Exclusiv
Dosarul care i-a rupt pe procurori de oboseală: plângerea politistului Vitalie Josanu, cărată pe targă între parchete
Justiția română, sufocată de… o plângere „de complexitate medie”
În România, nu marile rețele de crimă organizată pun justiția în genunchi, ci o plângere penală de „complexitate medie”. Sindicatul „Diamantul” dezvăluie cazul halucinant al plângerii formulate de Vitalie Josanu împotriva unor funcționari din DGPI, plângere care a reușit performanța să zacă un an prin sertare, să fie plimbată ritualic între parchete și, în final, să intre la „terapie intensivă” procedurală.
Judecătorul, analizând cererea contestatorului, constată, doct, că nu poate fi primită. Motivul? Nu pentru că n-ar exista plângere, nu pentru că n-ar exista fapte, ci pentru că, între timp, dosarul a intrat în aparate: sistemul, brusc, a început să dea semne de viață. Dar abia după ce s-a formulat o nouă plângere, specială, pentru tergiversarea cauzei.
10.02.2025: Ziua în care plângerea lui Josanu a obosit Ministerul Public
La data de 10.02.2025, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se înregistrează, sub nr. 1898/VIII/1/2025, plângerea penală a lui Vitalie Josanu împotriva funcționarilor DGPI. Omul reclamă fapte grele:
- abuz în serviciu – art. 297 alin. 1 Cod penal,
- fals intelectual – art. 321 alin. 1 Cod penal,
- art. 13² din Legea nr. 78/2000 – clasicul accesoriu pentru fapte cu parfum de corupție.
Te-ai aștepta ca, la un asemenea meniu, procurorii să sară din scaun. În realitate, doar „privitul dosarului” le-a consumat, cum remarcă mușcător Sindicatul „Diamantul”, o cantitate suspect de mare de energie. Cazul e etichetat cu delicatețe birocratică drept având „complexitate medie”. Adică nici banal, nici complicat – exact nivelul la care începe lenea cronică.
Plimbare cu escortă: de la Sectorul 6 la DIICOT – și invers, dacă se poate

După un somn sănătos, urmează momentul marilor mișcări… de hârtii.
La data de 28.04.2025, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 6 București emite o ordonanță prin care declină cauza către DIICOT – Structura Centrală. Dosarul pleacă la drum, înregistrat acolo la data de 09.05.2025. Nimic spectaculos: încă o mapă schimbă biroul, încă un grefier se ridică de pe scaun.
Apoi, pe 15.05.2025, Parchetul de pe lângă ÎCCJ – DIICOT Structura Centrală emite ordonanța nr. 2275/165/P/2025, prin care dispune începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârșirii infracțiunilor indicate de Josanu: art. 297 alin. 1 C. pen., art. 321 C. pen. și art. 13² din Legea 78/2000.
După un an de zăcut și plimbat, dosarul face primul pas: nu anchetăm încă pe cineva anume, ci, în stilul clasic, „în rem”. Adică „anchetăm fapta”, nu oamenii. Funcționarii DGPI pot răsufla ușurați: încă nu le strică nimeni ziua cu calitatea de suspect.
20.05.2025: Josanu, audiat. Sistemul face febră musculară de la atâta activitate
La data de 20.05.2025, autorul plângerii, Vitalie Josanu, este audiat. Un eveniment istoric: cineva chiar vorbește într-un dosar care aproape intrase în moarte clinică.
A doua zi, pe 21.05.2025, un organ de cercetare penală este împuternicit să efectueze acte de urmărire penală. Se semnează, se deleagă, se parafează. Nimeni nu sare garduri după infractori, dar se sare din nou peste un prag psihologic: s-a mai pus o semnătură în dosar.
Pe 25.05.2025, se emite o ordonanță de delegare. Ancheta, simbolic, prinde carne pe oase: cineva, undeva, e însărcinat să facă ceva. Ce anume? În principal, să scrie adrese.
27.05.2025 – 29.05.2025: „Cine sunt funcționarii?” – întrebare grea, demnă de un roman polițist
La data de 27.05.2025, este emisă o adresă către DGPI, pentru identificarea funcționarilor vizați de plângere. După un an de dosar mort, sistemul descoperă întrebarea fundamentală: „pe cine anchetăm, concret?”.
DGPI răspunde la data de 29.05.2025. Se confirmă ceea ce știa toată lumea de la început: există funcționari, au nume, au funcții, au dosare de personal. Dar până să ajungă aceste evidențe banale în mapa dosarului, a fost nevoie de timp, hârtie, ștampile și, evident, tone de energie intelectuală consumată doar din „privitul dosarului”.
Iunie 2025: Ridicarea copiilor de înscrisuri – marele efort logistic
Intrăm în luna iunie, luna în care, pentru prima oară, justiția se ridică din pat.
La 04.06.2025, se emite o ordonanță de ridicare de copii de pe înscrisuri. Nu vorbim despre percheziții spectaculoase, nu apar mascați, nu sar televiziunile la ușă. Se cer, modest, niște copii de documente.
La 10.06.2025, se întocmește procesul-verbal de ridicare a înscrisurilor. Hârtiile ajung, în sfârșit, la dosar. După atâtea luni de vegetație, dosarul începe să prindă greutate fizică, dacă tot nu excelează la conținut procedural.
Urmează alte adrese, relații solicitate, eventual instituții gen CNSAS, MApN, sau alte structuri – tot lanțul birocratic clasic activat pentru a confirma, cu sute de hârtii, ceea ce se știa din prima zi: că în DGPI există funcționari care, potrivit plângerii lui Josanu, ar fi comis fapte prevăzute de Codul penal și Legea 78/2000.
Judecătorul constată: cererea nu poate fi primită. Justiția, în schimb, poate fi scuipată în față
În final, în hotărârea de cameră preliminară, judecătorul reține, cu aer tehnic, că:
- plângerea penală a lui Vitalie Josanu a fost înregistrată la 10.02.2025;
- cauza a fost declinată la 28.04.2025 către DIICOT – Structura Centrală, înregistrată la 09.05.2025;
- la 15.05.2025 s-a dispus începerea urmăririi penale in rem;
- au fost efectuate acte: audierea lui Josanu (20.05.2025), împuternicirea organului de cercetare penală (21.05.2025), ordonanța de delegare (25.05.2025), adresa la DGPI (27.05.2025), răspunsul DGPI (29.05.2025), ordonanța de ridicare de copii de înscrisuri (04.06.2025), procesul-verbal de ridicare (10.06.2025) ș.a.m.d.
Pe scurt: sistemul a mișcat. Cu viteza unui melc în comă, dar a mișcat. Și, pentru că s-au făcut „demersuri”, cererea de sancționare pentru tergiversare devine, brusc, inadmisibilă. Că doar nu poți acuza tergiversare într-un dosar în care, după ce ai țipat că stă degeaba, apar în grabă câteva foi la dosar.
Plângere la ATI: pacientul trăiește, dar e ținut în viață de hârtie
Cazul relatat de Sindicatul „Diamantul” arată o realitate cinică:
- un an de zăcut al plângerii penale,
- plimbarea între parchete ca unic sport național al dosarelor,
- activare bruscă abia după plângerea pentru tergiversare,
- o succesiune de acte procedurale minimalist-igienice, făcute strict cât să se poată spune „se lucrează”.
Nu avem o anchetă reală, ci o resuscitare de fațadă. Un cordon de perfuzii birocratice ține în viață dosarul, în timp ce funcționarii DGPI, semnalați expres de Josanu, rămân bine-mersi, protejați sub cupola „în rem-ului” etern.
Concluzie: procurori epuizați de privit dosare, nu de făcut justiție
În loc să fie un instrument ferm împotriva abuzului în serviciu și falsului intelectual, justiția română se prezintă, în acest caz, ca un fel de salon de convalescență pentru dosare sensibile:
- dosarul lui Vitalie Josanu împotriva funcționarilor DGPI a fost lăsat să putrezească până când s-a reclamat oficial tergiversarea;
- imediat, sistemul a simulat activitatea printr-o serie de acte tardive, dar suficiente ca să dea bine pe hârtie;
- iar judecătorul, cu calm tehnic, constată că „nu se poate primi” cererea, pentru că – ce surpriză – se fac totuși acte în cauză.
Pamfletul amar al acestui caz, relatat pe baza documentelor oficiale și a dezvăluirilor Sindicatului „Diamantul”, e simplu: în România, justiția nu e neapărat oarbă. E doar foarte, foarte obosită. Mai ales când trebuie să atingă, fie și cu vârful pixului, un dosar în care apar, neplăcut, trei cuvinte: DGPI, abuz, fals. (Cristina T.).
Exclusiv
M.A.I. – „Concursul-fantomă” de la Dinamo: când posturile se dau, dar nu se prea iau
Concurs cu final anunțat: „Se caută ofițer, preferabil deja ales”
Clubul Sportiv Dinamo București a reușit, încă o dată, performanța clasică a instituțiilor din subordinea MAI: să organizeze un concurs atât de „corect”, încât a trebuit anulat de propria comisie.
Și nu, nu vorbim de un meci pierdut la masa verde, ci de un post de ofițer principal I la Serviciul Resurse Umane – adică exact acolo unde ar trebui să se păzească legea, nu combinațiile.
Conform informațiilor comunicate Sindicatului Democratic al Polițiștilor SIDEPOL, conducerea CS Dinamo a fost nevoită să bage lupa pe concurs după ce sindicatul a bătut obrazul oficial, în scris. Comisia special constituită a închis „spectacolul” pe 16.09.2026, cu verdict clar: concursul este invalidat. Cortina jos, aplauze amare.
SIDEPOL intră în scenă: „Stați așa, că nu merge chiar orice!”
Demersul aparține Sindicatului Democratic al Polițiștilor SIDEPOL, care a sesizat oficial posibile nereguli în modul de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcției de ofițer principal I în cadrul Serviciului Resurse Umane al Clubului Sportiv Dinamo București.
Pe românește, SIDEPOL a ridicat semne de întrebare acolo unde, brusc, totul părea prea „aranjat” ca să fie doar o simplă coincidență. Iar comisia numită de CS Dinamo, confruntată cu realitatea din documente, nu a mai putut închide ochii: concursul a fost invalidat, așa cum reiese din documentul emis și transmis către sindicat la data de 16.09.2026.
Concurs cu probleme: surpriză pentru unii, confirmare pentru alții
Pentru cei din sistem, știrea nu este șocantă, ci doar trist de previzibilă. Pentru public, însă, rezultatul vine ca o confirmare oficială a ceea ce SIDEPOL a semnalat încă de la început: modul de organizare a concursului a ridicat suspiciuni serioase.
SIDEPOL și-a exprimat convingerea că neregulile indicate în sesizare au fost identificate, rând pe rând, și de membrii comisiei de verificare. Pe scurt, ce s-a semnalat „de jos” a fost, în final, recunoscut și „de sus”. Nu dintr-un exces de conștiință morală, ci pentru că dovezile nu mai puteau fi ignorate.
„Legalitate, transparență, egalitate de șanse” – lozinca greu de pronunțat în MAI
În sesizarea sa, Sindicatul Democratic al Polițiștilor SIDEPOL a cerut ca orice suspiciune legată de modul de organizare și desfășurare a concursurilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne să fie verificată cu maximă seriozitate.
Nu cu „lasă că merge și-așa”, nu cu „știi tu pe cine trebuie să suni”.
Sindicatul a insistat ca procedurile de ocupare a funcțiilor să respecte câteva principii de bază, aparent exotice prin unele birouri:
- legalitate,
- transparență,
- egalitate de șanse.
Termeni care, prin unele structuri, încă sunt priviți ca o glumă bună, nu ca o obligație.

Verdict oficial: încălcare a modului de organizare și desfășurare
Potrivit documentului emis de CS Dinamo București și comunicat SIDEPOL, a fost constatată o încălcare a modului de organizare și desfășurare a concursului. Cu alte cuvinte, nu vorbim de „o mică scăpare”, ci de probleme suficient de grave încât întregul concurs să fie aruncat la coș.
Așadar, după ce sindicatul a tras semnalul de alarmă, iar comisia a verificat, realitatea nu a mai putut fi cosmetizată: concursul pentru funcția de ofițer principal I la Serviciul Resurse Umane al CS Dinamo este invalidat. Punct. Orice încercare de a-l prezenta drept „corect” ar fi fost pur și simplu ridicolă.
SIDEPOL, arbitru incomod: când cineva fluieră faultul în sistem
Faptul că acest concurs a fost invalidat nu este doar o victorie punctuală, ci și o demonstrație că implicarea unui sindicat activ poate face diferența.
SIDEPOL arată, încă o dată, că nu se limitează la comunicate sterile și întâlniri protocolare, ci intervine concret în apărarea drepturilor polițiștilor și a membrilor săi.
Prin acest demers, sindicatul transmite un mesaj clar: acolo unde se încearcă „ajustarea” concursurilor, cineva se uită, notează, sesizează și cere socoteală.
Concursuri corecte în MAI? Testul pe care sistemul îl tot pică
Cazul de la CS Dinamo București nu este doar o întâmplare izolată, ci o mostră dintr-o problemă mai largă, pe care SIDEPOL o tot indică: modul în care sunt organizate și derulate concursurile în MAI.
Toată lumea vorbește, oficial, despre „meritocrație” și „egalitate de șanse”. În practică, însă, prea des câștigă nu cel mai bun candidat, ci cel mai bine conectat.
Prin invalidarea acestui concurs, CS Dinamo și comisia desemnată recunosc, indirect, că regulile nu au fost respectate. Iar asta ar trebui să dea de gândit tuturor structurilor din MAI.
Final de episod: un concurs picat, dar o lecție încă neînvățată
Astăzi, putem spune clar, bazându-ne pe documentele comunicate Sindicatului Democratic al Polițiștilor SIDEPOL: concursul pentru postul de ofițer principal I la Serviciul Resurse Umane al Clubului Sportiv Dinamo București a fost invalidat din cauza încălcării regulilor de organizare și desfășurare.
Mâine, însă, întrebarea rămâne:
va fi acesta doar încă un episod bifat la capitolul „scandaluri de concursuri”, sau va deveni un semnal real că cineva, undeva, chiar începe să ia în serios cuvintele legalitate, transparență și egalitate de șanse?
Până atunci, SIDEPOL rămâne pe teren, cu fluierul pregătit. Pentru că, în MAI, se pare că fără arbitru, „meciurile” se joacă prea des după alte reguli decât cele oficiale. (Cristina T.).
Exclusiv
Sanatate, frate! Politia Română descoperă, după trei ani de basme, că sediile chiar au nevoie de autorizație sanitară
Trei ani ne-au ținut lecții cu „nu trebuie autorizație, totul e în regulă”, iar acum un răspuns oficial al Poliției Române confirmă exact contrariul. Sindicatul Diamantul scoate mizeria de sub preșul igienizat doar pe hârtie.
Când „nu trebuie” devine, brusc, „e obligatoriu”
Sindicatul Diamantul pune pe masă un document care arată cât de „sănătoase” au fost minciunile servite în ultimii trei ani polițiștilor și opiniei publice.
După ani de explicații „docte” cum că sediile de poliție n-ar avea nevoie de autorizație sanitară, vine, ca o farsă administrativă, răspunsul oficial al Inspectoratului General al Poliției Române:
- există Direcție Medicală care coordonează întreaga activitate medico-sanitară,
- există reglementări clare (OMS 1030/2009) care spun că activitățile cu risc pentru sănătatea populației trebuie autorizate,
- există compartiment specializat care gestionează aceste autorizații.
Pe scurt: exact ceea ce „nu exista” în discursul oficial până ieri.
Toate sediile trebuie autorizate. Dar stați liniștiți, „a fost doar o neînțelegere”…
Din document reiese clar:
- toate imobilele aflate în administrarea I.G.P.R. trebuie să aibă Autorizație Sanitară de Funcționare;
- toate activitățile de obținere, afișare și gestionare a autorizațiilor sanitare pentru sediile de poliție se desfășoară sub coordonare oficială, nu la mica înțelegere.
Adică exact invers față de poveștile frumos ambalate servite ani la rând, în care polițiștii erau convinși că totul e doar o invenție a „cârcotașilor”.
Trei ani de „nu trebuie, dom’le, astea sunt interpretări”, spulberați de un singur răspuns scris, cu antet, ștampilă și tot decorul birocratic.
Birocrația știe că trebuie. Minciuna știa că nu.
Cinic, dar simplu:
- pe de o parte, aparatul birocratic al MAI funcționa cu norme, proceduri, „compartimente de specialitate” și autorizații;
- pe de altă parte, polițistul de rând era ținut în ceață, cu mesaje liniștitoare: că nu e nevoie de nimic, că totul e „în regulă”.
Sindicatul Diamantul vine acum și arată că nu doar că e nevoie de autorizații, dar există și o întreagă mașinărie care se ocupă exact de asta. Numai că adevărul sanitar era, până mai ieri, la „secret” pentru cei care chiar lucrează în sediile respective.
Concluzie: „Igiena” de la vârf – un fel de apă sfințită administrativă
Pamfletul zilei:
- Sediile trebuie să fie curate, dar adevărul poate sta liniștit în praf, prin sertare.
- Sănătatea polițiștilor contează, dar numai când se scriu hârtii, nu și când se comunică public.
- Trei ani de intoxicare cu minciuni, rezolvați cu o singură frază birocratică: „toate imobilele dețin Autorizație Sanitară de Funcționare valabilă”.

Sindicatul Diamantul nu doar că pune reflectorul pe hârtia oficială, ci și pe ipocrizia instituțională: când vine vorba de imagine, se jură că e totul perfect; când vine vorba de realitate, îți trebuie lupă și cerere pe Legea 544 ca să afli că, de fapt, trebuia autorizație sanitară de la început.
„Ofițerul care n-are nevoie de igienă, doar de armă”
În fișa postului scrie: poartă armă, uniformă și răspundere.
Nu scrie nicăieri: are dreptul la aer respirabil, apă potabilă și toaletă funcțională.
De ani de zile, ofițerul stă în sedii cu igrasie, pereți cojiți, geamuri care nu se închid și toalete de Ev Mediu, dar i se repetă mantra:
„Nu e nevoie de autorizație sanitară, stați liniștiți, astea sunt invenții sindicale.”
Acum află, negru pe alb, că trebuiau autorizații peste tot. Că se știa. Că exista compartiment, direcție medicală și procedură.
Singurul lucru care lipsea era… adevărul spus oamenilor din teren.
Ofițerul realizează că, în logica instituției, e mai simplu să ții pistolul curat și omul în mizerie, decât să recunoști că sediul în care lucrează nu ar primi aviz nici ca magazie de cartofi.
„Șeful care a descoperit săpunul birocratic numit Autorizație Sanitară”
Șeful de structură e personajul clasic:
- știe lege, îți recită ordine și proceduri din memorie când e vorba de raportări,
- brusc, devine amnezic când vine vorba de condițiile reale de muncă.
Ani la rând, a repetat cu un aer superior:
„Nu trebuie, dom’le, e totul conform legii, nu vă mai luați după Facebook și sindicate.”
Când iese însă la iveală răspunsul oficial că TOATE imobilele trebuie autorizate sanitar, șeful schimbă placa:
- „Nu știam…”
- „Nu era de competența noastră…”
- „Asta ține de alt compartiment…”
Traducere: autoritatea lui e infinită când trebuie să te tragă la răspundere, dar dispare financiar și juridic când trebuie să-ți ofere condiții decente de lucru.
Pentru astfel de șefi, Autorizația Sanitară nu e despre sănătatea oamenilor, ci despre a avea încă o hârtie de fluturat când vine controlul. Un fel de săpun birocratic: nu curăță nimic, doar miroase frumos pe foaie.
„Specialistul în aer condiționat pe hârtie”
În fundal, există mereu un „specialist”:
- inginer, ofițer logistic, medic de serviciu,
- omul care semnează că „sunt asigurate condiții optime de muncă”.
Pe planșele tehnice și în referate, sediul arată impecabil:
- ventilație corespunzătoare,
- iluminat natural și artificial de calitate,
- grupuri sanitare igienizate,
- mobilier ergonomic.
În realitate, polițistul își bea cafeaua într-un birou cu mucegai la colț, WC-ul are ușa care nu se închide, iar „ventilația” e geamul deschis cu speranță.
Specialistul îți explică grav că „s-a ținut cont de toate normele sanitar-igienice”, dar dacă îl întrebi când a fost ultima dată în sediul X, îți răspunde: „Aaa, păi lucrăm cu documente, nu cu deplasări.”
„Polițistul vinovat că vrea apă potabilă”
În varianta oficială, polițistul care îndrăznește să întrebe de autorizație sanitară devine imediat:
- „Gică contra”,
- „sindicalist scandalagiu”,
- „element destabilizator”.
Când Sindicatul Diamantul arată, cu dovezi, că sediile chiar trebuie autorizate, exact cei care au spus „nu trebuie” ani de zile se transformă în moraliști:
- „Nu ați depus raport pe linie ierarhică?”
- „De ce nu ați sesizat în scris deficiențele?”
- „De ce nu ați urmat canalele instituționale?”
După ce ai fost mințit trei ani că nu e nevoie de autorizație, ești tras la răspundere că… nu ai cerut-o suficient de frumos.
Final de pamflet: Igiena nu se face cu comunicate, ci cu recunoașterea minciunii
Din toată povestea asta, rămâne o concluzie usturătoare:
- instituția știa de ani de zile că sediile trebuie autorizate,
- sindicatele care au pus problema au fost făcute nebune,
- polițiștii au fost lăsați să lucreze în mizerie, în timp ce pe hârtie totul era „conform normelor”.
Sindicatul Diamantul nu dezvăluie doar un document, ci o mentalitate:
dacă se poate minți frumos, de ce să se spună adevărul urât? (Cristina T.).
Exclusiv
113 polițiști, salvați în ultimele 14 zile de la „destituire cu acte în regulă”. Statul român, specialist în oameni cu termen de expirare
Când nu mai ai bani, tai de la investiții.
Când nu mai ai idei, tai de la dreptate.
Când nu mai ai rușine, faci polițiști cu dată de expirare și speri să nu observe nimeni.
Din fericire pentru 113 oameni, Sindicatul Europol a băgat lanterna în întunericul legislativ și a descoperit minunata artă a „destituirii programate”.
Polițist cu dată de expirare: „Valabil până la 30.09.2026”
Așa ar fi trebuit să scrie, cinstit, pe deciziile de încadrare:
„Polițist încadrat din sursă externă, valabil până la 30 septembrie 2026. După această dată, produsul se aruncă, indiferent de experiența acumulată.”
În pandemie și în contextul războiului din Ucraina, statul român a avut brusc nevoie de polițiști:
- au fost buni să stea în stradă,
- buni să suporte nervii oamenilor,
- buni să livreze „ordine publică” cu mijloace puține și promisiuni multe.
Dar, ca în orice promoție de supermarket: oferta era limitată în timp.
Nu scria mic, în josul ecranului, „atenție, după 30.09.2026 veți fi scoși de pe raft”?
Nu, dar așa era gândit.
Parlament și Guvern: marii absenți din fișa postului
Artificiul legislativ sună tehnic, plictisitor și inofensiv:
„Proiectul de Lege privind aprobarea OUG nr. 49/2025… modifică termenul de la 30 septembrie 2026 la 30 septembrie 2027.”
Traducere în limba română simplă:
- Ne-am trezit în ceasul al 13-lea că urmează să dăm afară 113 oameni care chiar muncesc.
- Ne-a fost lene sau nu ne-a păsat până acum.
- Sindicatul Europol ne-a pus oglinda în față.
- Ca să nu arătăm chiar ca niște demolatori de cariere, am mai aruncat un an de grație.
Despre colegii lor, angajați „în aceleași condiții, dar la o dată diferită”, pentru care „nici Guvernul, nici Parlamentul nu au depus diligențe” – tăcere.
Ei sunt generația de sacrificiu. Eroii despre care nu vom vorbi niciodată, deoarece nu mai sunt pe statul de plată.
Polițistul „consumat”: bun la muncă, prost la stabilitate
Cei 113 polițiști:
- au vechime,
- au experiență,
- au făcut cursurile de inițiere,
- sunt „veritabili profesioniști”, cum zice comunicatul.
Adică exact genul de oameni pe care orice stat normal ar vrea să-i țină, să-i motiveze, să-i păstreze.
La noi, însă, profesioniștii devin problemă bugetară:
- când nu mai ai curaj să-ți asumi că i-ai angajat prost,
- când nu mai vrei să-i vezi pe termen lung,
- când îți aduci aminte de ei doar când sindicatele urlă.
În logica Ministerului:
„Mai bine să pierdem oameni formați, decât să recunoaștem că i-am tratat ca pe niște contracte de telefonie mobilă – cu perioadă determinată și clauză de reziliere politică.”
Sindicatul Europol, între pompier și avertizor de incendiu
Sindicatul Europol spune clar:
„Fără demersurile și reacțiile noastre publice, cei 113 polițiști ar fi avut, probabil, soarta foștilor lor colegi…”
Adică:
- fără scandal, nimeni nu mișca un deget;
- fără rușine publică, Guvernul și Parlamentul continuau să privească în altă parte;
- fără presiune, „termenul de expirare” nu se prelungea cu nici măcar o zi.
Statul român funcționează după principiul:
„Dacă nu țipă nimeni, înseamnă că e bine.”
Sindicatul devine astfel pompierul care stinge focul pus de propriul proprietar al casei, apoi e acuzat că „face valuri” când povestește cine a aprins chibritul.
30 septembrie 2027 – noul „capăt de linie” sau doar stație intermediară?
Mesajul de final e corect și decent:
„Vom continua demersurile pentru ca până la data de 30 septembrie 2027 să îi putem angaja pe durata nedeterminată.”
Adică:
- încă un an în care oamenii trăiesc cu sabia deasupra capului;
- încă un an în care nu știu dacă își pot face un credit, un plan de familie, o viață;
- încă un an de „suntem profesioniști… dar provizorii.”
Pamfletul întreabă direct:
- Cât timp mai acceptă polițiștii să fie tratați ca un stoc de consumabile, nu ca o resursă umană?
- Cât timp mai acceptă societatea să fie păzită de oameni pe care statul îi tratează ca ștergătoare de picioare legislative?
Concluzie: Statul nu și-a salvat oamenii. A fost prins cu mâna pe ștecher.
Nu Guvernul, nu Parlamentul, nu instituțiile „responsabile” s-au trezit de bunăvoie.
Au fost trași de mânecă, arătați cu degetul și puși în fața ridicolului:
- să arunci la gunoi 113 polițiști pregătiți,
- după ce ai mai făcut deja același lucru cu alții,
- și să spui apoi „nu s-a putut, nu a existat cadru legal”,
e apogeul ipocriziei birocratice.
Sindicatul Europol nu doar „a salvat 113 polițiști”.
A demascat încă o dată un stat care își planifică oamenii ca pe hârtia igienică: „folosim intensiv în criză, aruncăm după ce trece valul.” (Cerasela NB.).
-
Exclusivacum 3 zileMafia de Prahova: polițiști, procurori și alte lemne strâmbe. „Manea, Portocală, 21 de metri cubi de dreptate și o bătaie ca la birtul comunal”
-
Exclusivacum 4 zile„GRĂDINIȚA DE CADRE” DIN IPJ PRAHOVA, EPISODUL 61: ZEII FĂRĂ RCA, ȘEFII CU 2,66 ȘI PROSTIMEA CARE SUNĂ LA 112
-
Featuredacum 2 zileȘeful care confundă polițiștii cu sticlele din ladă
-
Exclusivacum o ziImperiul cu bule stinse: „familia” Coca‑Cola Ploiești, între cumetrii, mașini de firmă și sclavie la normă
-
Exclusivacum 2 zileGNM Prahova dă cu „sancțiunea”, APM Prahova spală păcatele: stația de epurare de la Corlătești, cloaca „autorizată” a Prahovei (I)
-
Exclusivacum o ziMarele frate digital și mica ușă din spate: Legea 123/2026 și aventura românească a supravegherii „cu bună-credință”
-
Ancheteacum 2 zileMircea Negulescu mai încearcă o dată ușa Justiției – și o încasează în față
-
Exclusivacum 4 zile„Nu e treaba noastră”. Cum pasează ANSPDCP responsabilitatea în scandalul procedurii secrete PS‑MAI‑DGMRU‑125



