Ministerul Afacerilor Interne, instituție menită să asigure ordinea și respectarea legii, pare să fi găsit o nouă vocație: aceea de jongler financiar și maestru al sofismelor juridice, totul pe spinarea propriilor angajați. Ceea ce ar trebui să fie un garant al dreptății devine un teren de luptă pentru sindicaliști, care se confruntă cu „perle de gândire metisă” și o „atitudine de țeapă” demnă de cele mai sinistre colțuri ale pieței valutare. Sindicatul Diamantul trage alarma: sub preșul birocrației clasificate se ascund milioane de euro „economisite” prin șmecherii salariale și o desconsiderare totală a bunului-simț.

„Logica” MAI: Cel sancționat muncitor Nu prestează ca cel nesancționat! Unde-i plata egală, coane Fanel?

Scena se petrece la Curtea de Apel Craiova, unde Sindicatul Diamantul își propune să declasifice OMAI S/7 și să anuleze niște anexe cu „criterii abuzive de sistare/diminuare”. Însă, adevăratul spectacol îl oferă Ministerul Afacerilor Interne prin „întâmpinarea” sa. Potrivit Sindicatului Diamantul, „perlele gândirii metise, rodul împreunării forțelor DGF+DGJ”, abundă.

Piesa de rezistență, extrasa chiar din documentele instanței (așa cum o arată și fragmentul anexat), este de-a dreptul halucinantă: „faptul că aplicarea unei sancțiuni disciplinare reflectă un grad de îndeplinire a indicatorilor profesionali diferit de cel al polițiștilor din cadrul aceleiași structuri, care nu au fost sancționați disciplinar în aceeași perioadă de referință, chestiune care conduce, în mod logic, la diferențierea valorii muncii prestate de către cele două categorii de personal.”

Ați înțeles? Dacă ai fost sancționat, chiar și pentru o gafa minoră, nu mai ești la fel de valoros, chiar dacă prestezi EXACT aceeași muncă! Regula „la muncă egală, plată egală” devine o glumă proastă, o „aberatie peste aberatie” în viziunea MAI. Adică, dacă ai luat o mustrare pentru că ai uitat să-ți completezi un formular (și poate ai și muncit dublu ulterior să compensezi), ești automat un angajat mai prost decât colegul tău imaculat, chiar dacă amândoi prindeți hoți la fel de bine. Asta nu e justiție, e o farsă juridică și o umilință administrativă!

Sofisme și papagalicisme clasificate: MAI, eternul „tepar valutist” al justiției

Nu este prima dată când MAI își etalează „gândirea grandioasă, dar complet găunoasă” în fața instanțelor. Emil Pascut, de la Sindicatul Diamantul, avertizează că „tot genul ăsta de sofisme-papagalicisme aveau și la declasificarea ROF-urilor și nu au impresionat pe nimeni. Și-au luat-o peste ochi și la Curtea de Apel, și la ICCJ.” Mai mult, în dosarul 3411/2/2025, Curtea de Apel București a obligat MAI să declasifice OMAI S/108/2011 și IGPR să declasifice Dispoziția IGPR S/51/2011.

Cu alte cuvinte, ministerul are un istoric bogat de încercări eșuate de a băga „fumigene” și de a înșela judecătorii cu „un morman de argumente care sunt în fapt erori logice, înșirate avalanșă pe pagini și pagini.” Cu o „atitudine de țepar valutist, de ‘te-am făcut fraiere'”, MAI speră ca judecătorii să se lase duși de nas, fără să înțeleagă că, odată ce actele de salarizare sunt declasificate, se va vedea nu doar cum își bat joc de principiile fundamentale, ci și cum „v-au furat și în alte zone ale salarizării”. E ca și cum infractorul speră că-și va putea ascunde cadavrul, uitând că a lăsat un șir de pete de sânge până la el.

Milioanele de economii, decontate pe spatele eroului (si Nu numai)!

De ce atâta înverșunare și tactici de gherilă juridică? Răspunsul e simplu și, ca de obicei, e vorba de bani. Mulți bani! Sindicatul Diamantul face calculele: „doar la sporul de antenă, pentru că nu vor și tergiversează să elimine un articol ilegal din ordin care blochează plata pe perioada concediului, economisesc peste 3 milioane euro pe an.”

Dar asta nu e tot! Dacă sunt 5.000 de polițiști, pompieri sau jandarmi cu „bayraktarul tăiat sau diminuat” (o metaforă șugubeață pentru beneficii similare), sunt „alte milioane de euro economisite”. Apoi mai e „permanența la domiciliu” neplătită, „majorarea de structură centrală rezervată doar aparatului central și refuzată structurilor centrale de poliție, și neasigurarea serviciilor de curățenie în unitățile teritoriale și multe alte ciupeli.” Totalul? „Zeci de milioane de euro/an!”

Așadar, „muncă egală, plată egală” devine „muncă multă, plată tăiată” atunci când e vorba de grosul forței de muncă, pentru ca bugetul să poată fi „optimizat” în alte direcții.

Fidelitatea hienelor și oasele de roș: Prețul tăcerii în MAI

În acest tablou sumbru, apare și un element de trădare internă. Emil Pascut subliniază cinismul situației: „în condițiile astea, merită să cumperi fidelitatea unor hiene cu niște oase (grade de chestor și salarii de excelență), când ăștia îți asigură economii de zeci de milioane de euro/an.” E un sistem pervers: se taie de la baza și de la mijloc, de la cei care muncesc efectiv, pentru a menține un aparat de vârf loial, care, la rândul lui, facilitează aceste „economii”.

Aceste „oase de ros” pentru „hiene” – grade de chestor și salarii grase – sunt prețul tăcerii și al complicității într-un sistem care se autofințează prin furtișaguri mărunte (și nu prea) de la cei pe care ar trebui să-i apere.

Epilog: Răbdarea ceasornicarului versus cinismul administrativ

Sindicatul Diamantul știe că „victoriile trecute nu garantează victorii în viitor”. E nevoie de „răbdarea și atenția unui ceasornicar” pentru a „demantela cu atenție, pas cu pas, tot mormanul ăsta de aberații.” Într-adevăr, în fața unui MAI „îndârjit, veninos și gata de orice argument posibil și imposibil, inclusiv să își taie venele în sala de judecată”, lupta este departe de a se fi încheiat.

Dar miza e mare: nu doar justiția salarială pentru polițiști, pompieri și jandarmi, ci și transparentizarea unui sistem opac, care, sub pretextul „secretelor de serviciu” și al „erorilor logice”, fură zeci de milioane de euro anual. Până când aceste „secrete” nu vor fi scoase la lumină, „muncă egală” va rămâne un slogan gol, iar „plata egală” o poveste tristă, iar MAI va continua să joace rolul de „țepar valutist” cu succes garantat. (Cristina T.).

Într-o Românie în care siguranța cetățeanului e mai degrabă un concept abstract decât o realitate palpabilă, Sindicatul Sidepol a decis să ne prezinte o poveste cu „happy-end”, menită să ne ungă pe suflet și să ne reconfirme credința în forțele de ordine. Ni se aduce la cunoștință, cu surle și trâmbițe sindicale, cazul agentului principal de poliție Teotoase Maria Magdalena, un nume deja sonor în analele eroismului off-duty. Dar, dincolo de aplauzele de rigoare, nu cumva această „vocație permanentă” este, de fapt, o mărturie a unui sistem profund defect, care își trimite angajații la luptă neplătită, neprotejată și, cel mai adesea, pe cont propriu?

O, sacra vocație! Sau program de lucru de 24/7, neplătit?

Sindicatul Sidepol ne informează că, deși se afla „în timpul liber”, polițista noastră a observat un individ suspect. Și, ca o veritabilă Erinyie modernă, mânată de spiritul justiției (sau de plictiseală?), a pornit în urmărirea acestuia. Fără echipament specific, fără sprijin tactic, fără să știe ce pericol o așteaptă. Pentru ce? Pentru niște parfumuri! Da, ați auzit bine. Nu o operațiune anti-mafia, nu prinderea unui terorist, ci recuperarea câtorva sticluțe de miros frumos.

Și aici ne ridicăm o întrebare firească: ce înseamnă, de fapt, timpul liber pentru un polițist român? Este o vacanță plătită de stat pentru odihnă și recuperare, sau este doar o pauză nesemnificativă între două misiuni de serviciu neoficiale, pe care trebuie să le îndeplinească pro bono și pro bono publico (căci bugetul nu permite altfel)? Vocația, spun ei, nu se oprește la finalul turei. Sigur că nu, mai ales când tura e subdimensionată, iar patrulele de pe stradă sunt la fel de rare ca bunul-simț în Parlament.

Parfumul libertății: Când un hoț iți redefinește timpul liber (si iți lovește fața)

Momentul culminant, și cel mai „apreciat” de sindicat, este cel în care polițista a fost îmbrâncită și agresată, căzând și rănindu-se. Dar, „demonstrând curaj, determinare și profesionalism”, a continuat urmărirea. Erou curat! Doar că, în orice țară civilizată, o astfel de situație ar fi declanșat o anchetă serioasă privind siguranța la locul de muncă (chiar și „locul de muncă” din timpul liber). La noi, însă, e motiv de laudă și felicitări.

Serios acum, ce mesaj transmitem prin glorificarea faptului că un polițist, neînarmat și neprotejat, se aruncă în foc pentru un fleac? Că e ok să te pui în pericol pentru un salariu de mizerie și pentru aplauze de la sindicat? Că, dacă vrei să fii „erou”, trebuie să te bați singur, cot la cot cu hoții, indiferent dacă ești în blugi sau în uniformă? Unde erau, în tot acest timp, polițiștii „în program”, cei care sunt plătiți fix pentru astfel de intervenții? E cumva un test de rezistență pentru a vedea cât de mult poate duce un angajat al MAI înainte de a ceda nervos sau fizic?

Glorie și vânătai: Prețul „mândriei sindicale”

Sindicatul Sidepol conchide solemn: „Acest incident demonstrează încă o dată că a fi polițist nu este doar un program de lucru, ci o vocație permanentă. Spiritul de polițist nu se oprește la finalul turei!” Să aplaudăm, deci, un sistem care transformă riscul inutil și vătămarea corporală în motive de mândrie sindicală! E ca și cum ai lăuda un pompier că a stins singur un incendiu major, cu un extinctor de mașină, în timpul liber, după ce a ajuns acasă și a văzut fum pe geam. Nu, nu e eroism, e pură disfuncționalitate sistemică!

Poate că, în loc să o lăudăm pe polițistă (care, să fim drepți, a acționat conform conștiinței sale), ar trebui să ne întrebăm de ce se ajunge la astfel de situații. De ce e nevoie ca un angajat să-și riște integritatea fizică și viața, în afara orelor de program, pentru a suplini lipsurile cronice ale unei instituții? Este Sidepol conștient că, lăudând astfel de inițiative individuale, nu face decât să valideze o politică de resurse umane falimentară?

Până când statul român nu va asigura condiții decente de lucru, personal suficient, echipament adecvat și o remunerație pe măsură, „vocația permanentă” va rămâne o iluzie periculoasă, iar eroii off-duty vor fi doar niște jertfe potențiale pe altarul incompetenței și al lipsurilor bugetare. Între timp, felicitări, colega! Sperăm că vânătaia s-a vindecat. Și, poate, că data viitoare vei apela la 112, ca orice cetățean, lăsând polițiștii „full-time” să-și facă treaba. Aia pentru care sunt, teoretic, plătiți. (Sava N.).

Scena politică românească, mereu plină de surprize (sau de confirmări ale lipsei de surprize, depinde de cinismul fiecăruia), a mai oferit o perlă rară, demnă de analele gafelor monumentale. Un social-democrat de frunte, cu pretenții de strateg și fin cunoscător al mecanismelor statului, a reușit performanța de a transforma drama Holocaustului într-o… analogie de birou. Radu Oprea, Secretarul General al Guvernului și specialist în eschive verbale, a pus pe jar spiritele după o declarație care a șocat până și pe cei mai obișnuiți cu delirurile politice autohtone. Scandalul, condimentat cu o cerere fermă de demisie din partea liberalului Alexandru Muraru, amenință să transforme România într-un subiect de batjocură internațională. Dar să o luăm cu calm, căci penibilul necesită o analiză detaliată.

Când „tăierile” sunt la fel de sensibile ca un lagăr de exterminare: Oprea, „matematicianul” Holocaustului

Totul a pornit, potrivit unei înregistrări publicate de HotNews, de la o întrebare banală despre reducerile de posturi la SGG. În loc să răspundă cu cifre sau cu promisiuni de eficiență, domnul Radu Oprea a livrat o replică demnă de un manual de „cum să nu vorbești despre Holocaust”: „Eu nu tai. Oamenii au fost numere doar la Auschwitz. Au plecat fără scandal, găsesc formule. Nu lucrez pe statistică. Oamenii nu sunt costuri”.

O comparație mai mult decât nefericită, o echivalare scandaloasă între o reorganizare administrativă și una dintre cele mai negre pagini ale istoriei umanității. Asta da, perspicacitate! Să transformi victimele nazismului în simpli „numere” pentru a-ți justifica… inerția sau, mai rău, incompetența managerială. Domnul Oprea a demonstrat nu doar o lipsă crasă de tact, ci și o perversiune a limbajului care frizează abjecția.

Scuze cu limbă de moarte… sau de politician?

Imediat ce valul de indignare a început să crească, domnul Oprea, expert în arta piruetelor politice, a sărit, firesc, în salvarea propriei imagini. „Am rostit niște cuvinte care au fost interpretate greșit. Dacă ele au trezit prietenilor mei evrei din România, din Israel sau de oriunde din lume amintiri dureroase, îmi cer scuze”, a declarat Secretarul General al Guvernului.

Adică, nu e vina lui că a zis, e vina noastră că am înțeles. O scuză clasică de politician prins cu ocaua mică: nu îmi cer scuze pentru ce am spus, ci pentru cum a fost interpretat de proștii de voi. Că doar nu o fi domnul Oprea analfabet funcțional să nu înțeleagă gravitatea propriei comparații! Sau poate e doar un caz de „analfabetism istoric”, cum ar spune mai plastic Alexandru Muraru, lider PNL Iași, care a și cerut, de altfel, demisia de urgență a „maestrului” retoricii. Potrivit declarațiilor sale, Muraru consideră că declarația lui Oprea este „lipsită de onoare” și că „minte cu nerușinare în ciuda unor probe audio indubitabile”.

Liberalii la atac: „Afară cu Oprea, să nu ne facem de râs în lume!”

Nu a durat mult până când indignarea a atins coardele sensibile ale alianței politice. Alexandru Muraru, liderul PNL Iași, s-a erijat în purtătorul de stindard al decenței, lansând un „apel direct către dl Sorin Grindeanu” și PSD-ul în ansamblul său, pentru a-i retrage sprijinul politic lui Oprea. Motivul? Evitarea unui „scandal internațional” și a rușinii de a avea un demnitar care „relativizează Holocaustul și încurajează acest narativ pe viitor”. E de înțeles. Cine vrea ca România să fie asociată cu derapaje istorice de o asemenea anvergură, mai ales într-un context internațional sensibil?

Muraru nu s-a oprit aici, acuzându-l pe Oprea că „dă dovadă și de lipsă profundă de educație când spune că Holocaustul e despre cifre”, invitându-l, ironic, la o „fugă” prin Muzeul Holocaustului din Washington sau la Yad Vashem. Poate acolo, printre milioanele de mărturii, cifrele ar căpăta o altă semnificație pentru domnul Secretar General. Poate ar înțelege că victimele nu sunt „costuri” și că istoria nu e un banc de spart la o discuție cu un jurnalist.

Reforma, cu fundul în două luntri și capul în nisipul istoriei

Picanteria e că, dincolo de gafa monumentală, se ascunde și un sâmbure de ipocrizie demnă de o farsă shakespeariană. Același Radu Oprea, care acum nu vrea ca „oamenii să fie numere”, este acuzat că blochează o reformă esențială în Guvern. Mihai Jurca, șeful Cancelariei prim-ministrului, a dezvăluit că reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, care vizează o reducere de posturi (de la 176 la 105, cu economii substanțiale!), este blocată tocmai de… Secretarul General al Guvernului. Conform comunicatului Cancelariei, această reorganizare nu a putut fi implementată deoarece „se așteaptă semnarea proiectului de reorganizare de către Secretarul General al Guvernului”.

Adică, domnul Oprea nu taie, nu vrea ca oamenii să fie numere, dar nici nu semnează tăierile propuse de alții. O situație care îl transformă pe „maestrul” comparațiilor istorice într-un obstacol în calea eficientizării. Alexandru Muraru, fără să se ferească de limbaj direct, l-a catalogat pe Oprea drept „un politruc plin de interese personale căruia nu-i pasă de banul public”, invocând chiar și „scandaluri despre spălări de bani, DIICOT și ceea ce știe să facă mai bine: abuz în declarații și escrocherii în viață”. Când e vorba de „interese” și „politruci”, se pare că „numerele” capătă brusc o importanță strategică, nu-i așa?

Epilog: Oprea acasă, bunul simț la Guvern?

În concluzie, episodul „Oprea la Auschwitz” nu e doar o simplă gafă de politician obosit sau neinspirat. Este un simptom al unei boli mai profunde a clasei politice românești: ignoranța istorică, cinismul în fața suferinței umane și, mai ales, lipsa de asumare. Când un demnitar de rang înalt își permite să relativizeze Holocaustul pentru a-și acoperi inerția sau pentru a eluda responsabilitatea, nu mai e vorba de o simplă eroare, ci de o pată pe obrazul întregii națiuni. Muraru are dreptate: „fiecare minut în plus pe funcție încurajează relativizarea Holocaustului”. Iar dacă Radu Oprea chiar crede că „oamenii nu sunt costuri”, ar putea începe prin a nu mai costa bugetul statului, pe care îl blochează cu bună știință. Demisia ar fi, în acest caz, nu doar o reparație morală, ci și o eficientizare bugetară. O singură întrebare rămâne: va avea PSD-ul curajul să facă curățenie, sau va prefera să-l păstreze pe „istoricul” Oprea, riscând o rușine internațională de proporții? (Cerasela N.).