și poate aroga competențe dincolo de granițele „telurice” ale misiunii lui. Mai pe scurt, dreptul nu-și poate asuma arogant misiunea exorbitantă de a interveni în spațiile ori relațiile care nu-s ale oamenilor, entităților și instituțiilor de ei create. El n-are ce căuta nici în regatul științelor exacte și nici în Împărăția Cerurilor.

Întâi, el nu poate intra în domeniul fizicii să rescrie legea gravitației, n-are cum să decreteze că molecula apei are trei atomi de hidrogen în loc de doi și nici cum să normeze contactul miraculos al spermatozoidului cu ovulul. (Ficțiunea că un copil conceput e considerat născut când e vorba de drepturile lui înseamnă – dincolo de minunăția etică a prezumției – una dintre acele formidabile recunoașteri ale separării domeniului dreptului de „jurisdicția” biologiei.) Pe urmă, deși se vrea „matematică”, dreptul primește această recunoaștere doar cu titlu metaforic și doar când respectă în mod autentic rigorile logicii și cartezianismului. Altminteri, dreptul nu poate legifera mâine că 2+2=5 decât dacă am accepta că suntem – suntem, cumva, evrika!, asta-i confirmarea?…- în lumea distopică a lui Orwell unde acest „adevăr” decretat de Big Brother era asumat și aplaudat de supușii lui.

Pe urmă, așa cum nu se poate amesteca peste legile științei, reglementarea laică n-are cum să intervină în prescripțiile religiei. Am mai zis-o și în alt context, dreptul n-are ce căuta în biserică ca să normeze modul în care enoriașul decide să se reculeagă în fața lui Dumnezeu și nu poate să legifereze ritualurile rugăciunilor 1 . Lăcașul de cult are legile lui, rânduielile canonice, care au altă sorginte și altă substanță decât regulile lumești, laice și temporale, amendabile în funcție de bătăliile de vânturi. 2 Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu este una dintre expresiile acestei separări de ape și de jurisdicții. Iar dacă admitem că seculariștii pot jubila că au dat afară Biserica din Stat, tot așa, din nevoia de a evita dubla măsură, trebuie să acceptăm că și enoriașii trebuie să beneficieze de autonomie și de tihnă după ce au dat afară Statul din Biserică. Separarea într-un singur sens ar fi, altminteri, un nonsens.

În lumina premiselor de mai sus, ca slujitor al dreptului și iubitor al științei lui, mie mi-e rușine că, în aceste vremi de restriște, când e nevoie de calm, rigoare, justă măsură și echilibru (exact „luminile” și „înțelepciunile” unui adevărat Legiuitor), dreptul intervine despotic să scrie ecuații pe care n-are cum a le scrie și să cotropească teritorii pe care n-are cum a le stăpâni. Întâi și-ntâi, el își arogă competența supremă, a monarhului absolut și despotic, de a defini însăși viața supușilor, de a decreta care sunt drepturile lor esențiale și care-s secundare, de a decide ierarhia importanței libertăților ca adevăr cu valoare de dogmă, universal valabil și aplicabil și, din cauza unei viroze, fie ea context sau pretext – prefabricat sau nu – de a-și alinia subordonații la distanța regulamentară ca ei să aplaude și să mulțumească tătucului pentru măsurile de ocrotire și protecție împotriva inamicului.

Pe urmă, în numele acestui deziderat, dreptul își pierde capul și firea și se agită isteric în toate direcțiile: își aranjează pedant boneta asistentei medicale ca să ne ia temperatura și decretează că, dacă ocaua lui zice 37,4 (plus-minus „marja de eroare din prospectul dispozitivului”), suntem prezumați în mod absolut infectați de păcatul suprem și, ca atare, suntem expropriați pe loc, despăgubireless, de șansa de-a cumpăra pâine; își ia chiloții arbitrului de fotbal și-și scoate de la brâu spray-ul de colorat terenul, ne trimite în zid și ne măsoară distanțele amplasamentelor pentru ca loviturile statului să fie cât mai libere; își pune apoi repede pe el halatul de medic și reglează simptomele asimptomaticilor și regimul lor de tratament; iar, după ce a dereticat urgențele zilei în materie de biologie, geometrie și chimie, își trage sutana peste bonetă, chiloți și halat și dă o raită pe la biserică, să dezinfecteze normativ icoanele și să dea linguriței de împărtășanie o folosință unică. După care, se bagă-n pijamale-nspre-culcare, liniștit că și-a făcut treaba, nu înainte de a ne transmite ultimele indicații și instrucțiuni pentru ziua de mâine, la douășpe fără cinci.

2. Vă jur că, până mai ieri, nu știam ce-nseamnă „plică”. A fost nevoie de o normă de drept, emisă de Ministerul de Interne și Ministerul Sănătății, în codevălmășie, ca s-o iau din loc înspre DEX și să mă documentez (3). Deși dicționarul îmi zice că „plica” este o „cută a pielii sau a mucoasei pereților anatomici”, norma cu pricina pare să dea plicii sensul metaforic al îndoiturii (asta admițând – în contra tuturor prescripțiilor de tehnică legislativă – că o regulă juridică s-ar putea scrie și-n figuri de stil). Așadar, ordinul în discuție mă obligă să urmez „precauțiunile universal valabile” (sic!) și să-mi mențin „igiena respirației” (sic!) prin „tuse și/sau strănut în plica cotului sau în șervețel de unică folosință” (sic!) (sublinierea mea) cu mențiunea capitală că, „după utilizare, șervețelul de unică folosință va fi aruncat în recipientul de colectare a deșeurilor și se va efectua imediat igiena mâinilor (sic!)” (nu mi-e clar dacă doar a palmelor sau a membrelor superioare din vârful degetelor până-n umăr) (4). Prin urmare, da, regula strănutului în „plica cotului” se vrea o normă de drept. Cum norme juridice se doresc și instrucțiunile adoptate în ultima vreme ca să ne ordoneze viața în cele mai amănunțite detalii, de la portul botniței și „termometrizare” pân’ la „evitarea atingerii” și „carantinare”.

Aș irosi prea mult timp și spațiu ca să fac un inventar complet al acestor regulamente de respirație igienică, de distanțare sociopată, de dezinfectări de mâini și de strănuturi septice aplicabile în diverse domenii. Zăbovesc doar preț de câteva rânduri cu exemple recente de prescripții care își propun să pună ordine în activitatea muzeelor și galeriilor, bibliotecilor și librăriilor, platourilor de filmare și concertelor.

E vorba de Ordinul comun al Ministerului Sănătății și Ministerului Culturii nr. 967/2020, publicat acum câteva zile (5). Un simplu exemplu, ultimul dintre cele o sută de mii. Carevasăzică, potrivit Anexei acestui Ordin, renașterea și revigorarea noastră spirituală sunt garantate pentru că garanții acestei renașteri și revigorări – sănătoase, de data asta – (muzeografii și artiștii, bibliotecarii și librarii, regizorii și actorii) „își vor informa fără întârziere superiorii (sic!) în cazul în care află că o persoană cu care au avut contact în perioada desfășurării activității este infectată/suspectă că ar fi infectată ” [Cap.I, art. 1, lit.d)] și vor veghea la respectarea altor obligații vitale pentru sănătatea culturii române: „spălatul pe mâini ori de câte ori este nevoie, evitarea atingerii feței cu mâinile neigienizate” [Cap.I, art.1, lit.e)], „limitarea accesului publicului vizitator astfel încât să fie asigurată o distanță de minimum 2 m între oricare două persoane, dar fără a depăși 50% din capacitatea maximă a spațiului” [Cap.I, art.2, lit.e)] (asta, pesemne, întrucât muzeele, bibliotecile și librăriile românești gemeau de lume până mai ieri); „termometrizarea noncontact a vizitatorilor” (sic!) [Cap.I, art.2, lit.l]; „asigurarea distanței de minimum 1,5 m între angajații care lucrează la birouri orientate față-spate și spate-spate” [Cap.I, art.4, lit.a)]; „restricționarea activităților culturale și de educare în biblioteci” [Cap.II, art. 1, lit. r]; „organizarea rezervărilor documentelor (…) cu stabilirea unor intervale orare de ridicare a cărților, pentru a elimina formarea de aglomerări de cititori” [Cap. II, art 1, lit. w]; asigurarea unei perioade „de carantină a documentelor în cazul în care dezinfecția acestora nu este posibilă” (sic!) [Cap. II., art1, lit. aa]; „măsurarea temperaturii prin termometru noncontact, precum și efectuarea triajului observațional zilnic la intrarea în platou/spațiul de filmare” [Cap.IV, art.3, lit.f]; „limitarea numărului de persoane, în funcție de suprafața platoului de filmare astfel încât fiecare persoană să aibă o suprafață aferentă de 4 m2 de spațiu [Cap.IV, art.3, lit.h]; „restricționarea scenelor care implică un număr mare de persoane pe o suprafață restrânsă” [Cap.IV, art.3, lit.n]; filmarea scenelor „de interior cu o distribuție mai mare de 10 persoane (…) doar dacă este posibilă menținerea distanței fizice” [Cap.IV, art.3, lit o]; limitarea „contactului fizic între actori” [Cap.IV, art.3, lit.p]; evitarea scenelor „cu contact apropiat îndelungat (mai mult de 15 minute, la o distanță mai mică de 1,5 m)” [Cap.IV, art.3, lit.q]; efectuarea machiajului și coafurii „cu respectarea precauțiunilor universale: menținerea distanței fizice, limitarea contactului apropiat, igienizarea mâinilor și dezinfecția suprafețelor înainte și după ședința de machiaj/coafor” [Cap.IV, art. 4, lit.b]; limitarea asistenței „la echipare/îmbrăcare (…) la minimum posibil.” [Cap.IV, art. 4, lit.d]

Citesc, mă minunez și nu-mi vine să cred… Carevasăzică, Ministerul Culturii (deci nu orice minister, ci acela „al Culturii”) adoptă reglementări care-și propun să „termometrizeze” oamenii, să „restricționeze activitățile culturale și de educare în biblioteci”, să „carantineze cărțile” („atunci când dezinfecția lor nu e posibilă”), să „elimine formarea de aglomerări de cititori” și să forțeze scenariștii să-și scrie scriptul cu ruleta în mână ca nu cumva pantomimele actorilor să se ia la trântă ori la sex cu virusul „ucigaș”. Sunt norme care mă lasă stupefiat și perplex în fața întrebărilor fără răspuns. Le iau în ordine…

Întâi, cum își permit niște reguli girate de forul suprem al culturii naționale să maltrateze, să „termometrizeze noncontact” și să „carantineze” limba română? Nu exclud ca, în evoluția limbii, barbarismele astea lingvistice să fie în viitor adoptate, dar de când și până când -mă întreb- are prescripția juridică asemenea inițiative revoluționare, când este de notorietate că ea ar trebui să lucreze doar cu sensuri clare și consacrate? (Sau poate asemenea reglementări referitoare la „carantinarea” și „dezinfecția” lucrărilor din bibliotecă să fie oare un prim pas spre etapa de demarcație între cărți curate și septice și cărți spurcate și eretice?!).

Pe urmă, ce înseamnă să „elimini formarea de aglomerări de cititori”?! „Eliminarea formării de aglomerări”…Uau, uau, uau! Dar „triaj observațional zilnic”?! Dar „mâini neigienizate”?! La limită, pot pricepe că frica a fost recent încoronată ca regină a tuturor virtuților, da’ să fie împărăteasa asta atât de puternică încât să aibă un efect paralizant asupra bunului simț lingvistic și asupra corzilor vocale ale limbii materne?! Sau cumva asemenea simptome de cancer lingvistic sunt semnul dispariției a însăși comunicării verbale dintre oameni, prognozată de Elon Musk (6)? Sau poate ministerul emitent se vrea numit de mâine Ministerul Inculturii?…

Doi. Câtă vreme rânduiala juridică trebuie să fie cea mai neechivocă și clară și riguroasă formă de expresie a relațiilor sociale, cum de este permisă legiferarea vagului și a confuziei? Ce înseamnă „număr mare de persoane pe o suprafață restrânsă”?! Dar „obligația” de a mă spăla pe mâini „ori de câte ori este nevoie”?! Cum ar urma să fiu eu acuzat că nu am denunțat persoana „suspectă că ar fi infectată”? Pe baza căror probe? Și-apoi cum limitez eu, regizor, asistența la „echipare/îmbrăcare” la „minimul posibil”? O asemenea manieră de legiferare sau de normare, nu este ea, oare, expresia abdicării clarității și rigorii (care ar trebui să fie) întruchipată de drept în fața puterii discreționare a agentului constatator chemat să evalueze fapta și încadrarea ei?!

În fine, punctul pe i. În lumea justiției există un principiu vechi de secole: de minimis non curat lex, legea nu se ocupă și n-ar trebui să se ocupe de mărunțișuri și de fleacuri. Cum răspund normele evocate acestui principiu, atâta vreme cât ele plonjează în cele mai mici detalii ale relațiilor sociale de reglementat (și, adesea, mult dincolo de sfera socialului, vezi „carantinarea cărților” și „igienizarea” contactelor dintre actori)? Simt că dacă mai citesc o dată regula de drept care mă obligă să mă spăl pe mâini o să fac automat bube de râie între degete (și, în orice caz, o să-mi reamintesc din nou glumița care a circulat în perioada asta și care zicea că, atunci când ne va fi difuzat și episodul al doilea al epidemiei, prescripția fundamentală va viza spălarea picioarelor).

La limită, mă aștept să mi se răspundă că reglementările în cauză n-au valoare de lege constituțională sau organică sau ordinară și că-s doar un amărât de ordin. În fața unei asemenea eventuale obiecții, m-aș vedea nevoit să reafirm că, fie și în Ordin conținute, normele nu-și pot permite să târască dreptul în trivial, derizoriu sau chiar ridicol. Auziți, nu vă supărați, îmi împrumutați și mie un Arghezi? Nu pot, îmi pare rău, regula zice că Arghezi mai are de stat patru zile la carantină, dar vă pot da, în schimb un Beniuc, proaspăt termometrizat și dezinfectat, dacă doriți…

Citind normele evocate și întrebările generate de ele, în minte-mi vine, totuși, un răspuns: cineva, acolo, undeva, habar n-am unde, nu „undeva sus” ci, probabil, undeva foarte jos, pe românește-țigănește spus, ne ia la mișto. (Sursa: HotNews)