Arbitrul suprem al Europei, după Congresul de la Viena, a devenit Marea Britanie care, formal, nu s-a inclus în nici un fel de alianţe şi ligi continentale. Anglia, pe parcursul perioadei dintre revoluţia franceză şi primul război mondial, s-a străduit din răsputeri ca nici una dintre puterile continentale să nu-şi poată asigura hegemonia în Europa.

Albionul dispunea de o formidabilă flotă militar-maritimă, dar armata sa de uscat era foarte mică. De aceea Anglia era gata să se ralieze la cele mai neverosimile alianţe şi blocuri numai să nu permită apariţia pe continent a unei puteri care i-ar fi putut contesta rolul de „regină a mărilor” şi a celui mai mare imperiu colonial din lume.

Principalul pretendent la hegemonia continentală era Imperiul Rus. El nu numai că dispunea de cea mai impunătoare armată terestră, dar, prin anexarea Transcaucaziei şi a juzurilor kazahe, şi-a mişcat hotarele spre sud, ajungând într-o apropiere periculoasă de cea mai importantă colonie a imperiului colonial britanic – India.

Grija pentru securitatea Indiei a fost cauza implicării Angliei de partea „omului bolnav al Europei” cum era supranumit Imperiul Otoman. Londrei îi era mai convenabil ca cele mai scurte căi de acces spre India să se afle în mâinile Turciei care se afla în decădere, decât în mâinile unei Rusii în plin avânt. Cu alte cuvinte, o prezenţă rusească în Grecia ar fi fost pentru Marea Britanie mai mult decât nedorită.

Poziţia oficială a Angliei faţă de soarta popoarelor din Balcani, în general, ca şi faţă de revoluţia română din 1821, depindea în special de obiectivul principal al politicii sale externe. Prin cele mai perfecte şi rafinate mijloace, Anglia urmărea cucerirea de noi poziţii cheie pentru lărgirea şi consolidarea imperiului său colonial[1].

Primele două decenii ale secolului al XIX-lea au adus englezilor importante cuceriri teritoriale în sud-estul Europei, teritorii care, de altfel, reprezentau o poziţie strategică deosebit de importantă pentru imperiul colonial britanic. În felul acesta ei aveau posibilitatea controlării Orientului apropiat, pentru a-şi asigura dominaţia asupra principalei sale colonii- India.

Anglia, din propria experienţă, a putut să se convingă că provinciile româneşti „prezintă, în fapt, o importanţă care depăşeşte cu mult interesele strict limitate ale câtorva implicaţii de ordin economic”[2] . Chiar dacă abia în 1821 problema Principatelor, în vederile diplomaţiei engleze, a căpătat importanţa şi adevărata ei semnificaţie, acumulările care au provocat această stare sunt mult anterioare.

Interesul politic al Angliei pentru Principate, real la începutul secolului XIX, nu a impus nici o modificare substanţială a politicii britanice în sud-estul Europei. Aşa cum se pare însă, abia în 1821, diplomaţia engleză a ajuns la înţelegerea rolului Principatelor în cadrul problemei orientale şi a echilibrului european. Un rol important în fixarea atitudinii engleze faţă de Principate, a stabilirii strategiei pentru contracararea politicii ruse, i-a revenit lui Strangford, ambasadorul de la Constantinopol. El a fost cel care a trasat linia tactică prin care Anglia îşi putea desfăşura propria-i politică, nu opunându-se drepturilor câştigate, deja, de Rusia, ci acţionând împreună cu aceasta, pentru a-i contracara acţiunile. Treptat, diplomatul englez a substituit intervenţiei unilaterale a Rusiei pe cea a Angliei şi a Rusiei, sau pe cea europeană.

Diplomaţia engleză s-a apropiat de realităţile româneşti cu ideea preconcepută că Tudor Vladimirescu s-a ridicat împotriva suveranului legal, ca „rebel”[3] şi prin urmare trebuia tratat în consecinţă. Întreaga activitate a lui Strangford la Constantinopol a vizat aplanarea conflictului ruso-turc, reactualizat de revoluţia română şi de mişcarea lui Ipsilanti, în vederea menţinerii forţei şi integrităţii Imperiului Otoman.

Desfăşurând o politică abilă şi sprijinindu-se pe opinia publică, din care a făcut o puternică armă şi un sprijin al politicii sale continentale, Anglia a reuşit să anihileze alianţa puterilor în menţinerea aşa-zisului concert european care, la adăpostul principiilor Sfintei Alianţe, îşi legitimase dreptul de intervenţie împotriva mişcărilor revoluţionare şi acţionase în acest sens prin mandatul congreselor de la Troppau, din octombrie 1820, de la Laybach, din ianuarie 1821 şi de la Verona din decembrie 1822. Intervenţia armată împotriva mişcării eteriste şi revoluţiei române a fost, în parte, un rezultat al acestei politici.

Opunându-se Rusiei, Anglia nu a combătut-o direct, ci i s-a asociat împărţindu-şi sferele de influenţă. Faptul, de asemenea, a avut consecinţe importante asupra istoriei naţionale a românilor. Împărţirea zonelor de influenţă s-a realizat prin separarea problemei greceşti de cea a Principatelor Române[4].

[1] S.Ştirbu, Răscoala din 1821 şi legăturile ei cu evenimentele internaţionale, Ed. de Stat pentru Literatura Politică, Bucureşti, 1956, p. 289.

[2] Paul Simionescu, Radu Valentin, Documents inédits concernant la création du consulat britannique a Bucarest, în România în relaţiile internaţionale, Ed. Junimea, Iaşi, 1980, p. 84.

[3] Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, Ed. Academiei Socialiste România, Bucureşti, 1980, p. 20.

[4] Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Ed. Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1981, p. 42.

( Alexandru C. Ciobanu)