Atunci când președintele Donald Trump a declarat, în septembrie, unui grup de ofițeri militari de rang înalt că „ia în serios în considerare” construirea de „cuirasate” pentru Marina SUA, afirmația a stârnit nedumerire în comunitatea navală. Cuirasatele tradiționale americane, puternic blindate pentru a purta bătălii navale cu o marină comparabilă, au fost considerate piese de muzeu de la sfârșitul anilor ’90. Cu toate acestea, o nouă viziune prinde contur la Pentagon, una care ar putea redefini capacitățile navale americane și pune presiune pe un buget deja tensionat.

De la distrugătoarele defensive la forța ofensivă: Conceptul „flotei de aur”

Spre deosebire de trecut, unde distrugătoarele moderne, echipate cu radare de ultimă generație și interceptoare, protejează portavioanele și aripa lor aeriană vitală – așa cum s-a demonstrat în numeroasele angajamente împotriva rebelilor Houthi în Marea Roșie – noua inițiativă propune o schimbare fundamentală. Casa Albă și Marina se află, potrivit informațiilor, în discuții preliminare pentru a proiecta o nouă clasă de nave, parte a unui concept denumit de administrație „Flota de Aur”.

Aceste „cuirasate” moderne ar avea un deplasament între 15.000 și 20.000 de tone – mult mai mare decât distrugătoarele actuale – și ar fi echipate cu capabilități ofensive de vârf, cum ar fi armele hipersonice, conform unui raport recent al The Wall Street Journal, care a citat oficiali actuali și foști oficiali anonimi. Conceptul mai amplu al „Flotei de Aur” ar împerechea aceste „cuirasate” ofensive cu o multitudine de nave mai mici, fără pilot, și corvete.

O viziune Prezidențială aliniată cu analiza navală

În ciuda faptului că ideea provine, ostensibil, de la Casa Albă, aceasta se aliniază cu o teorie apărută în urma recentelor jocuri de război și a altor analize, potrivit lui Bryan Clark, un ofițer de marină în rezervă și cercetător la Institutul Hudson, care colaborează frecvent cu Pentagonul în calitate de consultant extern. Cel puțin din punct de vedere strategic, distrugătorul viitor al Marinei, DDG(X), nu are suficient spațiu pentru puterea de foc ofensivă de care ar putea avea nevoie într-un conflict viitor.

„Pentru a obține o navă capabilă să efectueze atât ofensivă, cât și defensivă, ai nevoie de ceva chiar mai mare [decât un distrugător] pentru a avea suficientă capacitate de rachete sau pentru a avea rachete cu rază lungă de acțiune care nu se potrivesc în celula [Vertical Launching System]”, a explicat Clark. „Așa că, oricare dintre acestea te conduce la un nou design de navă care este mai mare decât chiar și DDG(X) a fost conceput să fie.”

Costuri astronomice: Miliarde pentru fiecare unitate

Proiectarea și construirea unei clase complet noi de nave ale Marinei este, însă, un exercițiu de durată și extrem de costisitor. Analiștii au declarat pentru Breaking Defense că, dacă administrația va da curs ideii, o astfel de navă ar putea costa peste 4 miliarde de dolari per bucată – o cerere considerabilă pentru bugetul de construcție navală deja tensionat al Marinei. Experții au adăugat că opțiunile Statelor Unite pentru construirea acestei noi nave sunt probabil limitate la două firme: HII sau General Dynamics.

„Partea interesantă este că nu este doar o idee prezidențială trecătoare, ci este, de fapt, ceva ce rezonează cu ceea ce Marina constată că probabil trebuie să facă cu flota prin propria sa muncă”, a comentat Clark. „Este o juxtapunere interesantă a [instinctului] prezidențial cu analiza Marinei.”

Purtătorii de cuvânt ai Biroului Secretarului Apărării și Marinei au refuzat să comenteze pentru acest raport, trimițând întrebările către Casa Albă. Anna Kelly, purtător de cuvânt al Casei Albe, a declarat: „Președintele Trump a făcut mai mult decât oricine pentru a consolida dominația maritimă a Americii – inclusiv prin asigurarea unei investiții de 43 de miliarde de dolari în Working Families Tax Cut, înființarea unui Birou al Casei Albe pentru Construcții Navale, negocierea unui acord istoric cu Finlanda pentru a construi 11 noi spărgătoare de gheață și multe altele. Nu avem alte anunțuri în acest moment – rămâneți pe fază!”

Prețul unei nave de război: O artă mai mult decât o stiință

Prețul unei nave de război este influențat de numeroși factori concurenți, cum ar fi dimensiunea, complexitatea designului, inflația viitoare estimată și dacă nava este prima dintr-o clasă. De exemplu, distrugătoarele din clasa Arleigh Burke au un deplasament de doar 8.000-10.000 de tone – aproximativ jumătate din cuirasatul imaginat de Trump – dar tendința Marinei de a maximiza fiecare centimetru de spațiu disponibil pentru noi tehnologii le face extrem de complexe din punct de vedere tehnic, rezultând costuri între 2,5 și 3 miliarde de dolari per navă.

Navele amfibii, deși mult mai mari decât un distrugător, au o complexitate generală a designului mai scăzută, scopul lor principal fiind transportul pușcașilor marini și al echipamentelor aferente. Astfel, anumite nave amfibii au costat între 2 și 3 miliarde de dolari, în funcție de clasă.

Jonathan Page, profesor la școala de arhitectură navală și inginerie marină a Universității din Michigan, care a lucrat anterior la diverse programe de construcții navale ale Marinei, a estimat costul noului cuirasat între 4 și 4,5 miliarde de dolari, avertizând însă că estimarea sa se bazează pe ipoteze despre design și detalii care nu sunt publice.

Experții subliniază că primele nave dintr-o clasă sunt în mod constant mai scumpe decât succesoarele lor, deoarece problemele de design și erorile de construcție scad cu fiecare navă nouă. Aceste discrepanțe fac ca estimarea prețurilor viitoare ale navelor să fie mai mult o artă decât o știință, mai ales când discuțiile sunt preliminare, iar detaliile ipotetice.

Jeff Vogel, executiv la TOTE Services, a sugerat că prețul navei-pilot ar putea fi de până la 1,6 miliarde de dolari, iar navele viitoare să se apropie de 1,2 miliarde de dolari, dacă Marina învață din greșelile trecute ale programului de fregate din clasa Constellation, care suferă întârzieri și depășiri de costuri, parțial din cauza modificărilor excesive de design.

Carlton Haelig, cercetător la Center for a New American Security, a prezis că noua clasă de nave ar fi mai comparabilă cu distrugătoarele din clasa Zumwalt, care au costuri de achiziție între 3,5 și 4,5 miliarde de dolari per navă, pe lângă miliardele investite în proiectare și dezvoltare. Programul Zumwalt a avut probleme semnificative de program și finanțare din cauza trunchierii clasei și a schimbării misiunilor navei. Haelig a menționat că armele vizate de Casa Albă pentru noua clasă de nave ar putea crește enorm costurile operaționale totale ale vasului.

Constructorii tradiționali și noi orizonturi: Cine le va construi?

Aproape toți analiștii au declarat că cei mai probabili constructori navali capabili să construiască această nouă navă de război sunt fie Ingalls Shipbuilding (HII), fie General Dynamics Bath Iron Works. Ambele companii au o experiență vastă în construirea de nave de luptă de suprafață și șantiere navale suficient de mari pentru a construi distrugătoare din clasa Arleigh Burke și, în cazul Ingalls, nave amfibii chiar mai mari.

Un purtător de cuvânt al Bath Iron Works a declarat pentru Breaking Defense: „Construim ceea ce solicită clientul nostru” și a redirecționat alte întrebări către Marină. Un purtător de cuvânt al HII nu a răspuns solicitărilor de comentarii.

Construcția navală americană a înregistrat schimbări semnificative de la primul mandat al lui Trump. Statele Unite se bazează mai mult pe capacitatea aliaților și partenerilor săi, fie prin Pactul ICE al administrației Biden, acordul actual al administrației cu Finlanda pentru spărgătoare de gheață, fie prin numeroasele acorduri industrie-industrie semnate între companii americane și sud-coreene.

Întrebat cum ar putea fi construite aceste noi nave de război fără a se baza exclusiv pe HII sau GD, Vogel a sugerat că Marina ar putea externaliza anumite producții de componente și testări către o rețea mai mică de șantiere, un concept cunoscut sub numele de „construcție navală distribuită”. Page, profesorul de la Universitatea din Michigan, a sugerat achiziționarea formei chilei sau a sistemului de propulsie din străinătate, dar a adăugat: „O astfel de structură ar putea adăuga timp [la program]… Nu sunt însă încrezător într-o soluție similară pactului pentru spărgătoare de gheață pe care tocmai l-am încheiat cu Finlanda.”

Hunter Stires, fost consilier al secretarului Marinei Carlos Del Toro, a susținut că serviciul ar trebui să organizeze o competiție între HII și BIW pentru orice viitor combatant de suprafață, în loc să permită un aranjament de colaborare, care este în prezent prevăzut pentru programul DDG(X). El a sugerat, de asemenea, că Hanwha, conglomeratul sud-coreean care a urmărit agresiv o poziție mai puternică în baza industrială de apărare americană, ar putea apărea ca o a treia opțiune.

Sârma bugetară: Finanțarea unei „flote de aur”

În ceea ce privește impactul tuturor acestor idei asupra bugetului de construcție navală deja tensionat al Marinei, „ceva va trebui să cedeze”. Haelig a menționat că administrația a acoperit o mare parte din bugetul de construcție navală al serviciului anul acesta printr-o reconciliere, un „truc bugetar” care, a spus el, este puțin probabil să funcționeze de două ori.

„Aceasta creează o situație în 2027 în care va exista o discuție despre [dacă] veți reintroduce acele costuri de construcție navală în bugetul de bază?”, a spus el. „Probabil nu veți putea obține reconcilierea, și asta fără a lua în considerare această idee că va trebui să începem un program complet nou, sau o serie de programe, pentru a materializa Flota de Aur.”