Se ia o instituție obosită, câțiva șefi care confundă managementul cu dresajul și se adaugă o vestă antiînjunghiere. Se amestecă bine până dispare orice urmă de logică și se servește la pachet polițiștilor din București, obligați să poarte echipamentul opt ore pe tură, la 40 de grade, ca să nu cumva să fie atinsă demnitatea de birou a vreunui „strateg” în uniformă.

Exact asta descrie Sindicatul Europol în legătură cu Poliția Capitalei: nu o politică de protecție a polițistului, ci un exercițiu de putere făcut de oameni care n-au purtat în viața lor altceva greu decât ecusonul de la intrarea în birou.

„Pericolul poate apărea oricând” – slogan bun pentru un afiș, prost pentru o dispoziție

Poliția Capitalei ne explică doct, în punctul ei de vedere, că portul vestei antiînjunghiere are caracter „preventiv, nu reactiv” și că echipamentul trebuie „să fie disponibil și purtat înainte de apariția unui pericol concret”.

La prima vedere, pentru publicul care nu a văzut în viața lui o tură de polițist decât în filme, sună bine. Desigur, apelurile la 112 pot fi incomplete, o intervenție banală se poate transforma în câteva secunde în agresiune, iar polițistul nu poate fugi la autospecială fix când sare cuțitul.

Până aici, nimic de zis. Doar că, de la un punct încolo, logica sare pe geam, fără vestă.

Dacă pericolul este imprevizibil „oricând, oriunde”, așa cum ne vând șefii în comunicate, atunci de ce nu se aplică aceeași regulă și la polițiștii rutieri? Ei sunt scutiți, ni se spune, „având în vedere specificul activității lor”.

Adică pericolul este imprevizibil selectiv. Într-o intersecție nu poate apărea un dement cu cuțitul, doar în fața unui bloc? La un control în trafic nu poate escalate o situație în câteva secunde, doar la o intervenție la scandal în scara blocului? Evident că poate. Dar, brusc, „imprevizibilul” devine brici de ras pentru textul comunicatului, nu criteriu real pentru măsură.

„Specificul activității”: când nu ai argumente, dar ai ștampilă

Poliția Capitalei invocă „specificul activității” pentru a-i excepta pe rutieri de la purtarea obligatorie a vestei. Perfect, spun cei de la Sindicatul Europol. Doar că exact acest argument lovește direct în dispozițiile idioate pe care aceeași instituție le-a dat pentru polițiștii de ordine publică.

Dacă „specificul activității” contează, atunci nu poți băga în aceeași oală:

• polițistul care scrie documente într-un birou improvizat în autospecială;
• polițistul care așteaptă repartizarea unei lucrări;
• polițistul care se plimbă cu autospeciala între două locații;
• și polițistul care intră într-un apartament după un apel care anunță o persoană violentă.

Să le spui tuturor, mecanic, „port permanent al vestei, opt ore, indiferent ce faci” nu e strategie de protecție, e lene intelectuală combinată cu abuz administrativ. E genul de gândire a șefului care crede că „a conduce” înseamnă să dea ordine cât mai absurde, nu să gândească riscurile și efectele reale asupra oamenilor din subordine.

Vesta – echipament de protecție sau lesă birocratică?

Ideea de bază e atât de simplă încât devine jenant că trebuie explicată unor oameni cu grade pe umeri:

• echipamentul de protecție se poartă în funcție de riscul activității;
• nu devine accesoriu permanent doar pentru că „oricând se poate întâmpla ceva”.

Medicul nu umblă toată ziua în combinezon de izolare, în halatul de bloc operator, doar pentru că poate intra un pacient contagios pe ușă.
Pompierul nu stă opt ore complet echipat, cu butelia în spate, doar pentru că „oricând poate suna alarma”.
Electricianul nu poartă permanent echipament pentru lucrul sub tensiune atunci când bate o adresă la calculator.

Dar, în logica de birou a Poliției Capitalei, polițistul trebuie să fie un soi de pom de Crăciun încărcat non-stop: vesta pe el la condus, vesta pe el la completat acte, vesta pe el la așteptat în curte, vesta pe el la orice – nu cumva să se supere hârtia din fișet.

Rezultatul? Reacții adverse pe piele, disconfort termic, mobilitate redusă, oboseală inutilă. Iar când chiar ai nevoie de polițist într-o intervenție de risc maxim, te alegi cu un om surmenat, coclit în propria transpirație, dar bifat frumos la rubrica „echipat conform dispozițiilor”.

Prevenție versus prostie administrativă

Sindicatul Europol nu cere mai puțină protecție, dimpotrivă: cere protecție inteligentă.

Adică:

• vesta să fie disponibilă imediat;
• polițistul să o poarte la intervenții operative, acolo unde nivelul de risc o impune;
• să existe o evaluare reală a activităților: când are sens să porți vesta și când nu.

Între „vesta trebuie să fie disponibilă imediat” și „vesta trebuie purtată opt ore, nu ne interesează ce faci” e o diferență colosală. Prima înseamnă grijă reală pentru siguranța polițistului. A doua înseamnă doar un automatism birocratic, fără logică, fără empatie, fără contact cu realitatea.

Și exact asta demască Europol: o conducere care confundă prevenția cu un regulament prost scris, și protecția cu bifa pe hârtie.

Polițistul real vs. șeful de laborator de idei sterile

Din birou, cu aer condiționat, e simplu să redactezi un „punct de vedere” în care să explici doct cum „pericolul poate apărea oricând”, cum „măsura are caracter preventiv”, cum „specificul activității” justifică orice ai chef să decizi.

Dar în stradă, opt ore:

• simți greutatea vestei;
• simți căldura și disconfortul;
• simți cum mobilitatea scade;
• simți cum pielea cedează.

Și apoi vine același șef, care n-a stat o zi în stradă cu tot echipamentul pe el, și îți explică paternalist că toate astea sunt „irelevante”, pentru că „pericolul poate apărea oricând”.

Asta nu mai e protecție, e dispreț. E exact divorțul clasic dintre cei care conduc după Excel și cei care muncesc pe teren.

Concluzie: vesta nu trebuie să compenseze lipsa de judecată

Sindicatul Europol spune clar: problema nu este vesta, ci felul în care o transformă șefii în instrument de control și acoperire birocratică.

• Un polițist protejat nu este un polițist cărat de echipament de dimineață până seara.
• Un polițist protejat este cel echipat corect, la momentul potrivit, în funcție de misiune și riscul real.
• „Specificul activității” nu poate fi invocat selectiv: ca să scutești rutierii, dar să lovești cu ciocanul în ordine publică, fără nicio diferențiere internă.

Dacă „mințile luminate” din Poliția Capitalei chiar cred în propriul argument cu „specificul activității”, atunci:

• să-l aplice până la capăt, nu doar când le convine;
• să diferențieze clar momentele în care vesta e obligatorie de cele în care nu are niciun sens;
• și, eventual, înainte de a mai scoate comunicate rupte de realitate, să îmbrace și ei vesta măcar un schimb de opt ore, în soare, în mașină, în tura de noapte – și abia apoi să mai vorbească despre „prevenție”.

Până atunci, ceea ce a demontat Sindicatul Europol nu e doar o dispoziție aberantă, ci o mentalitate de cazarmă birocratică în care vesta antiînjunghiere nu apără polițistul, ci orgoliul șefului. (Cerasela N.).

Faraoani, republica alcoolului: doi polițiști vs. „elita” de la cârciumă

Faraoani, județul Bacău. Nu, nu e scenă dintr-un film prost, e România de azi. La bar, „cetățeni de seamă” ai comunei își îneacă grijile în alcool, iar când paharul se golește, se umple curajul. Scandalul pornește clasic: gălăgie, înjurături, haos. Apoi se mută afară, în stradă, că doar nu se face circ în liniște.

Polițiștii sunt chemați să intervină. Vin, cum vin de obicei, două suflete cu o mașină hodorogită și un pistol la brâu – statul român în teren. Unul dintre bețivi decide că e seara lui de glorie și își bate joc de polițiști, dând date false la identificare. Când oamenii legii încearcă să-l ducă la secție, se întâmplă inevitabilul: nu mai e singur. Apar „vitejii de pahar”, încolonat sprijin logistic alcoolic: prieteni, neamuri, cunoscuți, toți inflamați.

Rezultatul? Cei doi polițiști se trezesc, în plină intervenție, față în față cu o gloată agresivă. Oameni lovesc, urlă, amenință. România profundă își dă cu pumnul în piept și cu piciorul în polițist.

Și, surpriză: pentru a nu pleca de acolo pe targă sau în sac negru, polițiștii sunt nevoiți să facă uz de armamentul din dotare. Adică exact de mijlocul letal pe care toată lumea „vrea” să nu-l vadă folosit, dar nici nu oferă vreo alternativă între „bătaie corp la corp” și „foc de armă”.

Statul: „TASER e periculos”. Dar gloanțele, nu?

SIDEPOL spune clar în comunicat: de ani de zile cer introducerea TASER-ului ca dotare standard pentru polițiștii operativi. Răspunsul oficial? TASER ar fi „prea periculos”, încadrat pe undeva prin legislații străine ca „less lethal”, așa, cu aer de mare pericol.

Logica statului român:

• Contact fizic direct cu indivizi beți, violenți, în haită – acceptabil.
• Să tragi cu pistolul, armă letală – „în anumite condiții, da, dacă chiar nu se mai poate”.
• Un mijloc intermediar, controlat, non-letal, care să oprească rapid un agresor – vai, nu, „prea periculos”.

Așa arată, în practică, gândirea decidenților: nu dăm polițistului un instrument de mijloc, îl lăsăm să aleagă între a fi sac de box pentru infractori sau a trage cu pistolul și a fi apoi crucificat la televizor, în presa „indignată” și în anchete interminabile.

Doi polițiști contra unei gloate: sistemul „lasă-i, că se descurcă ei”

Imaginile apărute ulterior arată clar ce s-a întâmplat la Faraoani: cei doi polițiști au fost înconjurați, loviți, amenințați și chiar mușcați. Da, mușcați. Ca în junglă, nu ca într-un stat european în secolul XXI.

În mod normal, o asemenea situație – grup agresiv, persoane băute, ultraj în desfășurare – ar trebui să declanșeze automat intervenția unor structuri specializate. Numai că România lucrează, de ani de zile, pe principiul: „Lasă, merg doi din patrulă, să vedem dacă scapă”.

SIDEPOL spune ce ar fi trebuit să existe:

• D.M.I.O.P. – Detașamente Mobile pentru Intervenții de Ordine Publică, adică echipe antrenate, pregătite să intervină rapid la astfel de scandaluri, nu doar patrule lăsate de izbeliște.
• Structuri capabile să gestioneze grupuri agresive, acte de ultraj, situații cu risc ridicat.

Dar nu, statul preferă să privească incident după incident:

• Doi polițiști singuri.
• Nicio rezervă de sprijin real.
• Nicio forță mobilă specializată.
• Multă „indignare” după ce curge sânge.

După incident, curajul revine: „să se facă dreptate!”

Doi dintre agresori au fost identificați și reținuți pentru 24 de ore. Vor fi cercetați pentru infracțiuni împotriva polițiștilor și a ordinii publice. Clasic: după bătaie, statul se trezește. După ce gloanțele au fost trase, după ce polițiștii riscă dosare penale și ani de explicații, vine solemn: „Vor răspunde conform legii!”.

Dar întrebarea reală este: de ce trebuie să ajungi la foc de armă ca să iei în serios o intervenție? De ce nu se previne?

SIDEPOL o spune apăsat:

• Astfel de incidente NU mai sunt excepții.
• Ele devin aproape rutină în activitatea de zi cu zi a polițiștilor.
• Iar soluțiile – TASER și D.M.I.O.P. – sunt cerute de ani de zile și, sistematic, amânate.

TASER și D.M.I.O.P.: două cuvinte simple, o reformă pe care nimeni nu vrea s-o asume

În loc să recunoască realitatea – că patrulele se confruntă tot mai des cu gloate agresive – factorii de decizie se ascund în spatele formulărilor sterile: „analizăm”, „evaluăm”, „vom constitui un grup de lucru”. Între timp, în stradă:

• Polițiști bătuți, loviți, scuipați, mușcați.
• Intervenții filmate cu telefoane, comentate de „experți” de pe Facebook.
• Oameni ai legii care trebuie să aleagă, în câteva secunde, între a fi victime sau a folosi pistolul.

SIDEPOL rezumă perfect necesarul minim:

• TASER – ca mijloc de intervenție non-letal, eficient, între pumni și glonț.
• D.M.I.O.P. – detașamente mobile de intervenție, care să vină în ajutorul patrulelor când situația explodează.

Nu mâine, nu „după analiză”. Acum.

Protecția polițistului nu începe la Urgențe și la Parchet

„Protecția polițistului trebuie să înceapă înainte de intervenție, nu după ultraj”, subliniază SIDEPOL. Traducere din limbaj sindical în limbaj simplu:

• Nu e normal ca apărarea reală a polițistului să înceapă abia după ce ajunge la spital sau la Parchet să dea declarații.
• Nu e normal să-i dai arma de foc, dar să refuzi constant un mijloc intermediar.
• Nu e normal să-l trimiți în patrulă ca pe carne de tun, într-o societate tot mai agresivă, cu tot mai puțin respect pentru uniformă.

Fiecare astfel de incident ar trebui să fie un semnal de alarmă, nu încă un episod de știri de seară trecut mai departe după 30 de secunde.

Câte imagini mai trebuie să vedem?

Întrebarea pe care o pune SIDEPOL este devastatoare: CÂTE ASTFEL DE IMAGINI MAI TREBUIE SĂ VEDEM?

• Câți polițiști bătuți în stradă?
• Câte gloate înjurând și scuipând uniforma?
• Câte focuri de armă trase la limită, în ultimul moment?

Până când cineva cu putere de decizie va avea curajul să spună:

• Da, dotăm polițiștii cu TASER.
• Da, înființăm și operaționalizăm D.M.I.O.P.
• Da, punem siguranța celor care apără legea deasupra confortului birocratic și al fricii de asumare.

Până atunci, România va continua să joace aceeași piesă absurdă:

• În stradă – violență, haos, polițiști încolțiți.
• La televizor – „șocant, scandalos, cum e posibil?”.
• În birouri – tăcere, comisii, hârtii.

Iar întrebarea rămâne: câte astfel de imagini mai trebuie să vedem, ca să priceapă cineva că fără TASER și D.M.I.O.P., patrula e doar țapul ispășitor al unui stat care nu-și apără propriii oameni? (Cerasela N.).

(sursă: comunicat SIDEPOL despre incidentul de la Faraoani, jud. Bacău)