Incisiv de Prahova continuă serialul „Grădinița de Cadre din IPJ Prahova”. După episodul 55, în care am prezentat traseul spectaculos al așa-numitului „Pinochio de Băicoi”, Bogdan Stoican, ajuns de la plutonier la șef de oraș și împins spre pensie cu viteza luminii, revenim cu episodul 56.

Pensia fulger nu șterge urmele: „Grădinița de cadre” sub reflector penal

De ani de zile scriem despre transformările IPJ Prahova: din „apărător al legii” în „Grădinița de Cadre” – locul în care plutonierii făcuți ofițeri la apelul bocancilor devin șefi, iar performanța se măsoară în dosare îngropate, combinații bine „irigate” și pensii salvatoare.

Pornind de la serialul nostru, „Grădinița de Cadre din IPJ Prahova”, sursele noastre susțin că, în liniște, la nivelul unor parchete centrale, s-au deschis mai multe dosare penale decât își închipuie strategii pensionărilor urgente și ai concediilor medicale-miracol. Episoadele nu au rămas doar pamflet, ci au devenit material de analiză pentru oameni ai legii care nu fac parte din „rețeaua internă de protecție”.

Mesajul este simplu:
pensionarea nu este un scut penal. Cine a mizat pe ideea că o semnătură pe cererea de ieșire la pensie sau o fugă strategică „pe boală” spală tot ce s-a făcut ani la rând – riscă să descopere exact contrariul.

Ce nu se vede din afară: scurgeri de informații din dosare penale

În spatele unor pensionări bruște, continuă să apară întrebări incomode. Potrivit informațiilor pe care le deținem și care se află în atenția organelor de cercetare penală, se verifică posibile devoălări de date dintr-un dosar penal, respectiv diseminarea de informații confidențiale către persoane care nu aveau ce căuta acolo.

Modelul descris de sursele noastre, aflat în prezent în analiză, arată așa:

• anumiți șefi din IPJ Prahova, plantați „strategic” în unele structuri, ar fi fost verigi esențiale în lanțul de scurgere de informații;
• un șef dintr-o structură ar fi transmis detalii sensibile către un șef de inspectorat, între timp instalat ferm în funcție, nu doar împuternicit;
• la rândul lui, acesta ar fi comunicat mai departe către „beneficiari” din teritoriu – între care este vehiculat numele lui Bogdan Stoican, cunoscut deja cititorilor noștri.

Dacă aceste suspiciuni se confirmă oficial, vorbim despre posibile fapte penale grave, nu doar despre „șușoteli de birou”:

• folosirea și transmiterea de informații nepublice din dosare penale;
• compromiterea unor anchete;
• eventuală favorizare a unor persoane vizate.

Deocamdată, lăsăm organele de cercetare penală să își facă treaba. Dar întrebarea rămâne: cine, ce, unde și cum a scurs informații dintr-un dosar penal spre persoane interesate?

Santaj, adrese și „cine stă în spatele Incisiv de Prahova?”

Un alt capitol delicat care a intrat, potrivit informațiilor noastre, în atenția organelor de urmărire penală privește încercările disperate de a identifica „cine” și „ce firmă” ar sta în spatele ziarului Incisiv de Prahova.

Într-un dosar penal de șantaj, se verifică:

• adrese oficiale emise de unele structuri ale Poliției, inclusiv de la Băicoi (sau oamnei „plantati ” care au beneficiat de dosare penale clasate abuziv, ori ei, ori pe cine promoveaza), prin care se încerca identificarea „entității din spatele ziarului Incisiv de Prahova”;
• baza legală a acestor adrese, oportunitatea lor și interesul real pe care îl serveau;
• corelațiile dintre aceste demersuri și modul în care au fost soluționate sau clasate anumite dosare penale în zona Băicoi;
• dacă s-a ajuns la depășiri de atribuții, presiuni sau chiar forme de șantaj sau intimidare la adresa unei publicații.

Verificările vizează atât semnatarii acestor adrese, cât și traseul ulterior al dosarelor pe care aceștia le-au gestionat sau influențat.
Dacă multe dintre suspiciunile ridicate se confirmă, iuresul abia începe.

Repetăm: pensia nu prescrie păcatele. Nici uniforma, nici ștampila nu pot deveni certificat de imunitate.

Galeria „oamenilor buni de nimic”: cazul fostului dispecer de Băicoi, Fenic Ionuț

Continuăm, în același episod 56, și cu un personaj devenit deja familiar în relatările Incisiv: fostul dispecer de Băicoi, Fenic Ionuț, promovat în imaginarul intern drept „om bun la toate”, dar despre care numeroase voci din sistem vorbesc ca despre un simbol al atitudinii „eu sunt acasă, nu în serviciu”.

Conform relatărilor și sesizărilor ajunse la redacția noastră:

• Fenic Ionuț ar fi beneficiat, în jurul anului 2019, de „bunăvoința” conducerii de atunci, fiind mutat din strada, de la ordine publică, la dispecerat, cu sprijinul lui Zăbavă Mihai Sebastian;
• până la desființarea dispeceratului de la Băicoi, ar fi transformat sediul în sufrageria proprie, fiind cunoscut pentru nopțile petrecute mai mult pe canapeaua Poliției decât acasă;
• după desființarea dispeceratului, a fost transferat la Ploiești, unde, spun colegi de-ai lui, se plânge constant de:
  • navetă,
  • aglomerație,
  • faptul că nu mai poate să plece liniștit în timpul programului până acasă, la prânz,
  • faptul că nu mai are „libertatea” de altădată, deoarece la Ploiești există ofițeri care chiar supraveghează activitatea dispecerilor.

Cu alte cuvinte, după ani de confort la Băicoi, descoperă brusc ce înseamnă să fii polițist cu responsabilitate reală, nu doar paznic de canapea.

„Pro bono” pe acoperișurile ștabilor – varianta Syrano

Aceleași surse descriu și un alt tip de activitate „colaterală” a dispecerului:

• în timpul liber, Fenic Ionuț ar fi fost nelipsit pe la firma Syrano din Băicoi, unde măsura tabla și se implica în lucrări la acoperișurile unor „ștabi” din Poliție;
• totul ar fi fost prezentat într-o retorică de „misiune pro bono”, ca și cum ar fi făcut voluntariat din pura sa inimă creștină;
• în realitate, patronul firmei ar fi devenit mai rezervat în a-i pune la dispoziție mașinile firmei după ce a realizat că riscă să explice de ce un polițist ajunge, de facto, să muncească „la negru”, ca pe plantație.

Se mai spune și că soția lui Fenic nu mai lucrează la aceeași firmă, după un episod în care ar fi fost prinsă „uitând” lucruri prin buzunare. Relatăm aceste afirmații ca atare, așa cum sunt vehiculate în mediul local, fără a substitui vreo cercetare penală sau disciplinară.

Dispecerat sau dormitor privat?

Mai multe voci din comunitate și din interiorul Poliției descriu scene aparent banale, dar extrem de grăitoare pentru mentalitatea din „Grădinița de Cadre”:

• când un cetățean se prezenta noaptea la sediul Poliției Băicoi pentru o problemă, reclamă sau întrebare, Fenic Ionuț ar fi apărut la ușă în papuci, cu cearcăne „de casă”, iritat, și ar fi trântit replica:
  „Da’ bine, bă, că vii la ora asta, mâine nu poți?”
• senzația generală: omul își trăia turele de noapte ca pe un somn deranjat din când în când de cetățeni, nu ca pe un serviciu public plătit.

Dacă astfel de comportamente nu sunt în mod clar sancționate și curățate, sistemul produce, inevitabil, neîncredere. Cetățeanul nu vine la „vecinul din scara blocului”, vine la instituția statului.

Bârfe, reclamații și „boala veche” a pupatului de scaune

Despre același Fenic Ionuț, mai multe surse vorbesc și în legătură cu un apetit constant pentru bârfe și reclamații interne:

• i se reproșează că ar formula acuzații și plângeri la adresa colegilor, pe orice subiect minor, doar pentru a-și demonstra „vigilența” în fața șefilor;
• este amintit cazul unui fost coleg plecat la Școala de la Câmpina, pe care l-ar fi „tocat” prin plângeri și bârfe până la obsesie;
• „boala veche” ar fi aceeași: să pupi funduri de șefi și să reclami orice fleac doar ca să-ți ții scaunul cald.

Viitorul nu arată roz pentru astfel de caractere: postul de la dispeceratul Băicoi nu pare să mai revină, iar opțiunile reale rămase sunt:

• demisia – mult clamată, dar niciodată asumată;
• navetă permanentă la Ploiești, cu ture de noapte făcute, de data asta, în condiții reale de muncă.

Concluzie Incisiv de Prahova: jocul abia începe

Episodul 56 al „Grădiniței de Cadre” nu e doar despre un singur om sau un singur caz. Este despre:

• un IPJ Prahova în care pensionarea este tratată, încă, ca o trambulină spre liniște, nu ca un simplu sfârșit administrativ al carierei;
• un sistem în care apar suspiciuni serioase privind scurgeri de informații din dosare penale spre „protejați”;
• structuri care își consumă energia încercând să afle cine scrie și cine susține un ziar de investigații, în loc să se întrebe de ce există atâtea subiecte de scris;
• o galerie de „oameni buni de nimic”, pentru care canapeaua, naveta și combinațiile par mai importante decât onoarea uniformei.

Repetăm încă o dată, răspicat:
pensia nu prescrie păcatele.
Naveta nu spală complicitățile.
Iar canapeaua din dispecerat nu devine, prin uzură, pat de erou.

Incisiv de Prahova va continua să scrie, să întrebe și să documenteze. Organele de cercetare penală au propriile atribuții. Dacă și le vor îndeplini până la capăt, „Grădinița de Cadre” s-ar putea trezi, mai devreme decât crede, în fața unui alt tip de festivitate: cea în care nu se mai flutură decizii de pensionare, ci citații. Vom reveni! (Cristina T.).

La 36 de ani de la Revoluție, torționarii au pensii speciale, „slugile mici” dau lecții de morală, iar comunismul e mai puțin periculos în lege decât o cămașă verde.

„Sluga mică” din aparatul represiv, mare demnitar într-un stat mic de caracter

Sindicatul Diamantul pune degetul fix pe rana pe care statul român o pansază, dar nu o vindecă:
„Este trist ca la 36 de ani de la revoluție, oameni care au slujit dictatura comunistă și au participat la reprimarea revoluției se mai află încă în funcții importante în stat.”

Trist? E puțin spus. E grotesc.

România reușește performanța unică de a transforma foști executanți ai aparatului represiv comunist în personaje respectabile, la costum, cu funcții, prerogative și influență. Nu contează că au fost parte dintr-o mașină de oprimare, că au servit un regim ilegitim și criminal. Important este că, după Revoluție, au știut să se repoziționeze: din slugi ale dictaturii, s-au reciclat în stăpâni ai tranziției.

Iar în mijlocul acestui tablou cinic, apare Pahonțu, cu o sinceritate dezarmantă:
„Pahonțu spune că el a fost o sluga mică la revoluție, în schema aparatului represiv.”

Sluga mică, dar foarte bine plantată. La noi, „sluga mică” nu răspunde niciodată pentru nimic. Dimpotrivă: timpul trece, sluga urcă, dosarele se pierd, amintirile se estompează, iar statul o răsplătește. România, patria perfectă pentru cariera foștilor „mici” colaboratori, care devin „mari” oameni de stat.

România a „condamnat” comunismul… la televizor

Sindicatul Diamantul lovește unde doare mai tare:
„România a eșuat în condamnarea comunismului.”

Normal că a eșuat. Condamnarea comunismului, în România, a fost o piesă de teatru politică, jucată pentru publicul internațional. S-au citit rapoarte în Parlament, s-au făcut poze solemne, s-au ținut discursuri patetice despre victime, lagăre, Securitate, colectivizare, crime și teroare.

Și după ce s-a stins lumina la televizor, cine a rămas în funcții? Exact cei care „au slujit dictatura comunistă și au participat la reprimarea revoluției”. România a condamnat comunismul în vorbe, dar i-a păstrat oamenii, reflexele și rețelele. Condamnare de formă, continuitate de fond.

Dacă ai fi extraterestru și ai citi doar Constituția și rapoartele oficiale, ai zice că România e o democrație tânără, care și-a înfruntat trecutul. Dacă însă te uiți cine semnează ordine, cine stă în consilii, cine are acces la informație și putere, ai zice că e aceeași structură, cu alte cravate.

Fascism interzis, comunism la liber: dubla măsură legalizată

Sindicatul Diamantul spune franc ce legiuitorii se fac că nu aud:
„Legea interzice simbolurile legionare și fasciste, dar nu și simbolurile comuniste.”

Aici e toată ipocrizia juridică și morală a statului român, pusă pe hârtie.

Cămașa verde, zvastica, salutul fascist – toate, corect, interzise. Dar secera și ciocanul? Portretul „tovarășului”? Steaua roșie? Imnul partidului? Astea, pentru legiuitorul român, nu par să fie o problemă. De parcă milioanele de victime ale comunismului ar fi mai puțin moarte decât victimele fascismului. De parcă tortura, anchetele, închisorile politice, deportările și crimele regimului comunist ar fi doar niște „excese administrative”.

Mesajul statului e simplu și cinic:
– Fascismul e rău și interzis.
– Comunismul a fost „o rătăcire istorică”, dar emblemele lui pot fi tolerate, nostalgic, „ca simboluri ale unei ere trecute”.

Dacă vii cu un simbol fascist, legea cade pe tine ca tunetul. Dacă vii cu un simbol comunist, ești, în cel mai rău caz, „excentric”. Iar dacă mai ești și „o sluga mică” reciclată în demnitar, ești chiar respectabil.

De ce îi mai ținem în funcții pe cei care au apărat dictatura?

Sindicatul Diamantul enunță un adevăr pe care instituțiile îl ocolesc cu grijă: la 36 de ani de la Revoluție, oamenii care au apărat dictatura, care au făcut parte din aparatul represiv și care au participat la reprimarea Revoluției sunt încă acolo, sus, în funcții importante.

Ce spune asta despre noi, ca stat?

• Că nu am vrut cu adevărat lustrație.
• Că nu am vrut cu adevărat o ruptură morală față de comunism.
• Că am preferat „stabilitatea” rețelelor vechi în locul curățeniei dureroase, dar necesare.

România își lasă eroii Revoluției în umbră, dar își păstrează „slugile mici” în posturi cheie. Asta nu mai e doar tristețe, e complicitate instituționalizată.

Concluzie: o țară cu dictatura nereparată și cu decorații pe pieptul slugilor

Sindicatul Diamantul descrie, în câteva fraze, un eșec istoric:

• oameni ai aparatului represiv comunist rămași în funcții,
• recunoașterea, cu nonșalanță, a rolului de „sluga mică” în serviciul dictaturii,
• condamnarea slabă și ipocrită a comunismului,
• o lege care vânează simboluri legionare și fasciste, dar închide ochii la simbolurile comuniste.

Statul român s-a obișnuit cu această schizofrenie morală: condamnăm comunismul la nivel declarativ, dar îl tolerăm în carne și oase, în CV-uri, în funcții, în simboluri și în reflexe de putere. Iar când adevărul este rostit – cum o face Sindicatul Diamantul – pare că auzim nu ceva nou, ci ceva ce știam cu toții și am preferat să îngropăm.

După 36 de ani, nu mai putem vorbi doar de „moștenirea comunismului”. Putem vorbi liniștit de complicitatea prezentului cu el. Iar cât timp „slugile mici” ale dictaturii rămân mari în stat, România nu a ieșit, de fapt, din comunism. Doar i-a schimbat decorul. (Cerasela N.).