Promovări pe șest, printr-un Telex fantomă

În plină criză de personal, Inspectoratul General al Poliției Române a descoperit că, de fapt, sunt bani. Nu pentru condiții de muncă mai bune, nu pentru logistică, ci pentru a numi polițiști în funcții superioare de execuție.

În august, IGPR trimite către toate unitățile o adresă, nr. 564711 din 11.08.2026, prin care cere demararea numirilor în funcții mai bine plătite, în baza art. 22 alin. (4) din Legea 360/2002. Textul legal permite încadrarea pe funcții cu grade profesionale de până la trei trepte peste gradul actual al polițistului. Mai mult, documentul anunță cu seninătate că există și alocațiile bugetare necesare.

Termen: propunerile până pe 25 august, aplicarea numirilor de la 1 septembrie. Rapid, discret, „operativ”.

Zero criterii, 100% bunul plac al șefului

Până aici, ai spune: în sfârșit, un pas normal – polițiști mai bine încadrați, bani există, ce ar putea fi în neregulă?

Răspuns: absolut tot modul în care s-a decis cine beneficiază.

Adresa IGPR nu prevede niciun criteriu obiectiv:

• nici vechime,
• nici calificative profesionale,
• nici nivel de pregătire,
• nici rezultate,
• nici măcar o minimă ordine de prioritate.

Singura condiție: o „notă de fundamentare” scrisă de șeful direct, avizată ierarhic și aprobată de cel cu competență de numire. Atât.

În traducere liberă: doi polițiști cu același grad, aceeași vechime, același parcurs profesional pot ajunge în situații diametral opuse. Unul e „fundamentat” de șef și urcă trei trepte, celălalt rămâne pe loc pentru că nu a avut norocul sau „inspirația” de a avea șeful potrivit.

Nu meritul decide, ci pixul șefului. Nu criteriile, ci simpatiile.

Telexul care a existat doar pentru cine trebuia să știe

Ca orice procedură care miroase a selecție „pe persoană fizică”, documentul a circulat ca „exemplar unic”, transmis prin Telex.

Nu s-a publicat nicăieri, nu s-a afișat, nu s-a anunțat transparent. Majoritatea polițiștilor nici măcar nu au aflat că a existat această oportunitate de promovare pe funcții mai bune.

Cei care nu au fost propuși nu au primit vreo explicație:

• nu li s-a respins vreo cerere,
• nu li s-a comunicat vreun motiv,
• nu li s-a spus că ar fi mai slabi profesional.

Pur și simplu, nu au intrat în discuție. Nu pentru că nu ar fi meritat, ci pentru că nu au fost trecuți pe listă. Lista aceea despre care nici măcar nu știau că există.

Bani publici, criterii private

Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul” anunță că va cere oficial IGPR, în baza Legii 544/2001, să spună:

• câți polițiști au fost numiți pe funcții superioare în urma acestei adrese,
• în ce unități au fost făcute numirile,
• câte posturi s-au „îmbunătățit”,
• ce sume de bani au fost alocate,
• dacă au existat ulterior instrucțiuni sau criterii interne, ținute departe de ochii personalului de rând.

Pentru că aici nu e vorba doar de relația șef–subaltern, ci de modul în care se folosesc bani publici. Bani care, teoretic, sunt destinați tuturor polițiștilor care îi merită. Practic, însă, ajung la cei care au știut, au fost „aleși” sau s-au bucurat de o relație bună cu șeful.

Sindicatul „Diamantul” pune în mod legitim întrebarea: Au fost promovați cei mai buni sau doar cei mai apropiați?

Meritocrație made in IGPR: „cine are șef, trece clasa”

Din această poveste rămân câteva concluzii amare:

• IGPR recunoaște că există bani pentru încadrarea mai bună a polițiștilor – dar preferă să-i direcționeze în tăcere, către un cerc restrâns;
• nu există niciun mecanism clar prin care un polițist să știe ce trebuie să facă pentru a ajunge și el pe o astfel de funcție;
• șeful direct devine filtru unic și discreționar, fără transparență și fără obligația de a motiva de ce îl promovează pe X și îl ignoră pe Y.

Așa arată, în practică, „cariera polițistului” în 2026: nu condusă de lege, ci de adresă internă; nu bazată pe criterii, ci pe recomandare; nu anunțată tuturor, ci strecurată prin Telex ca un pont între cunoscuți.

Cât timp astfel de scheme rămân regula nescrisă, orice discurs oficial despre „profesionalizare”, „evaluare obiectivă” sau „respectarea meritocrației” sună exact ca Telexul cu promovări: vine de sus, nu-l vede aproape nimeni și, la final, beneficiază tot cine trebuie. (Cristina T.).

România, noua vedetă a Europei: primește premiul pentru „Cea mai scumpă energie la cel mai puțin cap”

435 euro/MWh. Atât plătește România, după cum arată datele de pe electricitymaps.com, ca să bifeze, cu mândrie națională, titlul de „una dintre cele mai scumpe energii din UE”.

De la exportator net în 2019, am reușit marea performanță să ajungem muritorul de foame al pieței: importăm masiv, ne rugăm de vecini, oprim livrările către Republica Moldova și ne batem recordurile de preț seară de seară, peste 370 de euro/MWh.

Nu-i rău pentru o țară care se laudă de ani de zile că „are resurse” și „potențial energetic”. Potențial, da. Realitate: colaps în slow motion.

Republica Moldova, lăsată la coadă la energie: „Ne pare rău, și noi murim”

Până mai ieri, România se umfla în piept că ajută Republica Moldova cu 80% din necesarul de energie. Din 3 octombrie, însă, generozitatea s-a terminat brusc. Nu mai exportăm, că nu mai avem de unde.

Moldova s-a dus spre Ucraina, de unde importă acum peste 70% din necesar, iar România se uită la propriul sistem energetic ca la o mașină stricată pe marginea drumului: „merge, dar nu știm cât”.

Imaginea de ansamblu:

• România își taie propriile livrări externe;
• Moldova își schimbă dependența energetică;
• oficialii dau din umeri și se ascund după „piață”, „context” și „condiții meteo”.

Responsabilitate geopolitică? Strategie? Lăsăm astea pentru conferințe de presă și rapoarte glossy.

De la „hub energetic regional” la „pacient legat de priză în Bulgaria”

România era mare exportator în 2019. Azi, importă ca să nu pice sistemul. Importuri de aproape 3.500 MWh atunci când încă mai ajută fotovoltaicele. Când zilele se scurtează și cerul se umple de nori, Guvernul deja anunță senin că producția va scădea și importurile de peste 3.000 MWh se vor întinde și pe timpul zilei.

Și cine ne ține în viață? Bulgaria.
În vârfuri de consum, România importă peste 2.300 MWh din Bulgaria.

Devenim periculos de dependenți de:

• energia vecinului de la sud,
• bunăvoința lui,
• și absența oricărei crize la el.

Întrebarea reală, pe care nimeni nu vrea să o spună clar:

• Ce facem dacă „Bulgaria închide robinetul”?
  Serbia, Ungaria, Ucraina, Moldova – niciuna nu poate acoperi ce ne livrează acum Bulgaria.
  Interconexiuni avem pe hârtie: 4.000 MW. Dar când tragi linie, singurul care sare de 1.000 MWh constant este tot vecinul pe care îl ignoram când eram „exportator net”.

Eolienele, mari când dăm declarații, mici când trebuie să producă

Datele din 5 octombrie, de la Transelectrica, sunt un studiu de caz:

• eolienele au intrat în „hibernare” exact când deficitul energetic a devenit critic;
• nu doar că nu au produs, dar au și consumat peste 20 MWh din sistem;
• din peste 3.000 MW instalați, abia 100 MWh produși pe 3 octombrie.

Aceasta este „energia verde” pe care clasa politică o ridică în slăvi la Bruxelles, în slide-uri lucioase:

• imprevizibilă,
• nepregătită pentru vârfuri,
• fără infrastructuri serioase de backup și stocare.

Pe românește: ne-am agățat de o resursă pe care nu știm să o echilibrăm și acum descoperim, șocați, că vântul nu bate la comandă guvernamentală. Cine ar fi crezut?

Nuclearele pe dreapta, hidro pe „dietă”, gazul face nota de plată

„Ce a mai rămas?”, întreabă articolul.

Răspunsul e simplu, dar dureros:

• două reactoare nucleare trase pe dreapta, pe perioadă neclară;
• 500–800 MWh pe cărbune, în continuă demonizare publică dar permanent chemat salvator în criză;
• circa 1.200 MWh în centralele pe gaze – adică exact energia cea mai scumpă, care umflă spectaculos facturile;
• hidroenergie „la dietă”, folosită cu pipeta.

Scena de noapte 4–5 octombrie este emblematică:

• importuri de peste 2.000 MWh,
• doar 200 MWh produși din hidro, într-o țară cu potențial hidrologic serios.

Explicațiile posibile:

• ori cineva „protejează” prețurile mari de pe piață;
• ori se face o economie agresivă pe fondul unei crize iminente de apă, energie sau bani.

În ambele cazuri, consumatorul plătește. Și tace. Că n-are de ales.

Facturile – bomba cu ceas pe care o tot armăm singuri

Cu 435 euro/MWh și prețuri constante de peste 370 de euro în multe intervale orare, nu este nevoie de „specialiști” ca să deduci următorul pas:

• facturile vor exploda,
• consumatorii casnici vor strânge cureaua,
• firmele vor închide sau vor pleca,
• iar economia, deja șubredă, va aluneca spre prăbușire.

Cronica unui dezastru anunțat:

• prețurile mari au alungat deja investitori;
• sistemul energetic național e dezechilibrat, improvizat și politizat;
• fiecare criză meteo sau tehnică scoate la iveală cât de subțire este de fapt „independența energetică” de care ne tot lăudăm.

De la „piața liberă” la „haos organizat”: nimeni nu răspunde pentru strategie

În toată această schemă:

• nimeni nu își asumă oprirea livrărilor către Moldova ca eșec politic și strategic;
• nimeni nu explică de ce hidro stă „cuminte” în timp ce importăm la prețuri record;
• nimeni nu răspunde pentru faptul că de la exportator net am ajuns dependenți de Bulgaria într-un timp ridicol de scurt;
• nimeni nu explică limpede ce se întâmplă cu nuclearele „trase pe dreapta” pe termen nedefinit.

În schimb:

• se aruncă vina pe „piață”,
• pe „context regional”,
• pe „condiții meteo nefavorabile”.

Adevărul e mai simplu și mai urât:
România nu suferă de lipsă de resurse, ci de lipsă de cap și de coloană vertebrală în gestionarea lor.

Concluzie: energia e scumpă, dar prostia e, ca de obicei, nelimitată

Articolul semnalat de Cotidianul Național descrie un tablou tehnic: prețuri, importuri, exporturi, MWh, interconexiuni.

Pamfletul pe care îl scrie realitatea arată însă altceva:

• un stat care se pretinde „pivot energetic regional”, dar trăiește din importuri;
• un guvern care vorbește despre „strategie energetică” în timp ce își abandonează vecinii și își sacrifică propriii cetățeni la altarul prețurilor record;
• un sistem care își închide singur reactoarele, își rulează hidrocentralele în relanti și se roagă de vânt și de Bulgaria să ne țină în viață.

Prețul energiei a ajuns la 435 euro/MWh.
Prețul lipsei de viziune și al improvizației va fi plătit mult mai scump, în fabrici închise, locuri de muncă pierdute și familii sufocate de facturi.

Energia e scumpă. Dar prostia sistemică, în România, rămâne singura resursă care nu intră niciodată în criză.

Procurori pe muchie de nerv: sistemul a descoperit, în sfârșit, ce știa toată lumea

Potrivit dezvăluirilor făcute de publicația „Lumea Justiției”, o situație demnă de un film absurd s-a produs la concursul pentru funcțiile de conducere de la parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale și curți de apel: trei procurori au fost declarați inapți psihic.

Da, ați citit bine: oameni care, teoretic, au puterea de a trimite cetățeni în judecată, de a decide soarta unor dosare penale, au picat la capitolul echilibru psihic exact când au vrut să avanseze pe funcții de șefi.

Până acum, sistemul părea convins că toți sunt „apți, capabili și bine ancorați în realitate”. Brusc, realitatea i-a mușcat de CV.

Când psihologul spune „nu”, dar sistemul ar vrea „lasă că merge și-așa”

Conform informațiilor prezentate de „Lumea Justiției”, la evaluările psihologice organizate pentru ocuparea funcțiilor de conducere, trei candidați la șefie au primit verdictul care, într-o lume normală, ar fi declanșat un cutremur instituțional: inapt psihic pentru funcție de conducere.

Ce au făcut distinșii candidați? Ce știe să facă orice om din sistem care se respectă: au depus contestație.
Ce a făcut sistemul? Ce știe el mai bine: a reconfirmat situația, dar cu aceeași voce stinsă cu care îți spune că „se va face o anchetă internă”.

Rezultatul: după contestație, tot respinși au rămas. Doar că, în timp ce verdictul sună grav, reacția oficială seamănă cu un oftat birocratic: „Ei, asta e, data viitoare…”

Inapți la șefie, dar perfect buni de semnat rechizitorii?

Întrebarea pe care orice om normal și-o pune este simplă: dacă acești procurori sunt inapți psihic pentru funcții de conducere, sunt brusc apți psihic pentru a rămâne procurori de execuție?

Adică prea „tulburați” pentru a coordona un parchet, dar suficient de „stabili” ca să decidă soarta unor oameni în dosare penale?

În logica sistemului, asta pare să fie rețeta:

• pentru semnat acte care trimit oameni în instanță – merge;
• pentru condus o instituție – nu merge, că acolo e „responsabilitate mare”.

Cu alte cuvinte: nu ești suficient de echilibrat să coordonezi colegi, dar ești destul de echilibrat să decizi libertatea altora.

Concurs de șefi cu surprize: „Ruleta rusească” a sănătății mintale

Concursurile pentru șefia parchetelor au devenit un fel de ruletă:

• știi că vor candida „ai sistemului”,
• știi că vor fi declarați „buni profesional”,
• nu știi însă cine mai scapă la testul psihologic.

Faptul că, potrivit informațiilor publicate de „Lumea Justiției”, trei procurori au fost opriți de la șefie pe motiv de inapt psihic spune mai mult despre întregul mecanism decât toate discursurile solemne despre „reforma justiției”.

Dacă ăștia trei au fost prinși acum, câți alții au trecut de filtre ani de zile, cu zâmbetul pe buze și cu parafa pregătită pentru oricine le-a intrat în vizor?

Contestația eternă: reflexul de sistem al celui care nu se vede niciodată vinovat

Nimic nu descrie mai bine mentalitatea din sistem decât reacția celor trei: au făcut imediat contestație.

Nu pentru că ar fi avut o revelație bruscă despre sănătatea lor mintală, ci pentru că, în lumea lor, orice rezultat nefavorabil trebuie atacat:

• pici un examen? contești.
• iei notă mică? contești.
• te declară psihologul inapt? evident, contești.

Este aceeași logică prin care și un rechizitoriu șubred devine „opera vieții”: dacă a fost contestat, înseamnă că „a deranjat pe cineva important”.

Doar că, de data asta, sistemul – culmea! – nu a mai răsucit concluziile: după contestație, verdictul a rămas același. Inapți. Punct.

Justiția cu nervii la limită: cetățeanul ca material de test

Tabloul de ansamblu este ridicol și în același timp sinistru: doar când se pune problema funcțiilor de conducere începe cineva să verifice cu adevărat dacă cei din sistem sunt apți psihic.

Până acolo, cetățeanul de rând rămâne obiect de testare:

• să vedem cât rezistă la citații,
• la abuzuri,
• la termene amânate,
• la rechizitorii făcute pe genunchi.

Abia când trebuie pusă o fundă frumoasă pe o funcție de șef își aduc aminte brusc că există și testări psihologice. Până atunci, sănătatea mintală pare mai degrabă o glumă administrativă bifată formal.

Concluzie amară: sistemul a recunoscut problema, dar nu știe ce să facă cu ea

Dezvăluirea făcută de „Lumea Justiției” despre procurorii declarați inapți psihic nu este doar o știre picantă de colț de pagină. Este un diagnostic brutal pus unui sistem care a funcționat ani de zile pe pilot automat:

• verificări formale,
• responsabilități uriașe în mâinile unor oameni despre care nimeni nu s-a obosit să vadă dacă sunt apți psihic,
• reacții slabe atunci când realitatea lovește în față.

Faptul că cei trei au fost opriți din drumul spre funcții de șefi este, poate, un început. Dar întrebarea care arde este alta:

Dacă acum sistemul recunoaște că există procurori inapți psihic pentru șefie, are curajul să se uite și la cei care au condus deja ani de zile? Sau vom continua cu aceeași piesă ipocrită, în care doar cei prinși pe „filmare” sunt problema, iar restul se bucură în liniște de imunitatea obiceiului?

Până vom primi un răspuns serios, rămânem cu pamfletul. Din păcate, realitatea îl scrie singură. (Irinel I.).