Recitind recent o carte de eseuri a istoricului Lucian Boia, De ce este România altfel? (Bucureşti, Editura Humanitas, 2012) şi comparând-o cu cea pe care o supunem în rândurile de faţă unei analize critice, am constatat că ambele încep pe acelaşi ton, cu o afirmaţie/lamentaţie despre aparenta unicitate a românilor şi a României. În culegerea de eseuri din 2012 autorul scria: „Ţările şi naţiunile sunt diferite. Asemănătoare şi diferite. România intră şi ea, fireşte, în acest joc al asemănărilor şi deosebirilor. Nu cumva este totuşi şi mai diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai «excentric», sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană?“ (pag. 5).
România nu s-a românizat
altminteri decât s-au maghiarizat, germanizat,
polonizat şi francizat Ungaria, Germania, Polonia, Franţa ş.a.
În volumul din 2015 pe care îl recenzăm, istoricul bucureştean afirmă: „Fiecare popor îşi are propria experienţă cu «ceilalţi». Puţine însă în asemenea măsură şi cu asemenea intensitate precum românii. Situat într-o regiune «deschisă» şi multă vreme vag structurată, actualul spaţiu românesc a cunoscut o diversitate de dominaţii politice şi de infuzii etnice şi culturale“ (pag. 5). De aceea, în opinia noastră, ambele lucrări sunt realizate într-o manieră care poate induce nu doar specialiştilor, ci şi publicului larg, ideea că românii sunt unici nu doar la modul firesc, aşa cum fiecare naţiune e diferită în raport cu vecinii ei, ci sunt mai degrabă unici în sens negativ, cultivând mult mai constant, în comparaţie cu alte popoare, trăsături de caracter sau comportamente blamabile. Se pare că românii, în viziunea profesorului Lucian Boia, ar fi mai damnabili decât mulţi alţii, fiind „campionii“ unor manifestări care-i particularizează nu doar când vine vorba de trecutul lor, ci şi în prezent. Deoarece competenţele noastre, ca istoric şi specialist în devenire pe teme de demografie istorică, sunt limitate la o perioadă cronologică nu foarte largă, iar tematic interesul nostru profesional se rezumă la câteva domenii ale istoriei moderne şi contemporane, vom lăsa în seama altor colegi să analizeze cum se reflectă trecutul recent în lucrarea domnului Boia şi să se pronunţe dacă, într-adevăr, românii (cei mulţi şi, bineînţeles, elitele lor) sunt cei mai de condamnat între popoarele lumii.
La această subtilă insinuare a domnului Lucian Boia, cum că românii şi România ar fi „oaia neagră“ a Europei, demonstraţie pe care autorul o conduce cu abilitate şi, uneori, chiar cu argumente credibile la prima vedere înspre o conturare a imaginii negative a concetăţenilor noştri şi a statului român, ne permitem să formulăm şi un alt răspuns, poate nu ultimul într-o paradigmă discutată pe larg acum mai bine de două decenii de Francis Fukuyama. Astfel, credem cu toată convingerea şi vom încerca să aducem în sprijinul tezei noastre suficiente dovezi care să arate că românii nu au fost nici mai răi şi nici mai buni, că nu sunt mai altfel decât maghiarii, germanii, polonezii, francezii etc., după cum nici România nu s-a românizat altminteri decât s-au maghiarizat, germanizat, polonizat şi francizat  Ungaria, Germania, Polonia, Franţa ş.a.
Pentru început, vom face câteva remarci cu caracter general asupra volumului Cum s-a românizat România, pentru ca apoi să reluăm critic diferite aspecte controversate sau prezentate unilateral, dacă nu chiar tendenţios, de către autorul cărţii recenzate. Din punct de vedere metodologic, istoricul Lucian Boia apelează din când în când la comparatism, mai ales atunci când are la îndemână exemple de comportamente ale altor popoare ce nu par a fi „nocive“ din perspectiva „corectitudinii politice“, corectitudine pe care o şi invocă la pagina 8. De fiecare dată însă când românii (individual sau colectiv) au comis fapte mai mult sau puţin reprobabile, domnul Boia dă dovadă de amnezie, lăsând impresia că numai românii au putut fi capabili în istorie de atitudini şi fapte situate la sau dincolo de limita umanităţii. Elocvent în acest sens este faptul că abia la pagina 40 a cărţii (deci după aproape o treime din lucrare) profesorul bucureştean invocă o primă comparaţie între români şi alte naţiuni, în contextul în care tratează politica dusă de Spiru Haret în domeniul învăţământului pentru formarea viitorilor cetăţeni care trebuiau să cunoască limba română şi să dovedească ataşament faţă de ţară, comparând acest efort cu Kulturkampf-ul iniţiat în cel de-al doilea Reich de cancelarul Bismarck în deceniul opt al secolului al XIX-lea. Apoi, comparativ cu culegerea de eseuri De ce este România altfel?, cartea de faţă are un aparat critic aparent îndestulător, cu multe pagini în care, la nivelul notelor de subsol, se fac trimiteri la literatură de specialitate şi fonduri arhivistice, ceea ce-i conferă un statut de lucrare ştiinţifică, nemaifiind doar o sumă de eseuri, precum alte lucrări ale domniei sale.
 Adevărul istoric este mistificat fie prin necunoaşterea surselor de documentare minimale, fie prin ocultarea izvoarelor
Vom trece în revistă în continuare câteva dintre afirmaţiile şi interpretările istoricului Lucian Boia din cartea recenzată faţă de care ne situăm pe poziţii opuse. Astfel, un prim enunţ pe care dorim a-l amenda este cel conform căruia „odată cu afirmarea ideologiei naţionale, scopul românilor devine acela de a crea un stat românesc şi de a se «scutura», pe cât posibil, de străini… După ce se aflaseră atâta vreme sub dominaţia sau sub influenţa altora, românii simţeau imboldul de a construi o Românie care să fie efectiv a lor. Din această tensiune izvorăşte persistentul naţionalism românesc, cu latura lui pronunţat «etnicistă» şi religioasă (român cu adevărat e considerat a fi românul etnic şi de preferinţă ortodox)“ (pag. 7-8). În primii ani ai secolului XX, preşedintele SUA Theodore Roosevelt Jr. i-a avertizat pe conaţionalii săi că se produce o crimă împotriva clasei conducătoare americane, constituită din protestanţi anglo-saxoni. Creşterea diferenţelor de natalitate între negri şi albi, precum şi pericolul galben ce venea din Orient ca urmare a unei imigraţii constante şi masive de asiatici după 1880 ameninţau să submineze, în opinia lui, bazele puterii SUA. Preşedinele i-a implorat pe nativii americani (cei albi, de regulă protestanţi şi care făceau parte din middle class) să se mobilizeze demografic, să aibă cât mai mulţi copii. Oare nu cumva preşedintele, care vorbea evident în numele multor cetăţeni, voia şi el un stat numai pentru americani, în înţelesul de americani puri, adică albi, de preferinţă descendenţi ai anglo-saxonilor şi protestanţi din punct de vedere confesional? Dacă în patria democraţiei cel mai înalt oficial al SUA se exprima în aceşti termeni, de ce sunt de condamnat românii că voiau o Românie a lor?
Vorbind despre românii transilvăneni care au emigrat în Vechiul Regat înainte de Unirea din 1918, domnul Boia se află într-o mare eroare atunci când susţine că „istoricul e astfel lipsit de posibilitatea de a stabili – altfel decât cu mare aproximaţie – numărul românilor transilvăneni (deloc mic) care trecuseră în România“ (pag. 15). Dacă dânsul nu cunoaşte sursele statistice privitoare la Transilvania, putea să facă un efort minim de documentare sau să întrebe un cunoscător într-ale istoriei Transilvaniei şi ar fi putut afla că măcar pentru perioada 1899-1913, adică atunci când a avut loc cel mai masiv proces de emigrare din provincie peste Carpaţi către România sau în alte ţări, avem la îndemână un valoros izvor statistic elaborat de către autorităţile maghiare (Magyar Statisztikai Közlemények. Új sorozat, vol. 67, Budapest, 1918). În acest util volum, la paginile 30-31 găsim situaţia emigranţilor din Transilvania către România, emigranţi care au declarat limba română ca limbă maternă, clasificaţi pe comitate, iar numărul lor total se ridică la circa 170.000 numai pentru intervalul 1899-1913. Prin urmare, iată cum, de la bun început, domnul Lucian Boia reuşeşte să mistifice adevărul istoric fie prin necunoaşterea surselor de documentare minimale pentru un aspect sau altul tratat în paginile cărţii (chiar dacă în astfel de numeroase privinţe domnia sa enunţă sentinţe definitive, ceea ce îl descalifică între specialişti), fie prin ocultarea izvoarelor de a căror existenţă în istoriografia românească sau universală ar trebui să fie conştient. Cu acest prilej îi facem cunoscut distinsului istoric bucureştean faptul că volumul menţionat anterior este disponibil atât în bibliotecile clujene, cât şi în cele budapestane, şi el este o mină valoroasă de date statistice despre fenomenul emigrării din Transilvania între 1899-1913 (inclusiv numărul celor care s-au întors din Vechiul Regat sau din America, nivelul socio-profesional al emigranţilor, distribuţia lor pe sexe etc.).
Este extrem de grav cât de uşor se joacă cu cuvintele şi cu insinuările domnul profesor Lucian Boia!
Vorbind despre compoziţia etno-confesională a Bucureştiului, domnul Boia se „minunează“ de faptul că, la 1899 şi 1912, românii reprezentau numai 65,54%, respectiv 70% din populaţia totală a capitalei. Sunt accesibile date statistice privind alte capitale europene de la cumpăna celor două secole şi ar fi interesant pentru domnia sa să ia în considerare astfel de exemple pentru a descoperi că în alte oraşe-capitală din Europa vremii lucrurile stăteau la fel. Dar oare, azi, câte procente mai reprezintă londonezii veritabili din populaţia totală a Londrei? Autorul se contrazice pe el însuşi de la o pagină la alta: „Plafonul străinilor e atins spre 1900, la capătul câtorva decenii de intensă modernizare a ţării, şi îndeosebi a segmentului citadin. Nevoia de persoane calificate, în cele mai diverse domenii, înregistrează un maximum în această perioadă, aşa că numeroşi străini îşi găsesc un rost în România. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, majoritatea medicilor erau străini“ (pag. 20-21). Numai că la pagina următoare, istoricul descoperă că la 1899, din  368 medici câţi erau înregistraţi la recensământ, un număr de 277 (75,27%) erau români!!
În finalul subcapitolului „Români şi străini“, autorul precizează că „la 1900 România se afla pe locul 2 în Europa în ceea ce priveşte procentul străinilor stabiliţi în ţară: 79 la 1.000 de locuitori“, la mare distanţă situându-se ţări precum Danemarca, Belgia, Franţa, Austria etc. „Se dovedeşte astfel marea atractivitate pe care o prezenta România în epocă“ (pag. 23-24). De acord cu profesorul Boia. România, care intrase decisiv după 1859 pe drumul modernizării, avea nevoie de forţă de muncă înalt calificată, de specialişti în varii domenii. Potrivit însă mecanismului „pull and push“ care reglează fenomenul migratoriu, în categoria „pull“ trebuia să intre mai mult de un singur factor pentru a stimula o aşa emigrare consistentă spre România: şi nu doar una a specialiştilor foarte necesari în dezvoltarea ţării, ci şi o emigrare a unor categorii socio-profesionale cu studii medii sau chiar modeste, ca să nu vorbim de oameni simpli care au găsit un cămin potrivit pe pământul Ţărilor Române. Aici credem că se putea invoca tradiţionala ospitalitate românească, atestată cel puţin în epoca modernă de foarte mulţi călători prin spaţiul românesc. Fără toleranţa cu care i-au tratat de cele mai multe ori autorităţile, dar şi românii de rând, pe străinii imigranţi, fără sentimentul că vor trăi în siguranţă şi bună pace aici, ar mai fi rămas atât de mulţi străini în România? Cu siguranţă nu, iar acest aspect merită evidenţiat, chiar dacă el pare să-i scape domnului Boia.
Tratând problema Dobrogei şi a structurilor demografice din acest ţinut la 1878, când acest teritoriu a revenit în componenţa României, domnul Lucian Boia emite interpretări cel puţin controversate, dacă nu chiar periculoase, mai ales în contextul contemporan al ameninţărilor pe care Statul Islamic le face la adresa democraţiilor europene şi nu numai: „Deşi, cum spuneam, cifrele sunt foarte nesigure, se poate considera că, la 1878, musulmanii, turci şi tătari, alcătuiau o majoritate. În logica de astăzi, Dobrogea, inclusiv partea din sud care i-a revenit Bulgariei, s-ar fi putut constitui într-un stat aparte, cu profil predominant islamic (aşa cum s-au petrecut lucrurile recent în Bosnia şi în Kosovo)“ (pag. 26). Rămâi pur şi simplu perplex în faţa unui asemenea scenariu care este mai degrabă de domeniul cliometriei decât al istoriei! Oricum, la o asemenea afirmaţie periculoasă nu credem că vom avea reacţii în România, şi la fel de puţin probabilă e o ripostă a autorităţilor din Bulgaria, tot atât de (potenţial) afectate de acest scenariu elucubrant al istoricului bucureştean!
Oare domnul profesor Boia
nu cunoaşte istoriografia italiană sau pe cea germană?
În primul subcapitol al celui de-al doilea capitol, domnul Lucian Boia abordează problema statului naţional unitar din perioada interbelică şi se „minunează“ cum a fost posibilă înscrierea sintagmei de stat naţional unitar în Constituţia din 1923, atâta vreme cât românii reprezentau numai 71,9% din populaţia totală a României (pag. 53)! La acest subcapitol, ca la multe altele unde ar fi putut să arate că România nu a fost mai altfel decât alte ţări, ne simţim obligaţi să invocăm câteva exemple din alte state vecine. Astfel, la recensământul din 1931, polonezii reprezentau 68,9% din populaţia Poloniei, cehii şi slovacii erau, la 1930, doar 66,2% din populaţia totală a Cehoslovaciei. Desigur, Ungaria prezenta o situaţie mai omogenă, în condiţiile în care maghiarii constituiau 92,1% din populaţia totală, asta şi pentru că Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 a lăsat acestora aproximativ acel teritoriu ce se suprapunea peste graniţele blocului etnic din Ungaria propriu-zisă(1). Într-o manieră subtilă, dar vizibil maliţioasă, autorul se opreşte asupra modului în care o bună parte din istoriografia românească a prezentat formarea statului naţional unitar român ca pe ceva de la sine înţeles. Ce este greşit în asta? Oare domnul profesor Boia nu cunoaşte istoriografia italiană sau pe cea germană? Ne îndoim, fiindcă domnia sa, preocupat de decenii bune de istoriografia românească şi universală, a fost prezent multă vreme, şi înainte de 1989, la manifestări ştiinţifice în afara României, şi a luat contact direct cu istoriografiile occidentale în care se pot identifica pentru scrierile istorice din secolele XIX-XX aceleaşi trenduri ca şi la români!
Încercând să formuleze o sentinţă nu doar asupra caracteristicilor demografice ale României interbelice, ci şi asupra modului de funcţionare al acesteia, istoricul bucureştean susţine într-un mod generalist, simplificând lucrurile nepermis de mult, că „România Mare preia filozofia centralizatoare a Vechiului Regat; nici vorbă de acceptarea individualităţilor regionale“ (pag. 54). Putem fi de acord până la un punct cu atare afirmaţie, dar ce ne facem când în materie de jurisprudenţă, bunăoară, aflăm că doar Ion Antonescu a vrut să unifice cu adevărat legislaţia a ceea ce mai rămăsese din România Mare? Codul Civil Austriac a rămas în vigoare în Transilvania în bună măsură până în anul 1943!!! Codul Civil românesc a început să se aplice în Transilvania abia la data de 15 septembrie 1943, în temeiul Legii nr. 389 din 22 iunie, acelaşi an(2). Desigur că putem invoca multe alte exemple care vin la extrema cealaltă a unui centralism sufocant, a cărui prezenţă în practica politică şi administrativă a României reîntregite nu poate fi negată, fiindcă şi azi ne lovim adeseori de el. Doar că nu e corect numai să acuzăm… Autorul admite pe bună dreptate că, în general, peste tot în lume soarta demografică a minorităţilor are cam acelaşi traiect, că „naţiunea macină minorităţile şi tinde spre omogenizare; să nu fim ipocriţi şi să ne prefacem că doar în România lucrurile s-ar petrece altfel“. O carte nu tocmai recentă(3), dar extrem de actuală prin analizele făcute şi prin concluziile ei, ne arată că şi în alte spaţii europene lucrurile au mers în aceeaşi direcţie, fie că este vorba de secolul al XIX-lea, al „naţionalităţilor“, fie că este vorba de secolul XX, al „extremelor“.
La finalul aceluiaşi subcapitol, istoricul bucureştean nu ratează ocazia de a arunca săgeţi  spre una dintre sintezele cele mai recente de Istoria Transilvaniei, apărute sub egida Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca. Realizare de excepţie, după unele recenzii apărute în ţară şi străinătate, sinteza în 3 volume de Istoria Transilvaniei (tipărită între 2003-2008 în limbile română şi engleză) însumează aproximativ 1500 de pagini şi a fost coordonată de acad. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler şi Magyari András, cu un larg colectiv format din specialişti români, maghiari, germani şi evrei. După ştiinţa noastră, e vorba de un proiect unic în România, Ungaria, Germania sau Austria. Autorii s-au străduit să reconstituie sine ira et studio istoria acestei părţi de ţară din antichitate până la unirea Transilvaniei cu România. Intenţia autorilor a fost în primul rând să reconstituie evenimentele mai importante ce au marcat trecutul provinciei, ferindu-se de interpretări care au suscitat decenii sau chiar secole la rând polemici aprinse între istoriografiile română, maghiară sau germană. Aceasta nu înseamnă că au făcut abstracţie de existenţa lor, însă au căutat punctele de legătură, elementele comune, ceea ce i-a unit întâi şi întâi pe locuitorii Transilvaniei, fie ei români, maghiari, germani etc. Nu au fost ocolite, fireşte, nici diferenţele, diferendele şi conflictele, însă abordarea lor s-a făcut fără ostentaţie, cu înţelegere pentru specificul fiecăruia, dar şi cu dorinţa de echilibru şi obiectivitate. E adevărat că această lucrare, precum şi sinteza elaborată de subsemnatul şi acad. Ioan-Aurel Pop în anul 2013 se opresc la Unirea din 1918, conţinând doar scurte evaluări privind destinul Transilvaniei în cadrul României. Pentru a răspunde la interogaţia pusă de domnul Boia dacă aceasta a însemnat pentru Transilvania „sfârşitul istoriei“, ne îngăduim să-i răspundem istoricului bucureştean cu o interogaţie: oare faptul că domnia sa a publicat o carte despre germanofilii din România înainte şi în timpul Marelui Război înseamnă că nu au existat şi alte tabere? Germanofilii erau cu siguranţă o minoritate în câmpul vieţii politice şi publice româneşti, în schimb antantofilii dominau spaţiul public şi au fost majoritari (şi) în vara anului 1916. Probabil că domnul Boia lucrează şi la o astfel de carte despre antantofili, după cum şi noi, la Cluj, lucrăm la o extindere a sintezei de istoria Transilvaniei spre perioadele interbelică şi postbelică. Cândva, le va veni rândul acestor proiecte individuale şi colective şi ne vom publica fiecare ce avem restant…
Istoricul recenzat lansează alte câteva afirmaţii, dacă nu
elucubrante, cel puţin şocante
O amplă analiză a comportamentului integrator al autorităţilor faţă de minoritari şi a tendinţelor centrifuge ale acestora relevă complexitatea perioadei interbelice nu doar la noi, ci şi în alte părţi ale Europei. Invocând imixtiunea statului român în problemele identitare ale minorităţilor şi exemplificând cu „ajutorul“ dat de acesta germanilor sau evreilor maghiarizaţi înainte de 1918 să îşi redescopere identitatea, domnul Boia ajunge să-i deplângă numai pe maghiari, uitând însă să găsească cuvinte de compasiune pentru slovacii, şvabii, evreii sau românii maghiarizaţi în secolele următoare: „într-adevăr, o bună parte dintre unguri aveau diverse alte origini, mai apropiate sau mai îndepărtate, ceea ce nu-i împiedica însă de a fi devenit totuşi unguri; în mod corect, s-ar fi cuvenit ca fiecare individ să aibă dreptul de a decide în privinţa propriei identităţi“ (pag. 71). Dar oare românii din Transilvania au avut întotdeauna ocazia să decidă asupra propriei identităţi? După mijlocul secolului al XIV-lea, prin măsurile regelui Ludovic I, din 1366, era încurajată tot mai mult apartenenţa la nobilimea de religie catolică, astfel că treptat românii dispar din Adunările de stări ale Transilvaniei şi vor fi tot mai marginalizaţi politic şi social. Acest lucru se va desăvârşi mai târziu, la 1437, prin fraterna unio şi, în secolul XVI, prin unio trium nationum. După Reforma religioasă de la mijlocul secolului al XVI-lea, în Transilvania a fost instituită toleranţa religioasă, pentru prima dată în Europa fiind recunoscute într-un stat ca oficiale confesiunile romano-catolică, calvină, luterană şi unitariană, acestea fiind îmbrăţişate aproape în exclusivitate de către maghiari, secui şi saşi. Din păcate, românii, şi prin religia lor ortodoxă, rămâneau pe dinafara sistemului celor trei naţiuni (stări politice) privilegiate şi a celor patru religii recepte, condiţia lor în Transilvania fiind una de inferioritate politică, economică şi culturală. Nu întâmplător, o bună parte a elitei româneşti, dar uneori şi oamenii simpli au emigrat, trecând la sud şi la est de Carpaţi în statele româneşti Moldova şi Ţara Românească, unde au putut să se afirme neîngrădiţi pe toate planurile şi să-şi păstreze identitatea românească prin intermediul confesiunii lor ortodoxe. Tot atât de adevărat este şi faptul că o mică parte a nobilimii româneşti, câtă a mai supravieţuit după tentativele regalităţii maghiare de catolicizare din secolele anterioare, a îmbrăţişat pe alocuri una dintre noile confesiuni reformate (prin Ţara Haţegului, în Maramureş, Chioar etc.).
Un cititor mai puţin avizat
poate rămâne perplex…
… înspre finalul subcapitolului „Românizarea prin şcoală“ din cauza asocierilor periculoase făcute de domnul Lucian Boia şi a interpretărilor tendenţioase ale domniei sale, care nu ţin cont de spiritul şi terminologia vremii, inducând concluzii false despre oameni importanţi ai ştiinţei şi vieţii publice româneşti, profesionişti oneşti apreciaţi până şi de străini (numai autorul recenzat pare, în această carte, să nu ştie cât de democratic şi umanist s-a comportat personajul incriminat). Astfel, prezent la 19 noiembrie 1935 la Casa Şcoalelor, la o consfătuire legată de rezultatele procesului de sprijinire a minorităţilor deznaţionalizate înainte de 1918 pentru a-şi regăsi şi a-şi fortifica identitatea, dar şi pentru a învăţa limba română, renumitul statistician Sabin Manuilă, directorul Institutului Central de Statistică ar fi spus (subliniem deliberat aceste cuvinte, fiindcă domnul Boia NU ne indică sursa folosită după ce redă două citate din discursul lui Sabin Manuilă, lucru elementar pe care îl află studenţii de la Istorie în primele zile de şcoală: „Sunt două regiuni şi două probleme distincte, spune el: graniţa de vest şi secuimea. Abordările trebuie să fie diferite. «Problema Graniţei de Vest este purificarea acestei graniţe pe o zonă de 100 km, şi nu se poate face decât prin extirparea elementului unguresc.» Va trebui colonizată zona, chiar prin schimb de populaţie, aducând români din Ungaria. Sună crud şi, cel puţin din perspectiva actuală (ştiind unde aveau să ducă asemenea îndemnuri), foarte îngrijorător: purificare, extirpare… Pe de altă parte, continuă Manuilă, «atitudinea faţă de secui să fie mai conciliantă, căci va aduce, după cum e firea acestora, mai înclinată spre ce-i românesc, o asimilare treptată, cu asentimentul lor. Nu trebuie o politică de agresiune, ci de asimilare pacifică». Oricum, extirpare sau asimilare, maghiarii urmau să dispară. Să ţinem seama, desigur, de distanţa de la vorbe la fapte; lucrurile, în ceea ce-i priveşte pe unguri, n-aveau să se petreacă aşa“ (pag. 75). Este extrem de grav cât de uşor se joacă cu cuvintele şi cu insinuările domnul profesor Lucian Boia! Cred că domnia sa este conştient de faptul că sugerează, într-un mod intenţionat confuz, nişte lucruri grave despre Sabin Manuilă pe care chiar dânsul l-a caracterizat drept un „remarcabil profesionist, dar şi naţionalist ardelean“ (pag. 74-75). Probabil domnul Boia nu avea cum să escamoteze profilul profesional de excepţie al acestui savant şi susţinător al instituţiilor demografiei româneşti interbelice, dar un defect tot trebuia să-i găsească pentru a diminua importanţa operei sale, şi atunci l-a caracterizat drept naţionalist ardelean. Ce înţeles acordă acestui termen domnul Boia, nu ştim. Ce conotaţii abominabile legate de acest „naţionalist ardelean“ ne lasă să gândim istoricul bucureştean? Oricum, fraza domniei sale este fără echivoc în ceea ce-l priveşte pe remarcabilul demograf arădean. Termenul folosit de domnul Boia, cel de „ardelean“, nu este potrivit, Sabin Manuilă s-a născut la Sâmbăteni, lângă Arad, a făcut studiile universitare la Budapesta, a profesat ca medic şi asistent universitar doar câţiva ani la Universitatea din Cluj şi apoi, după o bursă în SUA, a devenit la scurt timp, începând cu 1927, bucureştean, ocupând mai multe funcţii în administraţia centrală a ţării. Prin urmare, domnul Boia ar trebui să fie mai atent la nuanţele cuvintelor pe care le foloseşte, „ardelean“ nefiind tocmai atributul just pentru Sabin Manuilă. Desigur, admitem că el s-a străduit prin opera ştiinţifică, prin munca de organizare a sistemului medical şi a demografiei româneşti să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei din România, să-i confere demografiei şi statutul de armă de luptă contra revizionismului maghiar, şi nu numai. Atât în timpul războiului, cât şi în perioada pregătirii documentaţiei istorice, statistice şi etnografice pentru Conferinţa de Pace de la Paris, Sabin Manuilă şi-a folosit expertiza ştiinţifică ca un adevărat militant pentru drepturile naţiunii române. Probabil că atunci, şi nu este exclus ca şi în prezent (deşi nu mai este printre cei vii din 1964, când a decedat la New York), personalitatea şi competenţele ştiinţifice ale lui Sabin Manuilă să fi deranjat multă lume. Prin ţările din jurul României şi nu numai… Şi poate că astăzi unii dintre cei deranjaţi sunt interesaţi să-l denigreze şi să arunce, direct sau prin interpuşi, cu noroi într-un om căruia poţi să-i pui în cârcă multe acuzaţii, dar nu şi pe aceea de a fi imaginat exterminarea maghiarilor, a evreilor ş.a.m.d. De aceea, fraza domnului Boia, pe care o reluăm în continuare, ni se pare izvorâtă nu din ignoranţă, ci mai degrabă din cu totul alte raţiuni: „Oricum, extirpare sau asimilare, maghiarii urmau să dispară“. Oare domnul Boia nu ştia că Sabin Manuilă a angajat fictiv la Institutul Central de Statistică (după 1940) sute de intelectuali evrei pentru a-i proteja, pentru a nu fi trimişi în lagărele de muncă forţată de la CFR, la fortificaţii din jurul Capitalei sau în alte locuri în care ar fi îndurat umilinţe şi privaţiuni? Sau că acelaşi Sabin Manuilă a ajutat un număr mare de familii evreieşti din Bucureşti, Arad etc. să-şi salveze parţial sau integral bunurile de avântul românizării averilor, proces declanşat în acei ani tulburi ai războiului? Există în fondul personal Sabin Manuilă de la Arhivele Naţionale suficiente documente în acest sens. Oare atât de inuman să fi fost în timp de pace, în 1935, Sabin Manuilă încât să conceapă eliminarea fizică a maghiarilor de pe graniţa de vest, şi atât de uman în vremurile excepţionale de război şi dictatură? Credem  că domnul Boia avea obligaţia morală de a explica faptul că termenul de extirpare, utilizat probabil de Manuilă, avea în epocă înţelesul de dislocare teritorială, şi nicidecum înţelesul insinuat în carte, de exterminare a minoritarilor unguri! Oare ar mai fi fost primit Sabin Manuilă în SUA după 1947, când a reuşit să scape din România pe cale să devină comunistă şi chiar să devină consultant al Biroului pentru recensământ al acestei ţări dacă ar fi gândit şi acţionat în felul pe care îl descrie fără nicio remuşcare domnul Boia? Am publicat în urmă cu foarte mulţi ani un document elaborat sub conducerea lui Sabin Manuilă în toamna anului 1941, după destrămarea României Mari, şi aici erau creionate câteva idei în legătură cu posibila omogenizare etnică a României prin soluţia schimbului total şi obligatoriu de populaţie cu ţările vecine. De altfel, România şi Bulgaria, în urma acordului de la Craiova din septembrie 1940, au trebuit să pună în practică acest principiu al schimbului reciproc de populaţie. Era, la vremea respectivă, o variantă relativ rezonabilă de a soluţiona problemele cu care se confruntau statele în raport cu minorităţile centrifuge şi ea a fost pusă în practică încă din 1923 sub controlul Ligii Naţiunilor de către Turcia, Grecia şi Bulgaria, ca urmare a tratativelor de la Lausanne! După al Doilea Război Mondial, în perioada 1945-1948, state precum Polonia, Cehoslovacia, Ungaria sau Iugoslavia au expulzat într-o manieră uneori brutală milioane de germani, cu acordul şi uneori la instigarea democraţiilor occidentale. România, din fericire, NU a recurs la acest lucru. E adevărat că, din ianuarie 1945, aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări din Europa Centrală, câteva zeci de mii de germani adulţi, mai cu seamă bărbaţi, au fost duşi pentru câţiva ani la muncă silnică în URSS. Totuşi, pot oare fi puse pe picior de egalitate politica unilaterală de dezrădăcinare forţată a mai multor milioane de germani din ţările menţionate anterior şi planurile teoretice ale lui Manuilă de schimb total şi obligatoriu de populaţie cu ţările vecine, făcut sub controlul Ligii Naţiunilor sau al altor organizaţii internaţionale, pe baza unor acorduri bilaterale şi cu pregătire prealabilă?
Comentând revenirea Transilvaniei de Nord-Vest (nu a Ardealului de Nord cum scrie domnul Boia, fiindcă teritoriul cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena nu era numai din Ardeal, din el făceau parte zone întinse din ceea ce specialiştii numesc Crişana, Sătmar, Maramureş – sau mai pe scurt Partium, Ardealul având o altă conotaţie geografico-administrativă şi istorică!) la România în martie 1945, istoricul recenzat lansează alte câteva afirmaţii, dacă nu elucubrante, cel puţin şocante: „Revenirea Ardealului de Nord între frontierele României, act de pură dreptate potrivit interpretării româneşti, a fost o decizie asupra căreia puterile victorioase în război au căzut de acord după destule ezitări. Fapt este – detaşându-ne de intrepretările simpliste – că şi maghiarii, nu numai românii, pot invoca drepturi asupra Transilvaniei“ (pag. 96)! Fie şi numai pentru această declaraţie/interpretare, cred că lucrarea de faţă a domnului profesor Boia trebuie tradusă în maghiară, engleză, germană şi în alte limbi. Asta, pe cât posibil, în România şi, de ce nu, cu sprijinul unor programe de finanţare a traducerilor şi de tipărire a cărţilor subvenţionate de către statul român, aşa cum nu de puţine ori s-a întâmplat în ultimul deceniu ca Ministerul Culturii ori Institutul Cultural Român, condus la vremea respectivă de eseistul Horia-Roman Patapievici, să finanţeze cărţi şi proiecte care aduceau deservicii culturii româneşti şi intereselor fundamentale ale României. Cine este curios poate lua lista editurilor finanţate în ultimii 10 ani de Ministerul Culturii şi va avea surpriza să constate că au fost ani în care proporţia editurilor maghiare care au beneficiat de subvenţii de editare a fost cu mult, nefiresc de mult, peste ponderea etniei maghiare în cadrul populaţiei ţării sau peste procentul editurilor maghiare în ansamblul caselor de editură din România! Ca să nu mai vorbim de scandalurile legate de anumite proiecte ale ICR care au stârnit suficiente valuri şi nu fac obiectul prezentei recenzii. Trecând într-un registru mai grav, sperăm totuşi ca prezenta lucrare a istoricului bucureştean să nu fie tradusă şi publicată cu finanţare de la bugetul ţării noastre. Din nefericire pentru autor, documentarea insuficientă sau preluarea ad hoc şi fără filtrul analizei critice a unor informaţii din literatura de specialitate, fără să fie consultate şi lucrări care oferă o altă viziune asupra istoriei contemporane, au condus la comiterea unor greşeli de datare şi interpretare care ocultează adevărul istoric. Astfel, distinsul istoric Boia confundă anul în care a dispărut Regiunea Autonomă Maghiară şi s-a revenit în România, din punct de vedere administrativ, la împărţirea în judeţe: nu în 1966, cum apare la pagina 105 a cărţii, s-a apelat la această fomulă, ci în anul 1968, tot aşa cum faptul că se vorbeşte la pagina 111 de populaţia românească „la 1966, în oraşele judeţului Bihor“ demonstrează acelaşi lucru, cunoaşterea superficială a istoriei contemporane a ţării noastre. Cu toate acestea, istoricul bucureştean îşi permite să emită sentinţe definitive şi să facă unele caracterizări tendenţioase asupra unor personalităţi şi evenimente istorice. Mai grav însă este că, încercând să deplângă soarta minorităţii maghiare din România, cu o empatie ce depăşeşte limitele firescului, domnul Boia afirmă în necunoştinţă de cauză, reuşind să şi confunde denumirile corecte, că „la Universitatea Babeş-Bolyai, profesorii maghiari sunt nevoiţi să predea în română, în maghiară se mai ţin doar cursurile de la Facultatea de Limbă Maghiară“ (pag. 108). În primul rând, domnul Boia trebuie să ştie că la Universitatea Babeş-Bolyai nu a funcţionat o Facultate de Limbă Maghiară, ci la Facultatea de Filologie (sau de Litere, cum este denumită mai recent) a existat şi continuă să existe un program de licenţă în limbă maghiară, unul de etnologie în limba maghiară etc. Chiar şi în ultimul deceniu de existenţă al regimului naţionalist, în care Ceauşescu a exacerbat (uneori şi la provocările Budapestei) discursul naţionalist, iar drumul spre o politică pur românească, cum scrie domnul Boia la pagina 106, era larg deschis, la Universitatea Babeş-Bolyai au existat programe de studii de licenţă unde s-a predat complet (şi pe alocuri preponderent) în limba maghiară. Înainte de a arăta câteva date statistice din arhiva Universităţii Babeş-Bolyai, invocăm aici o situaţie pe care am trăit-o personal. În anul universitar 1982-1983, la Facultatea de Istorie şi Filozofie de la Universitatea Babeş-Bolyai, secţia Istorie-Filosofie, în anul I erau înscrişi, după concursul de admitere, 18 studenţi români şi doi maghiari. Cei doi colegi maghiari au făcut INTEGRAL în limba maghiară toate cursurile din acel an, cu o singură excepţie, respectiv cursul de Istoria Veche a României, susţinut la acea vreme de reputatul istoric Hadrian Daicoviciu. La secţia de Filozofie-Istorie erau, din câte îmi amintesc, cinci sau şase studenţi maghiari, care, la rândul lor, au audiat toate cursurile în limba maghiară, cu excepţia celui deja menţionat. Un coleg maghiar de la această secţie nu a promovat examenul la această disciplină şi m-a rugat să-i împrumut o carte pe care eu o cumpărasem de la anticariat pentru (acest) curs. Cartea se numea Dacii şi era scrisă de Hadrian Daicoviciu. Fireşte că la sesiunea de restanţe colegul maghiar (ca şi alţi colegi români ce nu promovaseră vara) a luat examenul şi a putut trece în anul II. Când am revenit din vacanţă la Cluj şi i-am cerut cartea, acesta, senin, mi-a răspuns amuzându-se că, după ce a trecut examenul la profesorul Hadrian Daicoviciu, a pus-o pe foc. Adică o carte a fost aruncată pe foc fiindcă un student, de această dată maghiar, nu promovase vara examenul (şi nu a fost unicul student, maghiar sau român, care nu promovase în 1983 sau în alţi ani anteriori). În plus, cartea nu era a lui, ci a mea!
În vara anului 1983 au venit de la minister precizări că în universităţi nu se mai pot realiza formaţii de studii/grupe cu mai puţin de şapte studenţi. Măsura viza în general toate cursurile şi seminariile speciale, nu a fost luată în mod direct împotriva minorităţii maghiare. Aceasta însemna faptul că la noi la Istorie, spre exemplu, niciun profesor nu mai putea preda un curs, să zicem, de Istoria cuiului, dacă nu avea înscrişi cel puţin şapte studenţi. Dar acest lucru l-a trăit şi domnul Boia în acei ani şi la Universitatea Bucureşti, unde nu credem că a mai ţinut după 1983 (cel puţin până în 1989) cursuri cu mai puţin de şapte studenţi! Era o măsură cu caracter economic, în primul rând, nici azi nu se ţin cursuri cu doi-trei studenţi (excepţie făcând universităţile vocaţionale, unde, fireşte că la un instrument sau la altul, la regie sau la teatru, sunt admise cursuri şi cu studenţi străini). Revenind la măsura din 1983, la noi, la specializarea Istorie, nu am mai avut în anii următori, cel puţin cât am mai fost eu student, grupe de studenţi maghiari care să facă exclusiv în limba maghiară cursurile. E adevărat că unii profesori maghiari au ţinut cursuri de atunci şi în limba română, iar câteodată şi în limba maghiară, când la unele cursuri speciale se înscriau studenţi maghiari din anii II, III şi IV, şi pe aceşti profesori i-am respectat şi apreciat pentru ştiinţa lor de carte şi felul afectuos în care se comportau şi cu noi, studenţii români (Dumnezeu să-i odihnească în pace şi lumină pe cei care nu mai sunt azi printre noi: Imreh Istvan, Magyari Andras, Csetri Elek, Bodor Andras, Bitay Ileana). Spre ştiinţa domnului profesor Boia, dar şi a altora, care, fie nu ştiu, fie nu vor să recunoască, iată câteva date statistice despre programe de licenţă la care, în deceniul nouă, se preda exclusiv sau preponderent în limba maghiară: în anul 1980, din 1075 de studenţi maghiari care studiau la învăţământul de zi la UBB (reprezentând 22,2% din totalul studenţilor), un număr de 823 de studenţi au urmat disciplinele de specialitate în limba maghiară(4). De asemenea, în perioada 1981-1985, la Facultatea de Matematică s-au predat 10 discipline în limba maghiară, la Facultatea de Fizică s-au predat 12 cursuri, la Facultatea de Tehnologie Chimică 21 de discipline, la Faculatea de Biologie, Geografie şi Geologie 16 cursuri, la Facultatea de Drept 6 cursuri, la Facultatea de Ştiinţe Economice cinci discipline, la Facultatea de Istorie şi Filosofie 37 de discipline, la Facultatea de Filologie 68 de cursuri(5)!
Pentru a nu ni se reproşa faptul că am căutat numai greşelile cărţii, vom prezenta şi aspecte ce merită a fi evidenţiate
Pentru a nu ni se reproşa faptul că am căutat sã relevãm numai greşelile cărţii profesorului Boia, vom prezenta în cele ce urmeazã şi aspecte ce merită a fi evidenţiate. Astfel, la finalul subcapitolului „O Românie foarte românească“, am fost plăcut surprins să regăsesc (e adevărat că periferic, la o notă de subsol), enunţuri mai pozitive la adresa românilor: „Nu trebuie să se înţeleagă că România ar fi fost campioana omogenizării etnice. Procesul s-a desfăşurat – adesea în forme brutale – într-o bună parte a Europei Centrale, Răsăritene şi de Sud-Est, jumătatea de continent caracterizată printr-un accentuat amestec de populaţii“ (pag. 126). Într-adevăr, o comparaţie a ceea ce înseamnă o ţară cu adevărat omogenă etnic înseamnă un avantaj de netăgăduit în favoarea României, care la cel mai recent recensământ, cel din octombrie 2011, înregistra o pondere a românilor de 88,9%. În alte ţări vecine, tendinţa de omogenizare a populaţiei e mult mai evidentă – de exemplu, în Ungaria maghiarii reprezentau în 1990 circa 98,5%, iar polonezii în 2002 erau 96,7% din totalul populaţiei Poloniei(6). Apoi, nu putem să nu apreciem faptul că profesorul Lucian Boia încearcă să scrie istoria pe înţelesul celor mulţi, făcând-o uneori într-o manieră atrăgătoare. Are tot dreptul să o facă şi chiar să profite material de pe urma succesului de casă al numeroaselor cărţi pe care le-a publicat. Dar dacă alege să scrie într-o manieră accesibilă, deci CUM să scrie istoria, are o responsabilitate enormă şi în legătură cu CE scrie în aceste cărţi, pe care le adresează deopotrivă publicului larg şi specialiştilor. Ceea ce ar trebui să facă în primul rând profesorul Boia ar fi să nu mai recurgă la atâţia dacă în scrierea istoriei, aşa cum a făcut-o pe alocuri şi în această carte, dar mult mai pronunţat în altele, inclusiv în cea despre Primul Război Mondial, pe care am recenzat-o deja în mai multe reviste şi cărţi. O reîntoarcere la metoda lui Leopold von Ranke şi redarea istoriei wie es eigentlich gewesen (aşa cum lucrurile s-au petrecut în realitate) ar fi de dorit pentru distinsul coleg de breaslă. Nu în cele din urmă, în spiritul deontologiei profesionale, o documentare mai amplă pe subiectele abordate, precum şi interpretări mai echilibrate, ţinând seama şi de spiritul epocii tratate, l-ar feri pe domnul profesor Boia de erorile pe care le-a comis inclusiv în prezenta carte.
Românii nu au fost nici mai buni, nici mai răi decât alte naţiuni
Românii nu au fost nici mai buni, nici mai răi de-a lungul istoriei decât alte naţiuni europene şi extraeuropene. Francezii (catolici şi hughenoţi) s-au ucis între ei fără nicio ezitare, germanii au făcut la fel în timpul războaielor religioase, cehii i-au căsăpit pe germani în timpul războaielor husite etc. În Australia, „vânătoarea“ de aborigeni a devenit un fel de sport naţional practicat duminica, primele măsuri drastice luate împotriva albilor ce omorau aborigeni fiind luate în 1838; abia din 1870 unele state au început să ofere protecţie aborigenilor, aceştia devenind cetăţeni cu drepturi depline numai în 1964. În SUA, populaţia de culoare a cunoscut statutul de sclavi până cam în aceeaşi perioadă când şi în România robii ţigani au fost eliberaţi (deşi unele categorii de ţigani robi fuseseră emancipaţi cu câteva decenii mai devreme). Legile americane privitoare la imigrare, din 1921 şi 1924, interziceau intrarea în ţară a străinilor indezirabili prin limitarea numerică în funcţie de rasă şi religie – era foarte strict restricţionată intrarea slavilor, a evreilor, a popoarelor asiatice sau a celor din Estul şi din Sud-Estul Europei, în schimb cei cu sânge pur anglo-saxon sau nordic puteau intra în număr foarte mare în SUA. Germanii, prin intermediul naziştilor care au executat fără cârtire ordinele guvernului, şi-au exterminat la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial circa 400.000 de cetăţeni germani numai fiindcă aceştia aveau diverse dizabilităţi psihice şi fizice! Prin urmare, nici românii nu au ieşit din regula jocului atunci când în anumite circumstanţe unii dintre ei s-au dedat la fapte abominabile. Trebuie să le cunoaştem şi pe acestea, dar nu e indicat să le particularizăm ca şi când ar fi fost specifice numai neamului românesc.( Ioan Bolovan)