Investigatie propie Incisiv de Prahova –  bazată pe documente judiciare. 

Un dosar cu patru expertize și nicio probă “întreagă”

În dosarul Negoiță, desenat ani la rând cu tușul gros al procurorului Eduard Stasie (aici)  – prezentat drept fost locotenent al celebrului „Portocală”, simbol al dosarelor fabricate – apar patru expertize criminalistice făcute în cursul urmăririi penale.

Speta, așa cum reiese din documentele juridice (oficiale) consultate de Incisiv de Prahova și din alte acte consultate, este prezentată astfel: un pădurar acuză că i-a fost incendiat autoturismul, pe fondul unor conflicte legate de o obște și de păduri din zona Izvoarele, acolo unde Constantin Negoiță are păstrăvărie și exploatații pe zeci de hectare de teren pe care nu le poate trece pe numele său din cauza legislației privind obștile.

La fața locului se găsește o placă de OSB pe care ar fi fost inscripționat mesajul „50.000 de euro sau casa” ori o formulare similară, interpretată de acuzare (celebrul Stasie)  ca amenințare sau șantaj. În versiunea procurorului Stasie, această inscripție ar fi fost legată de Negoiță și de ceilalți inculpați.

Problema este că toate cele patru expertize efectuate în cursul urmăririi penale se întorc împotriva construcției acuzării și, în mod paradoxal, în favoarea celui indicat drept principal „dușman al pădurii”.

Genetica, urmele de încălțăminte și un scris care nu vrea să fie al lui Negoiță

Potrivit sintezelor documentelor consultate de redacția noastra și documentelor la care facem trimitere, în cauză există:

• o expertiză genetică;
• o expertiză traseologică (urme de încălțăminte);
• o expertiză grafică și fizico-chimică pe OSB și pe cretă;
• o expertiză suplimentară, tot pe componente fizico-chimice și de scris.

Concluziile notabile:

• urmele de încălțăminte examinate nu îi aparțin lui Constantin Negoiță;
• scrisul de pe placa de OSB nu poate fi atribuit lui Negoiță;
• profilul genetic al acestuia nu se regăsește pe urmele ridicate de la fața locului;
• în schimb, pe “sacoșa” în care s-a aflat placa de OSB apar, potrivit expertizei genetice, profiluri compatibile cu persoanele considerate vătămate – pădurarul și soția acestuia.

În plus, la percheziții s-a ridicat și o altă bucată de OSB, de la un alt inculpat, prezentată în logica acuzării ca făcând „front comun” cu placa inscripționată. Legătura reală, tehnică, dintre acestea rămâne însă de demonstrat prin probe, nu prin metafore.

Instanța a încuviințat aceste expertize, iar faptul este notat ca raritate: nu toți judecătorii își asumă să oblige laboratorul să vorbească în cifre, nu în sloganuri.

Când dosarul pleacă la instanță, dar corpurile delicte rămân “în vizită” la IPJ Prahova

Mai grav decât concluziile expertizelor este ceea ce se întâmplă după trimiterea în judecată.

Regulamentul de ordine interioară al parchetelor și normele de procedură penală prevăd clar: odată cu rechizitoriul și sesizarea instanței, corpurile delicte – care sunt mijloace de probă – trebuie predate instanței, însoțite de evidențe și acte de predare-primire.

În dosarul Negoiță, însă, tabloul relatat de sursele judiciare și de expertii judiciari (procurori si/sau judecatori in drept penal) consultati de Incisiv de Prahova este de „noaptea minții”:

• dosarul ajunge la instanță;
• instanța constată că nu are efectiv niciun corp delict atașat;
• probele – plicuri cu cretă, bucăți de OSB, obiecte ridicate – rămân, contrar regulilor, la IPJ Prahova.

În loc să existe un circuit clar, înregistrat în registrul special R-11 al corpurilor delicte, cu etichetare, filmare, depozitare și arhivare, se instalează un ping-pong administrativ între parchet, IPJ și instanță, în care fiecare pare să paseze responsabilitatea, dar nu și plicurile.

Patru plicuri, cretă dispărută și OSB crăpat: când expertiza nu se mai poate face “din cauza timpului”

Instanța, confruntată cu lipsa corpurilor delicte, dispune efectuarea unei noi expertize fizico-chimice la Institutul Național de Criminalistică din cadrul IGPR (INEC).

Se fac adrese către IGPR și INEC, se solicită la parchet, sa se trimita dovezile care ar trebui să însoțească plicurile cu probe. Răspunsul oficial, potrivit documentelor OFICIALE, lovește însă în chiar ideea de lanț de custodie:

• nu se mai pot efectua expertize deoarece probele nu ar mai fi fost păstrate în condiții optime;
• timpul, depozitarea defectuoasă și manipularea inadecvată ar fi dus la deteriorarea și degradarea corpurilor delicte.

Mai mult, în corespondența recentă se arată că, la desigilarea coletului nr. 6, bucata de OSB NU mai era întreagă, ci spartă. Cu alte cuvinte, chiar și ce mai ajunge pe masa expertului vine deja “lucrat” de trecerea prin instituții.

În paralel, patru plicuri esențiale – în special cele care conțineau creta ridicată la percheziții și cu care, teoretic, ar fi fost scrisă amenințarea de pe OSB – fie au dispărut din circuit, fie au fost trimise, fie au fost „pierdute” pe traseu. Cert este că, în momentul în care instanța cere o expertiză completă, aceste plicuri nu mai pot fi identificate coerent, iar unele conținuturi lipsesc.

IPJ Prahova: de la “nu mai avem nimic” la “le-am restituit inculpaților” și, în final, la “avem doar drafturi”

Cea mai spectaculoasă parte a „poveștii” nu este însă dispariția fizică a unor probe, ci felul în care IPJ Prahova explică fenomenul.

În scrisori oficiale către instanță, Serviciul Cazier și alte structuri ale IPJ Prahova:

• susțin inițial că la camera de corpuri delicte nu se mai află bunuri din cauză;
• apoi susțin că acestea ar fi fost restituite persoanelor de la care au fost ridicate, în cursul urmăririi penale;
• ulterior admit că nu dețin dovezi materiale complete ale acestor restituiri, decât în „format electronic”, sub formă de documente-tip incomplete.

Documentele trimise instanței ca „dovezi” sunt însă, potrivit documentelor, simple formulare necompletate la rubricile esențiale:

• fără dată;
• fără numele polițistului care ar fi predat bunurile;
• fără semnătură la rubrica „Am predat”;
• fără semnătură la rubrica „Am primit”.

Patru din patru „dovezi” arată la fel: antet complet, corp gol. Operațiunea reală rămâne la stadiul de intenție birocratică.

Mai grav, afirmația că probele ar fi fost restituite inculpaților „în cursul urmăririi penale” contrazice însăși logica și regulile procedurale: corpurile delicte nu se restituie celui acuzat cât timp cauza este în desfășurare, decât în condiții excepționale și motivate – ori în contextul unei soluții de clasare, nu înainte de a ajunge dosarul în fața unui judecător.

Aici nu doar că nu apare o astfel de soluție, dar nici măcar nu există un minim de trasabilitate: cine a predat, când, cui, în baza cărui proces-verbal, în ce registru s-a operat „scăderea”? În lipsa acestor răspunsuri, rămâne doar fraza tipizată: „s-a întocmit în două exemplare”.

Registrul R-11 și regulamentul încălcat: când normele devin literatură SF

Regulamentul de ordine interioară al parchetelor și uzanțele privind corpurile delicte sunt explicite:

• se constituie un registru special (R-11) pentru corpurile delicte;
• fiecare bun ridicat este etichetat;
• sunt prevăzute filmarea, depozitarea, arhivarea în condiții care să asigure conservarea și integritatea;
• orice predare-primire se face în baza unor acte semnate, cu date, identitatea persoanelor, mențiunea locului și a condițiilor.

În dosarul Negoiță, s-a cerut expres:

• copie certificată după filele relevante din Registrul R-11 pentru dosarele 179/P/2021 și 529/P/2021;
• copia procesului-verbal de primire a corpurilor delicte;
• suportul material al înregistrărilor video care ar fi trebuit să documenteze corpurile delicte;
• copia adresei de înaintare a dosarului către instanță, cu enumerarea bunurilor;
• dovada scăderii acestora din registru.

În locul acestui traseu coerent, apar răspunsuri fragmentare, adrese care se contrazic între ele și formulare necompletate, prezentate ca „dovezi” ale restituirii.

Acolo unde regulamentul vorbește despre transparență, IPJ pare să propună o nouă procedură: predare-primire cu „autograf invizibil”.

INEC ridică din umeri: expertiza nu se face din “vă comunicăm că”

Când instanța trimite către INEC și IGPR solicitarea de a efectua expertizele fizico-chimice pe ce a mai rămas din probe, răspunsul tehnic are o singură direcție:

• nu se mai pot realiza expertize concludente, pentru că probele au fost degradate;
• condițiile de depozitare, timpul, manipularea și lipsa unui lanț de custodie riguros au compromis materialul probator.

Într-unul dintre răspunsuri, se consemnează clar că bucata de OSB dintr-un colet nu mai este întreagă, ci spartă. Corpurile delicte nu se „consumă” prin simpla trecere a timpului; aici, timpul pare să fi fost ajutat de o logistică cel puțin neglijentă.

Un expert nu poate repara cu politețe ceea ce administrația a deteriorat cu nepăsare. „Vă informăm că…” nu ține loc de structură chimică intactă, iar „cu deosebită considerație” nu reconstruiește un OSB rupt.

Portocală, Stasie și culoarele justiției: acuzații vechi, metode noi? (aici), (aici), etc

Dezvaluirile ziarului nostru de investigatii  Incisiv de Prahova reiau o temă recurentă: „culoarele justiției”, trasee informale prin care, în trecut (mai nou, in prezent), dosare penale ar fi fost construite pe schemă, pentru persoane incomode.

În acest context, procurorul Eduard Stasie este asimilat in mod clar ca fost locotenent al lui „Portocală”, emblemă a dosarelor fabricate, iar dosarul Negoiță ca un nou exemplu de mecanism reînviat:

• expertize care nu confirmă teza acuzării;
• probe-cheie dispărute sau degradate;
• corpurile delicte neînaintate la momentul sesizării instanței;
• justificări administrative contradictorii, de la „nu mai avem nimic” la „le-am restituit inculpaților”.

Pe acest fundal, este evocată și situația fiului procurorului, Stasie Anton, angajat ca subinspector de poliție la Serviciul de Investigare a Criminalității Economice din IPJ Prahova, printr-un traseu atribuit sprijinului unor ofițeri din conducerea IPJ Prahova.

Publicația noastra de investigații întreabă, pe un ton satiric, dacă fiul ar putea ajunge să ancheteze chiar dosarele în care tatăl este contestat sau colegii care ar fi ajutat la „evaporarea” probelor.

Rudenia, singură, nu dovedește nimic penal. Dar într-un context de probe dispărute și falsuri documentare reclamate, fiecare suprapunere de funcții devine întrebare legitimă: cine controlează pe cine, cine verifică pe cine?

DGA, ANI și instituțiile care privesc pe geam

În același peisaj, readucem în discuție:

• rolul DGA Prahova, despre care toate sursele noastre juridice se întreabă dacă se autosesizează în fața unor posibile falsuri în înscrisuri oficiale sau preferă tăcerea (chiar si asa in scurta domnie a lui Iancu…) – (aici);
• vechi sesizări către ANI și istoricul unor posibile incompatibilități și mutări „de decor” (de la o structură la alta) pentru a respecta doar formal regulile.

Aceste elemente nu apar direct în actele dosarului Negoiță, dar le amintim în context, ca parte a unei imagini mai largi a climatului instituțional în care acest dosar a fost construit și trimis în judecată.

Cine a predat, cine a primit și unde s-a rupt OSB-ul?

Dincolo de portrete, porecle și pamflet, rămân câteva întrebări extrem de simple, la care instituțiile publice sunt obligate să răspundă, nu să improvizeze:

• Cine a dispus ridicarea corpurilor delicte și în ce condiții au fost depuse în registrul R‑11?
• Cine a dispus restituirea și la ce dată?
• Există vreun proces-verbal complet (cu dată, semnături și identitatea persoanelor) care să ateste predarea-primirea către inculpați?
• În ce condiții au fost depozitate plicurile cu cretă și bucățile de OSB? Cine răspunde pentru deteriorare?
• Cum se explică dispariția sau fragmentarea unor probe tocmai în momentul în care instanța cere expertize suplimentare?
• De ce nu au fost înaintate corpurile delicte odată cu sesizarea instanței, așa cum cer codul de procedură penală și regulamentele interne?

Atât timp cât răspunsurile instituționale constau în formulare goale, „drafturi” fără valoare juridică și explicații contradictorii, nu vorbim doar despre neglijență: vorbim despre un potențial sistem în care memoria statului se poate „pierde” la fel de ușor ca un plic cu cretă.

Justiția cere probă, nu poveste. Statul trebuie să semneze, nu doar să ștampileze

În dosarul Negoiță, instanța nu a pronunțat încă verdictul visat, nici de acuzare, nici de apărare. Cercetarea judecătorească este în curs, martorii urmează să fie readministrați, iar expertizele trebuie puse cap la cap cu restul probelor.

Dar un lucru este deja limpede: lanțul de custodie al probelor a fost cel puțin pus sub semnul întrebării, iar explicațiile IPJ Prahova nu pot ține loc de documente complete.

Justiția cere probe, nu narațiuni. Când pe formular scrie „Am predat” și „Am primit”, nu e suficient să apară ștampila instituției; trebuie să apară și oamenii, și datele, și semnăturile.

Restul – plicuri fără conținut, OSB spart, cretă dispărută și „dovezi” în format electronic fără autograf – arată mai degrabă a teatru de umbre administrative decât a stat de drept.

Iar contribuabilul care plătește „biletul” are dreptul să întrebe, fără pamflet și fără porecle: unde sunt probele, cine le-a pierdut și cine răspunde pentru asta?

Vom reveni, cu siguranță. Începând de săptămâna viitoare vom arăta, pas cu pas, toate „traseele” și „culoarele” justiției și ale așa-numitului stat paralel: polițiști, soți și soții de polițiști din servicii, procurori, judecători – întregul mecanism pus în mișcare pentru a fabrica dosare penale celor incisivi și incomozi.

Chiar dacă vremea de afară s-a răcit, pentru unii «vremea rece» – și poate chiar «iarna» – vor veni mult mai devreme.

(Cristina T.).

IPJ Prahova, campion la procese pierdute: cum a aflat Poliția că și polițiștii au drepturi în concediu

IPJ Prahova, din nou la rubrica „Așa nu”

Inspectoratul de Poliție Județean Prahova reușește, din nou, „performanța” de a reveni în atenția publică exact cum ne-a obișnuit: printr-o nouă înfrângere în instanță. Nu pentru vreo reformă, nu pentru vreun succes răsunător, ci pentru că a fost nevoie de judecători ca să afle o realitate simplă: dacă un polițist muncește în condiții periculoase, sporul aferent nu dispare magic atunci când intră în concediu de odihnă.

Pe românește: nu lași plămânii, nervii și riscurile la vestiar, la ieșirea din tură.

Curtea de Apel Ploiești: „Nu, IPJ Prahova, nu așa se face”

În data de 13.10.2026, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondat, recursul formulat de I.P.J. Prahova în dosarul nr. 2046/105/2025. Decizia este definitivă, adică IPJ Prahova a primit, negru pe alb, verdictul final: a greșit.

Rămâne astfel valabilă Sentința nr. 709 din 26.03.2026 a Tribunalului Prahova, prin care instanța a dat dreptate Sindicatului S.P.R. „Diamantul”, ce a acționat în numele unui polițist din cadrul I.P.J. Prahova.

A trebuit să vină „Diamul” să taie nodul gordian al unui inspectorat care se comportă, când vine vorba de drepturile propriilor oameni, ca un contabil supărat pe cifre.

Ce spune instanța: concediu NU înseamnă „fără drepturi”

Instanța a fost clară, spre deosebire de șefimea IPJ:

– I.P.J. Prahova este obligat să recalculeze indemnizația de concediu de odihnă a polițistului, pentru perioada 13.06.2022 – 13.06.2025 și în continuare, incluzând sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare.

– I.P.J. Prahova este obligat să plătească toate diferențele dintre indemnizația plătită și cea corect recalculată, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, din momentul scadenței până la plata efectivă.

Traducere în limbaj de bun-simț: dacă omul a muncit pe teren, cu riscuri, sporul care i se cuvine în lunile lucrate i se cuvine și în indemnizația de concediu. Surpriză pentru IPJ, normalitate pentru oricine are o minimă noțiune de dreptul muncii.

IPJ Prahova și sportul local: alergatul după drepturi în instanță

Se pune o întrebare simplă: cât de rupt de realitate trebuie să fii, ca instituție, ca să contești până în recurs un drept atât de elementar al propriului angajat?

În loc să fie preocupat de protejarea polițiștilor, IPJ Prahova pare mai interesat să economisească la sporuri, ca și cum drepturile oamenilor ar fi o cheltuială „opțională”, bună de tăiat din pix.

Ironia este crudă: polițistul stă cu pieptul în fața riscurilor reale, iar instituția stă cu dosarul în fața judecătorului, încercând să demonstreze că acest efort nu se pune la calcul când omul își ia câteva zile de concediu.

Rezultatul? IPJ Prahova a pierdut. Din nou. Definitiv. Iar nota de plată, cu tot cu dobânzi, vine la final, exact cum indică instanța.

Diamantul taie în carne vie: când sindicatul face treaba pe care instituția refuză să o facă

Sindicatul S.P.R. „Diamantul” a fost cel care a dus cauza până la capăt. Fără acest demers sindical, probabil că sporul pentru condiții periculoase ar fi rămas „uitat” în vreun sertar administrativ, departe de fluturașul de concediu al polițistului.

În loc să fie un partener decent pentru propriii angajați, IPJ Prahova a fost adversar în instanță. Sursa acestei victorii este clară și trebuie spusă în text, nu trecută mărunt în subsol: Sindicatul „Diamantul” a câștigat definitiv acest proces și a demonstrat că drepturile nu se negociază pe nervii angajaților.

Pe scurt, acolo unde IPJ Prahova a preferat să se lupte cu angajatul propriu, sindicatul a ales să se lupte cu abuzul.

Concluzie: concediul nu șterge condițiile periculoase, doar oboseala

Mesajul deciziei este simplu, dar usturător pentru IPJ Prahova:

– Sporul primit pentru condiții periculoase sau vătămătoare în lunile lucrate se cuvine și în indemnizația de concediu de odihnă.

Nu e un moft, nu e o favoare, nu e o „atenție”. Este un drept recunoscut în instanță, definitiv.

Azi este cazul unui singur polițist, reprezentat de S.P.R. „Diamantul”. Mâine pot fi zeci sau sute, dacă IPJ-urile din țară continuă să afle din sălile de judecată ceea ce ar fi trebuit să respecte din prima zi: drepturile oamenilor nu sunt un spor „opțional” de bunăvoință, ci obligații legale, cu titlu executoriu.

Iar când un inspectorat ajunge să piardă procese ca să învețe asta, nu mai vorbim de imagine pătată. Vorbim de un sistem în care polițistul trebuie să-și apere drepturile exact cum își apără cetățenii: prin plângeri, procese și hotărâri definitive împotriva propriei instituții. (Cristina T.).