Democrația, varianta Cotroceni: Ședință cu agenda „Cine are voie să vorbească?”

Alocuțiunea recentă a președintelui României, Nicușor Dan, la „Summitul european pentru integritatea informației și combaterea dezinformării”, sub brandul pompos „România imună”, ar fi trebuit să fie un moment de apărare a valorilor occidentale.

În schimb, publicul a primit un derapaj conceptual ambalat în limbaj tehnocrat, un produs de laborator ideologic în care democrația este redusă la o ședință despre „influențare legitimă”, iar libertatea devine un parametru de reglat din pix, în folosul controlului statal.

În loc de reafirmarea drepturilor și libertăților individuale, a limitării puterilor statului și a suveranității poporului, Nicușor Dan a ales să livreze o definiție de manual de management de proiect, care trădează o viziune progresist-tehnocrată și profund periculoasă pentru o societate liberă.

„Niște oameni care se influențează”: Când democrația devine ședință de bloc

Nucleul ideologic al discursului prezidențial este concentrat într-o frază care ar merita studiată în orice curs despre cum poți mutila un concept politic fundamental:

„Foarte pe scurt, democrația înseamnă niște oameni care încearcă să se influențeze în mod legitim unii pe alții pentru ca împreună să ia deciziile cele mai bune pentru ei ca societate.”

La prima vedere, formularea pare inofensivă, aproape drăgălașă. În realitate, ea scoate din peisaj tot ce face diferența dintre democrație și un simplu mecanism de decizie colectivă.

Din această „definiție” lipsesc complet:

• drepturile și libertățile inalienabile ale omului;
• suveranitatea populară exprimată prin vot;
• separația puterilor în stat;
• protecția minorităților în fața dictatului majorității.

Dacă democrația înseamnă doar „niște oameni care se influențează ca să ia decizii”, atunci:

• un comitet central de partid unic se încadrează perfect;
• un grup de interese obscure care „influențează” în liniște politicile se încadrează perfect;
• orice structură opacă de putere poate fi vândută drept „democrație în acțiune”.

Definiția prezidențială este atât de diluată, încât încap în ea, la grămadă, și democrații autentice, și regimuri autoritare cu față umană.

Influențare „legitimă”: Cine primește licență de Ministerul Adevărului?

Cea mai nocivă parte din discursul lui Nicușor Dan este introducerea noțiunii de „influențare legitimă”. Aici tehnocrația se întâlnește direct cu tentația cenzurii.

Într-o democrație liberală clasică, dreptul de a influența decizia publică aparține tuturor cetățenilor. Ei pot folosi:

• argumente raționale;
• emoții, metafore, pamflete;
• discursuri populiste sau viziuni radicale.

Limita este trasată de lege: interdicția violenței, a instigării la ură, a chemărilor la încălcarea ordinii constituționale.

În momentul în care președintele introduce condiția suplimentară ca influențarea să fie „legitimă”, se deschide cutia Pandorei:

• Cine stabilește legitimitatea?
• Statul, prin instituții „de specialitate”?
• aparatul prezidențial?
• servicii de informații ascunse în spatele unor comitete de „integritate digitală”?

Dacă, de exemplu, un jurnalist critică dur o măsură guvernamentală, folosind date și comparații incomode pentru putere, dar etichetate de aceasta drept „manipulări”, înseamnă că:

• nu mai operează în cadrul democrației?
• devine „influențator ilegitim” ce trebuie scos din joc?

Prin această nuanță, discursul prezidențial furnizează o justificare teoretică pentru:

• cenzură;
• marginalizarea vocilor critice;
• curățarea spațiului public de tot ce deranjează „narațiunea oficială”, rebranduit drept „adevăr verificat”.

Eficiența înaintea libertății: Cum se îngroapă pluralismul într-un raport de performanță

O altă eroare majoră este ideea că scopul democrației ar fi ca societatea să ia „deciziile cele mai bune”, ca și cum politica ar fi o știință exactă, cu un singur răspuns corect.

În realitate:

• ceea ce este „o decizie bună” pentru un mare investitor poate fi un dezastru pentru un pensionar;
• ceea ce este „eficient” pentru buget poate fi profund injust pentru anumite categorii sociale;
• ceea ce este „optim” pentru experți poate fi inacceptabil pentru comunitățile care suportă consecințele.

Democrația nu este laborator de optimizare, ci:

• conflict deschis de interese;
• dezbatere dură;
• negociere între viziuni ireconciliabile, în limitele legii.

Reducând politica la un exercițiu de eficiență, Nicușor Dan se comportă ca tehnocratul clasic care vede electoratul drept:

• masă inertă;
• obiect de gestionat;
• resursă care trebuie împinsă, cu ajutorul experților, spre „binele comun” definit de sus.

De la cetățean suveran la cetățean suspect: Dosarul de încredere obligatorie

Președintele a insistat în discurs pe faptul că democrația se bazează pe „încredere” și că dezinformarea distruge această încredere, afectând inclusiv prosperitatea economică.

Ordinea logică sugerată este următoarea:

• statul funcționează bine;
• instituțiile își fac treaba;
• economia ar duduia;
  dacă nu ar exista fake news și cetățeni prea creduli.

În realitate:

1. Încrederea cetățeanului nu este un dat, ci un efect al bunei guvernări. Nu poporul datorează încredere statului, ci statul datorează performanță și onestitate poporului.
2. Românii nu și-au pierdut încrederea din cauza memelor și a site-urilor dubioase, ci pentru că:
   • se izbesc de corupție și nepotism;
   • intră în spitale care arată a rușine națională;
   • văd dosare grele îngropate prin sertare;
   • aud aceleași promisiuni reciclate la fiecare ciclu electoral.

Prin aruncarea vinei pe „dezinformare” și pe slaba „igienă informațională” a populației, Nicușor Dan:

• disculpă statul;
• culpabilizează cetățeanul;
• transformă scepticismul politic în viciu social.

Mesajul subliminal este limpede: „Nu noi trebuie să guvernăm mai bine, ci voi trebuie să credeți mai mult.”
Or, într-o democrație sănătoasă, neîncrederea, verificarea și critica puterii sunt:

• reflexe de igienă democratică;
• garanții împotriva abuzului;
  nu „riscuri de securitate informațională”.

„România imună”: Vaccin obligatoriu contra opiniilor incomode

Inițiativa „România imună”, invocată de președinte, se prezintă ca un proiect de protecție a societății împotriva dezinformării. În teorie, ideea pare rezonabilă. În practică, depinde cine ține seringa.

Dacă „imunitatea” înseamnă:

• cetățeni mai educați;
• presă mai responsabilă;
• transparență instituțională;
  atunci da, este un progres.

Dacă însă „imunitatea” ajunge să însemne:

• spațiu public filtrat;
• opinii critice stigmatizate;
• etichetarea oricărui discurs incomod drept „toxic”, „manipulator”, „nelegitim”;
  atunci avem de-a face cu un instrument de control, nu cu o protecție democratică.

Când, în același discurs, auzi:

• despre „influențare legitimă”;
• despre încredere ca premisă obligatorie a democrației;
• despre „România imună” ca soluție,
  începi să înțelegi că nu se vorbește doar despre combaterea știrilor false, ci și despre domesticirea cetățeanului incomod.

Concluzie: Democrație ghidată, cu libertatea la dozator

Alocuțiunea lui Nicușor Dan nu a fost un discurs de stat în apărarea libertății, ci un manual de administrare a populației, rostit de la Cotroceni. O viziune rece, în care:

• poporul este software cu bug-uri;
• știrile false sunt viruși;
• iar instituțiile statului se visează antivirusul suprem, cu licență pe viață.

Este extrem de grav când președintele României:

• înlocuiește idealul Libertății cu idealul Eficienței Controlate;
• transformă pluralismul într-o problemă de „integritate informațională”;
• rezervă dreptul de a decide cine influențează „legitim” și cine devine paria digital.

O societate în care oamenii au voie să se influențeze doar în limitele „legitimului” stabilite de autorități nu se mai numește democrație, indiferent câte summituri europene îi atârnă la rever.

Se numește democrație ghidată:
un regim hibrid în care libertatea de exprimare este:

• privilegiu, nu drept;
• concesie, nu fundament;
• dozată în funcție de cât de tare deranjezi linia oficială.

Iar faptul că un asemenea semnal de alarmă se naște chiar din discursul președintelui arată cât de șubredă este, în realitate, imunitatea democratică a României. Nu la dezinformare, ci la vechea boală a puterii: tentația de a decide cine are voie să vorbească și cine trebuie „corectat”. (Cristina T.).

Proiectul noii legi a salarizării, care ar trebui să treacă prin toate filtrele legale de consultare publică, a fost „rătăcit” strategic pe site-ul ministerului: nu la secțiunea de transparență decizională, unde îl trimite Legea nr. 52/2003, ci frumos, discret, la „Comunicate de presă”.

Adică exact acolo unde intră, sporadic, doar cine are timp să răsfoiască propaganda, nu și cine caută, în mod serios, proiecte de acte normative. Se respectă legea? Da, dar numai dacă o cauți cu GPS, lupă și nervi de oțel.

Legea 52/2003, citită selectiv: articolele incomode rămân la „și altele”

Art. 7 alin. (2) din Legea 52/2003 spune clar: anunțul privind elaborarea unui proiect de act normativ trebuie publicat cu cel puțin 30 de zile lucrătoare înainte de avizare și însoțit de:

• nota de fundamentare,
• expunerea de motive,
• studiul de impact,
• textul complet al proiectului.

Art. 7 alin. (4) cere minimum 10 zile calendaristice pentru ca orice persoană interesată să poată trimite propuneri, sugestii, opinii.

Art. 7 alin. (11) precizează, negru pe alb, că toate aceste documente trebuie să fie păstrate pe site-ul autorității „într-o secțiune dedicată transparenței decizionale”.

Ce face guvernul? Bifează „publicat pe site” și ascunde proiectul exact acolo unde legea NU spune: la comunicate. Băgat la „știri”, nu la „decizii”. Transparență, dar cu geam fumuriu.

Comunicat de presă în loc de procedură legală: cum se transformă consultarea publică în marketing politic

Publicarea proiectului ca „comunicat de presă” nu e o simplă gafă tehnică, ci o schemă administrativă cu două efecte clare:

1. nu respectă forma legală de publicare cerută de art. 7 alin. (1) și (11) din Legea 52/2003;
2. permite ocolirea – „creativă” – a obligațiilor de consultare publică:

• un comunicat de presă nu declanșează în mod clar termenul de 30 de zile,
• nu deschide oficial termenul minim de 10 zile pentru propuneri,
• nu trimite cetățeanul la „secțiunea de transparență decizională”, ci la secțiunea de PR.

Pe scurt: legea zice „dezbatere publică”, guvernul înțelege „postare de PR”.

Guvernul credibil, cu apucături de guvern vechi: șmecheria ca instrument de lucru

„Vedeți, aici se impută treaba: când și un guvern mult mai credibil (pentru mulți) decât hoții de dinainte începe să umble cu șmecherii ca să evite limitările interimatului, începem să ne despărțim”, spune Emil Păscuț de la Sindicatul Diamantul (sursa: Emil Păscuț, Sindicatul Diamantul).

Adică exact momentul în care simpatia pentru „ăia noi, mai buni decât ăia vechi” moare în fața manevrelor prin care legea este ocolită, răsucită, „interpretată” ca să nu încurce agenda politică.

Distrugi hoția și corupția predecesorilor? Foarte bine. Dar când începi să jonglezi cu textele de lege ca să-ți iasă pasența, nu mai e reformă, e doar altă generație de șmecheri cu patalama.

Transparență selectivă: lege mare, ștampilă mică, șopârle administrative mari

Legea salarizării afectează sute de mii de oameni, dar este tratată, la nivel de publicare, ca o simplă știre de can-can guvernamental.

Consecințele:

• oamenii nu știu clar când începe termenul legal de consultare,
• nu e cert dacă se respectă cele 10 zile pentru trimiterea de opinii,
• nu există o evidență curată, în secțiunea dedicată, a tuturor documentelor cerute de Legea 52/2003.

Când pui o lege cu impact masiv în același coș cu „astăzi ministrul a avut o întâlnire de lucru”, nu faci transparență, faci derută organizată.

Epilog tăios: când legea e la „comunicate”, democrația e la „și alte subiecte”

Ceea ce denunță Emil Păscuț de la Sindicatul Diamantul nu este doar o chichiță tehnică, ci un simptom de boală politică: tentația de a ocoli regulile în numele unui bine mai mare, stabilit, desigur, de cei aflați la putere.

Eventuala simpatie pentru un guvern „mai bun decât ceilalți” se oprește fix acolo unde începe să fie ocolită legea. Pentru că, de la momentul în care legislația privind transparența devine opțională, până la momentul în care democrația devine decor, nu mai e decât un pas și câteva „comunicate de presă”.

Pamfletar vorbind, trăim o nouă etapă: nu se mai fură cu sacul, se „optimizează” cu mouse-ul. Legea e la transparență, proiectul e la comunicat, iar cetățeanul rămâne la rubrica „fraier de serviciu”. (Cristina T.).

Conducere la termen scurt: IPJ Brăila, instituție condusă ca o garsonieră închiriată pe Airbnb

La IPJ Brăila, funcția de inspector-șef a devenit, de aproape patru ani și jumătate, ceva între „scurtmetraj administrativ” și „telenovelă fără final”. De când a plecat chestorul Adrian Glugă, în septembrie 2021, la conducerea IPJ Constanța, fotoliul de inspector-șef la Brăila a devenit un fel de scaun muzical al împuterniciților și desemnaților.

Funcția este, oficial, vacantă. Neoficial, e ocupată de cine pică „la rândul lui” pe hârtia de desemnare. Statul de drept a ajuns stat de… desemnat.

Șefi pe repede înainte: cine prinde pixul, semnează

De la plecarea lui Glugă, la comanda IPJ Brăila s-au perindat, prin împuterniciri și desemnări succesive:

• comisar-șef Dorin Valentin Condruz;
• comisar-șef Marius Budu – între timp prins băut la volan, cu 0,53 mg/l alcool pur în aerul expirat, adică „spirt instituțional” în formă concentrată;
• comisar-șef Ionuț Cătălin Zaharia.

Niciunul nu a ajuns acolo prin concurs, dar toți au ajuns printr-o semnătură. Nu meritocrație, ci „împuternicocrație”. La IPJ Brăila, conducerea nu se câștigă, se primește cu împrumut.

Inspector-șef cu jumătate de normă de legitimitate: desemnat azi, poate revocat mâine

În prezent, atribuțiile de inspector-șef al IPJ Brăila sunt exercitate prin DESEMNARE de către comisar-șef Dorin Valentin Condruz.

O funcție de adjunct este asigurată prin ÎMPUTERNICIRE de comisar-șef Marian Merlan. A doua funcție de adjunct? Vacantă. Adică nici măcar provizorat complet, ci jumătate de provizorat.

Practic, IPJ Brăila funcționează cu:

• un inspector-șef desemnat;
• un adjunct împuternicit;
• un al doilea adjunct… imaginar.

Structură de conducere originală: 1,5 șefi la o instituție întreagă.

Un concurs la 1 an și 5 luni: ritm de melc pensionar, nu de poliție națională

Au trecut 1 an și 5 luni de la ultimul concurs organizat pentru funcții de conducere. De atunci, liniște deplină pe frontul competiției. Conducerea Poliției Române a decis că e mai comodă soluția „DESEMNARE pe bandă rulantă” decât organizarea unui concurs legal, transparent, deschis.

Concursul presupune:

• criterii;
• candidați;
• dosare;
• probe;
• responsabilitate.

Desemnarea presupune:

• o hârtie;
• o semnătură;
• un nume;
• și cineva „agreat”.

Normal că se preferă varianta scurtă.

Șeful cu alcoolemie, simbolul sistemului: controlul îl face etilotestul, nu concursul

Printre împuterniciții de la IPJ Brăila s-a numărat și comisar-șef Marius Budu, cel prins băut la volan cu 0,53 mg/l alcool pur în aerul expirat.

Într-o țară normală, un astfel de episod ar încheia definitiv orice discuție despre cariera de conducere în poliție. În România, episodul spune mai mult despre selecția pentru funcții decât o sută de rapoarte „de resurse umane”.

Dacă pentru funcții de șefi nu se organizează concurs, nu e de mirare că singurul test riguros care pare să funcționeze este alcoolemia.

IPJ Brăila, laborator de improvizații: legea e stabilă, dar funcțiile sunt provizorii

Ani la rând, la IPJ Brăila s-a preferat improvizația:

• șefi puși „pe termen determinat”,
• autoritate „la mâna unei hârtie de desemnare”,
• responsabilitate difuză,
• instituție condusă de oameni care știu bine că pot fi schimbați oricând.

Un șef numit prin concurs își asumă decizii. Un șef desemnat își asumă… să nu deranjeze. Cu cât e mai provizorie funcția, cu atât mai slabi mușchii instituționali.

Epilog amar: poliție cu statut permanent, șefi cu statut de chiriași

În timp ce în acte se vorbește de stabilitate, legalitate, carieră și profesionalism, la vârful IPJ Brăila domnește cultura provizoratului. Instituția e permanentă. Șefii – temporari.

Patru ani și jumătate de împuterniciți și desemnați pentru o funcție-cheie spun tot ce trebuie știut despre curajul de a organiza un concurs real: nu există.

Pamfletar vorbind, IPJ Brăila nu mai e un inspectorat de poliție, ci un „incubator de interimari”. Iar până când cineva își va asuma, la vârf, organizarea unui concurs adevărat, Brăila va rămâne județul în care legea e definitivă, dar conducerea ei e mereu „până la noi ordine”. (Cerasela N.).