O lipsă a întregii istoriografii româneşti este cenzurarea, practic eliminarea din discursul istoriografic a operei lui Iosif Şchiopul. Prea puţină lume a auzit de numele acestui sîrguincios cercetător al istoriei Transilvaniei în secolul XIII, care prin anii 30-40 ai secolului trecut a publicat o serie de cărţi care spulberau toate teoriile acceptate privind istoria secolului al XIII-lea în spaţiul carpato-dunărean, mai ales a presupoziţiilor politice ale revizionismului maghiar post-Trianon. Nimeni nu ştie măcar cine a fost! Tezele sale au provocat la timpul lor o confruntare acerbă în rîndul istoricilor români, dar chiar şi amintirea acestor confruntări, totuşi publicate în revistele de istorie româneşti de impecabilă reputaţie academică, a fost obliterată, în aşa măsură încît nu mai este nicăieri citat.

Principala sa carte „Contribuţiuni la istoria Transilvaniei în sec. XII şi XIII : I. Ţara Bârsei şi Cavalerii Teutoni. II. Invaziunea Mongolilor din 1241.”  Cluj- Tipografia Naţională, 1932, 164 p., bazată pe o cercetare a arhivelor Vaticanului, a demonstrat fară putinţă de îndoială că Ţara Bârsei nu  a fost niciodată colonizată de Cavalerii Teutoni, întrucît toate documentele „teutonice” sînt falsuri! Toată configuraţia politică a spaţiului carpato-dunărean în secolul XIII este bazată pe documente măsluite! Pe scurt, regii unguri nu puteau conferi privilegii Cavalerilor Teutoni într-o regiune asupra careia nu aveau stăpînire! Şchiopul demonstrează că regiunea în care fuseseră aşezaţi Teutonii se afla în părţile de nord ale Ungariei, „Ţara Bârsei” fiind mai degrabă în părţile Maramureşului. Aşadar Cumania împotriva careia luptau teutonii era cam pe acolo şi nici decum în Muntenia. Toate teoriile despre „episcopia Milcoviei’=episcopia cumanilor” îşi găsesc locul în coşul de gunoi al istoriografiei.

Iosif Şchiopul a mai adus în discuţie şi alte documente „întemeietoare” ale istoriografiei româneşti ca Diploma Cavalerilor Ioaniţi, pe care o demonstrează ca fiind un fals de aceeaşi anvergură ca diplomele cavalerilor teutoni. De asemeni demonstrează că şi diploma de privilegii a saşilor a fost un fals fabricat în perioada instalării regilor angevini în Ungaria. Concluziile sale erau că ungurii nu stăpîneau decît partea din Transilvania din dreapta Mureşului pînă la invazia tătară care nu a afectat deloc Transilvania. Datorită invaziei tătare din Ungaria propriu-zisă, populaţia Ungariei s-a refugiat în Transilvania şi abia după aceea au revendicat-o. (de Vlad Protopopescu)

Prezentăm în continuare o scurtă analiză a operei lui Iosif Şchiopu publicată în anul 1933 în ziarul de epocă “Gând Românesc”.

„Lucrarea dlui Şchiopul pune două importante probleme de istorie ardeleană. Ne oprim puţin mai ales la cea dintâi care este mai bine studiată. Teza dlui Şchiopul e categorică: In Ţara Bârsei n’au fost niciodată Cavalerii Teutoni. Terra Borza din documente , dăruită lor de regele Andrei II, nu este identică cu Ţara Bârsei . Istoriografia curentă a interpretat cu o uimitoare superficialitate documentele şi tot ce s’a scris despre Ţara Bârsei în legătură cu Cavalerii este lipsit de orice temeiu.

In istoricul problemei constată că actele de donaţie cari identifică pământul dat Cavalerilor cu Ţara Bârsei ies la iveală abia la sfârşitul veacului al XVIII lea. Până atunci nimeni nu ştia de o acţiune a lor  in acest colţ de ţară. Nici istoriile vechi ale Transilvaniei , nici cronicile şi nici tradiţiile Saşilor din Ţara Bârsei nu-i cunosc.

Analizând critic cele 31 de documente referitoare la subiect , d. Şchiopul observă că acestea se împart, prin derivaţia lor , în două grupuri distincte: unul mai mare, al bulelor papale , şi celalalt , mai mic, al privilegiilor regale (1211 , 1212 , 1222) cu atestările lor în cari se dau pentru Terra Borza hotare identice сu ale Tării Bârsei . Autorul mai observă că cele două grupuri se contrazic în textele lor. Faţă de hotărnicia uimitor de exactă din privilegiile regale , în bule nu se dau decât indicaţiuni vagi geografice . Deşi cancelaria papală afirmă totdeauna că a văzut privilegiile regale , bulele nu reproduc niciodată după numele ţării precizarea ultra silvas versus Cumanos din privilegii . Se desprinde din ele doar atât că Terra Borza se afla undeva în regatul Ungariei, în vecinătatea Cumaniei şi în apropierea Ungurilor şi a Secuilor . Regele spunea, după ce i-a alungat , că a dat Cavalerilor un pământ numai de vreo 30 de pluguri, iar cel cuprins între hotarele din privilegiile regale cunoscute e de zeci de ori mai mare . Formula însăşi de hotărnicie e o imposibilitate practică din cauza lungimei hotarelor . E absurdă şi hotărnicia castrului Cruceburg. Bulele papale nu-i pomenesc niciodată numele , vorbesc numai de un castru de dincolo de munţi, precizare care în schimb nu se face în privilegii . Istoriografia săsească identifică deci fals castrul din bule cu castrul Cruceburg din privilegii şi pe acesta cu ruinele de lângă Telu .

Discutând autenticitatea privilegiilor regale şi atestărilor lor , d. Şchiopul constată că toate trei diplomele s’au păstrat numai în copii ; că atestările diplomei din 1222 nu cunosc pe celelalte două diplome şi invers . Contestă autenticitatea diplomelor din 1211 , 1212 , copiate în registrele Vaticanului , — cari nici ele nu sunt contimporane — , cât şi atestarea lor dela 1278 . Diploma din 1222 , compusă din aceste două şi adăugită cu drepturi noi , are şi mai puţine şanse de autenticitate decât ele : are mai multe vicii de formă şi conţinut mai ales în stabilirea hotarelor şi drepturilor , în sigilare şi lista dignitarilor lumeşti dela sfârşit, a căror nume nu se mai întâlnesc în alte diplome contimporane şi nici nu se pot identifica . Bula papală de confirmare din acelaşi an , care nu o înserează după obiceiul diplomatic , ci  îi reproduce numai conţinutul, se află în original la Konigsberg , dar nu se află in registrele papale , deci poate să fie şi ea o falsificare târzie . Dintre atestările de mai târziu ale diplomei recunoaşte doar autenticitatea celor dela 1280 şi 1317 .

Terra Borza deci nu e Ţara Bârsei căci diplomele cari le identifică hotarele nu sunt autentice . Ele pot să fie reconstruiri târzii după bulele papale sau după originale defectuoase , cu interpolarea unor hotare sugerate de asemănarea numelor; reconstruiri mult mai târzii , căci la începutul veacului XIII n’au existat nici noţiunile geografice cuprinse în ele şi nici Secuii în vecinătatea Ţării Bârsei .

Revine apoi la părerea istoricului ungur din veacul XVIII , Ştefan Katona, că acea Terra Borza trebue că era undeva în părţile Maramureşului, la graniţa Transilvaniei şi Ungariei . Argumentele principale pentru această ipoteză ar fi încredinţarea episcopului de Agria şi nu a celui din Transilvania cu confirmarea unui decan pentru Т. B. şi cearta de mai târziu dintre cei doi episcopi pentru jurisdicţiunea asupra Maramureşului, care putea să pornească tot dela acest pământ. Т. B. trebuia să fie apoi , după cuprinsul privilegiilor, într’o regiune minieră şi expusă invaziunilor continue ale Cumanilor .

Ţara Bârsei nu e minieră , iar cronicile şi documentele amintesc de năvăliri continue ale Cumanilor numai în regiunile maramureşene. Regele Andrei făcuse şi el câteva expediţiuni în aceste părţi şi probabil in cadrul uneia din ele a alungat şi pe Cavaleri , căci altfel nu se poate explica de ce nu pomenesc cronicile nimic despre alungarea lor . In părţile Bârsei ele nu pomenesc în schimb nici o expediţie şi nu se poate admite ca o astfel de acţiune aparte să fi trecut neobservată.

In concluzie Cavalerii Teutoni n’au desfăşurat aici opera de colonizare şi civilizaţie care li se atribue . Nici identificarea celor cinci cetăţi construite de ei nu mai poate avea loc . Şi încheie cu întrebarea: dacă nu ei , „cine a ridicat cetăţile ale căror nume , păstrate în graiul poporului românesc din Ţara Bârsei, mărturisesc o altă origină decât cea germană? Cine a ridicat cetăţile Bran, Codlea , Râşnov, Telu , etc?” Lăsând să se înţeleagă că populaţia de baştină.

Teza, urmărită îndrăzneţ şi cu o argumentaţie seducătoare, tinde să răstoarne tot ce a construit istoriografia pe această temă de 150 de ani încoace . […]” (D. Prodan, „Gând Românesc”, an I, nr. nr. 1, mai 1933, pp. 33-36)