Fabrica de ploaie îmbuteliată

După două zile de ploi serioase, fabrica Coca-Cola HBC România de la Ploiești nu mai arăta a „templu al capitalismului fericit”, ci a micro-Delta industrială. Angajați ai fabricii povestesc, cu imagini și detalii, cum apa s-a infiltrat în asemenea cantități încât nu mai puteau circula normal prin hală în timpul programului, ci mai degrabă înotau printre motoare, reductoare și cabluri sub tensiune, cu folii și găleți drept baricade improvizate.

Surse din interior leagă dezastrul de lucrările „speciale” la acoperiș, făcute în trecut, în mandatul fostului director Dragoș Antim Nan. Reparațiile – spun oamenii – ar fi fost executate superficial, „de ochii lumii”, iar efectele se văd acum, când ploaia își face loc nestingherită până la liniile de producție.

Acoperișul lui Nan: șiroaie pentru muncitori, contracte grase pentru „preferata casei”

Sursele susțin că firma care a lucrat la acoperiș ar fi fost una dintre preferatele fostei conduceri. Aceeași societate ar fi primit mai multe contracte, la valori considerate de angajați peste nivelul pieței. Diferențele de cost, spun ei, ar fi permis finanțarea altor lucrări, inclusiv „în interesul personal, pe acasă la X și Y”.

Se ridică, astfel, întrebarea de bun-simț: chiar nu existau firme serioase de construcții în județul Prahova care să poată executa corect lucrarea? Pentru că, dacă principalul criteriu ar fi fost profesionalismul, nu „prieteniile” și „apartamentul de firmă”, atunci azi n-am fi avut o fabrică în care oamenii merg la muncă precum pe șantier inundat, cu siguranța pusă la zid și cu tavanul care curge ca o sticlă desfăcută greșit.

Apa pe linii, motorul sub valuri, iar baronul la birou uscat

Rezultatul „reparațiilor”? Din cauza ploilor recente, acoperișul a cedat în multe zone, în special acolo unde fusese „reparat”. Apa s-ar fi scurs până pe liniile de producție, pe motoare, reductoare și alte echipamente, angajații trăind cu frica permanentă că ceva se va arde – la propriu, nu doar la figurat, cum se întâmplă deja cu nervii lor.

În timp ce oamenii lucrează cu picioarele în apă și cu găleți sub furtunile din tavan, fostul director – spun sursele – și-ar fi continuat liniștit activitatea într-o altă funcție, într-un birou nou-nouț, amenajat din „diferite surse”. Responsabilitatea pentru lucrările contestate? Neclară. Apa pică la hală, dar baronul, zic angajații, s-ar fi mutat doar cu scaunul în alt colț uscat al imperiului.

Firme de apartament vs. firme reale: noua conducere încearcă să închidă robinetul

Angajați care au dorit să rămână anonimi afirmă că actuala conducere a început să reevalueze contractele, în încercarea de a elimina „firmele de apartament” preferate în trecut, în favoarea celor care chiar execută lucrări profesionale.

În mandatul lui Nan, o firmă din București, care ar fi executat inclusiv lucrările la acoperiș, ar fi fost preferată în mod repetat, în ciuda faptului că lucrarea dădea semne de probleme încă din start. Noul director ar fi început să taie din „firmele de casă” moștenite „de pe vremea lui Drăgășică”, dar nota de plată – tehnică, financiară și de imagine – e deja plătită de actuala conducere, în timp ce rădăcina problemei rămâne în trecut.

Flota care „mănâncă” combustibil și mașini întoarse din drum

Nemulțumirile angajaților nu se opresc la acoperiș. Aceștia susțin că, în perioada vechii conduceri, costurile cu flota auto ar fi explodat: consum de combustibil „nestingherit”, număr mare de accidente rutiere în care au fost implicate mașinile companiei și o natură de mașini contractate care ar fi ridicat serioase semne de întrebare.

Sursele vorbesc de peste 300 de mașini returnate în service de șefi din diferite departamente, noile mașini fiind catalogate ca defectuoase. În urma verificărilor și analizelor interne, aceste aspecte ar fi contribuit la deteriorarea climatului intern și la decizia de a „tăia” din beneficiile legate de flota auto, angajații simțind tot mai pregnant că „parcursul” lor se scurtează în weekend și li se îngreunează viața în timpul săptămânii.

Foraje, demolări și aceeași curte: dosarul birocratic al apei

În paralel cu inundațiile din hală, compania figurează în acte cu lucrări serioase la Ploiești. Din documentele depuse la autorități reiese că SC COCA COLA HBC ROMANIA SRL, cu punct de lucru în județul Prahova, Ploiești, str. Gheorghe Grigore Cantacuzino nr. 285, are în derulare:

• lucrări de desființare – clădiri cu funcțiuni industriale
• lucrări de construire – clădiri cu funcțiuni industriale – foraje put apă

Forajele se fac „cu același nume, în aceeași curte”, potrivit documentelor oficiale consemnate de consilieri de specialitate în 2025, pentru perioada 2025–2027.

În timp ce în hală curge apă de ploaie peste utilaje, la dosar curg hârtii despre foraje și potabilitatea apei. Autorizația pentru potabilitate încă e „în așteptare”. Între timp, angajații au impresia că singura apă sigură e cea cărată în sticlă de acasă.

„Nan – maestrul forajelor-fantomă”: când presa desface dopul

Presa locală nu a rămas indiferentă. Site-ul incisivdeprahova.ro a publicat materiale cu titluri care spun tot despre atmosfera de la Ploiești:

• „Nan – maestrul forajelor-fantomă. Coca-Cola Ploiești: o fabrică de coșmaruri cu apă neconformă și autorități corupte cu șpagă” (sursa: incisivdeprahova.ro, 30.03.2026)
• „Nan – fantastica fabrică de absurdități. Cum noul director Nan a transformat butelia de fericire în coșmaruri pe gheață și apă de canal” (sursa: incisivdeprahova.ro, 30.03.2026)

Aceste articole descriu, în stil la fel de dur, suspiciuni privind calitatea apei, rolul autorităților și modul în care managementul ar fi gestionat (sau eșuat să gestioneze) infrastructura critică a fabricii.

RetuRO: sclavia de 50 de bani pe PET

În timp ce în fabrică oamenii se luptă cu apă de ploaie, în viața de zi cu zi consumatorul român se luptă cu un alt tip de apă: cea îmbuteliată, taxată de sistemul de garanție-returnare prin RetuRO.

Afacerea construită în jurul RetuRO funcționează simplu: plătești 50 de bani în plus pentru fiecare sticlă, doză sau PET, înainte să deschizi băutura. Ca să-ți recuperezi banii, trebuie:

• să păstrezi bonul fiscal,
• să nu-l rătăcești,
• să cari după tine sticle, doze și PET-uri,
• să te prezinți docil la aparatele de garanție.

Ești, practic, transformat într-un sclav al PET-ului, un hamal de plastic pe banii și pe timpul tău. Pentru 50 de bani, tu te conformezi la virgulă. Pentru miliarde, sistemul devine brusc discret.

50 de bani cu bon, miliarde fără bilanț

În baza publică ANAF, ultimul bilanț disponibil al RetuRO este din 2023. Pentru 2024 și 2025 – anii în care au circulat miliarde de ambalaje și sume uriașe – socotelile nu apar.

RetuRO este „not-for-profit”, adică, teoretic, orice câștig ar trebui reinvestit în sistem. Dar fără bilanțuri publice, românii nu pot ști:

• cât s-a câștigat,
• cât s-a cheltuit,
• ce s-a reinvestit.

Pentru 50 de bani, tu trebuie să prezinți sticla. Pentru miliarde, ei nu prezintă nimic.

Statul – paznicul legii când e vorba de alții, acționar mut când e vorba de el

Ministerul Mediului deține 20% din RetuRO. Același stat care ar zdrobi în câteva zile o firmă mică pentru nerespectarea obligațiilor fiscale sau de raportare stă acum cuminte în acționariat și tace.

Când un mic antreprenor greșește o virgulă în bilanț, sancțiunea vine prompt.
Când un sistem care rulează miliarde de ambalaje și bani nu are bilanțuri publice pentru doi ani la rând, totul se transformă în liniște. Banii curg, PET-urile curg, tăcerea curge.

Concluzie: între apă de ploaie și apă „not-for-profit”

Tabloul general, așa cum reiese din relatările angajaților, documente, surse interne și articole precum cele de pe incisivdeprahova.ro, este grotesc:

• la Ploiești, o fabrică a unei multinaționale ajunge să funcționeze cu muncitori în apă până la glezne, cu acoperișuri „reparate” care cedează, cu echipamente sub risc, în timp ce foști directori își văd birourile amenajate bine și uscat;
• în acte, apar foraje, demolări și proiecte grandioase, în timp ce în realitate angajații se apără cu folii și găleți;
• la nivel național, românul devine „colector profesionist” de ambalaje, plutind într-un sistem RetuRO care îi urmărește fiecare sticlă de 50 de bani, dar își uită propriile bilanțuri pentru miliarde.

Apa de ploaie intră în fabrici, apa îmbuteliată iese pe bandă rulantă, iar între ele curge un râu de contracte, foraje, taxe, garanții și tăceri oficiale.

Iar consumatorul, la capătul lanțului, își plătește, disciplinat, cei 50 de bani – fără să știe dacă în spatele etichetei lucioase e apă limpede, apă de ploaie… sau doar o mare, foarte mare, apă de colonat. (Cristina T.).