Haita de la Interne: nici curaj, nici prostie – doar tupeu organizat
Există o întrebare cu care îți bați capul degeaba dacă încă mai crezi în povești cu „instituții ale statului”:
Cum naiba are curaj un funcționar să semneze, cu pixul tremurând doar de plictiseală, un act vădit nelegal?
Cum îndrăznește o instituție să ignore, cu o seninătate bolnăvicioasă, o decizie a Înaltei Curți sau a Curții Constituționale, de parcă ar rupe o chitanță veche?
Și totuși, sistemul merge șnur. Răzvan Grecu, contabilul-șef de la MAI – specialist în pagubit zeci de mii de polițiști și cadre militare, activi și în rezervă – trăiește bine-mersi, nedus de grijă și neclintit de lege. Ioana Dorobanțu, imputernicită cu tupeu nelimitat din 2017 încoace, calcă totul în picioare cu o constanță demnă de manualele de abuz. Georgian Drăgan, purtătorul de vorbe (nu de cuvânt) al MAI și IGPR, se plimbă cu gradele de „chestor” atârnate ca o palmă zilnică dată tuturor polițiștilor care chiar fac muncă de poliție, nu stand-up comedy instituțională.
Sindicatul Diamantul dezvăluie acest tablou grotesc: nu suntem în fața unor „derapaje”, ci în fața unei coregrafii bine puse la punct. Nimeni nu riscă, toți știu ce fac. Nu vorbim nici de curaj, nici de ignoranță. Vorbim de o raționalitate rece, cinică și absolut străină de ideea de lege. Ei nu sunt nebuni. Sunt doar foarte calculați.
Statul paralel policentric: nu creier unic, ci metastaze multiple
Mitologia confortabilă ne spune că există un „stat paralel” cu un singur cap, un singur creier malefic care trage toate sforile. Fals liniștitor. Realitatea e mai urâtă: nu avem un monstru, ci o colonie de paraziți.
Fiecare „elită” are bucata ei de carne:
- elita din Ministerul de Interne
- elita din Parchet
- elita din judecătorii
- elita clasei politice
Între ele – tuneluri subterane, prietenii vechi, dosare reciproce, soții, fini, cumetri. Nu e un „ordin de sus”, e mai rău: o înțelegere tăcută. Se acoperă și se legitimează reciproc. Azi te salvez eu, mâine mă salvezi tu. Haita nu are șef unic. Are multe stomacuri.
Constituția României, la articolul 2 (pe care acești domni par să-l fi folosit doar pe post de tapet), spune clar: suveranitatea aparține poporului, care o exercită prin reprezentanți aleși sau prin referendum. Și adaugă: „Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”
Exact asta face această rețea de „elite”: capturează pârghiile statului și exercită puterea în nume propriu, fără mandat popular. Ce numesc sociologii „sistema” este, în limbaj constituțional, o uzurpare a suveranității. Nu cu tancuri în piață, ci cu pixuri prin birouri, cu ștampile, cu „se respinge”, cu „nu sunt fonduri”, cu „nu sunteți în situația prevăzută de lege”.
Sistema, krugovaia poruka și sindromul „cine pe cine acoperă”
Sociologul Alena Ledeneva a botezat acest mecanism sistema: țesătura invizibilă de loialități, favoruri, acoperiri reciproce. A readus în discuție un concept vechi rusesc: krugovaia poruka – „chezășia circulară”. Toți sunt vulnerabili împreună, de aceea se vor acoperi până la capăt.
Economiștii Douglass North, John Wallis și Barry Weingast i-au spus „ordine cu acces limitat”: o coaliție de elite își împarte rentele, posturile, privilegiile și închide ușa în nas tuturor celorlalți. Sistemul rămâne stabil pentru că fiecare grup are interesul să-l protejeze pe celălalt.
C. Wright Mills a vorbit, cu jumătate de secol înainte, despre „elita puterii”: mai multe sfere – politică, militară, economică – care se întrepătrund, cu granițe moi și interese comune.
Toate aceste concepte pompoase se traduc simplu în România:
– Nu contează ce scrie în lege. Contează cine îți ridică telefonul.
– Nu contează ce-ai pățit. Contează la cine ești „omul”.
– Nu contează adevărul. Contează „cine pe cine acoperă”.
Statul particularist: legea e pentru fraieri, excepția e pentru gașcă
Alina Mungiu-Pippidi a plantat bisturiul fix unde doare: opoziția dintre stat universalist și stat particularist.
- Statul universalist aplică aceeași regulă tuturor.
- Statul particularist împarte dreptatea, funcțiile, banii și impunitatea în funcție de rang și relații.
În România, regula de aur e: nu întrebi „ce spune legea?”, ci „cine e în spatele lui?”. Din momentul în care înțelegi asta, „misterul” abuzurilor dispare. Totul devine previzibil.
Cine încalcă legea din interiorul unei elite o face convins că alții, din alte elite, îl vor proteja. Nu e nebunie. E un excelent calcul de haită. Abuzul nu e o anomalie a sistemului – e modul lui normal de funcționare. Îi spui „stat de drept” la televizor și „stat de dreptul prietenilor” la ședință internă.
Dublul limbaj: în față lege, în spate combinație
Aici intrăm pe terenul pe care Dostoievski și Berdiaev l-au numit „natura duală”: două fețe ale aceluiași monstru.
- Fața oficială: legalitate, transparență, „dialog social”, „comunicare instituțională”.
- Fața reală: telefoane, intervenții, dosare la sertar, licitații trucate, numiri „de încredere”.
Cetățeanul primește:
- răspunsuri politicoase de trei rânduri care nu spun nimic
- semnături „pentru”, ca să nu știm niciodată cine răspunde
- comisii secrete, cu membri invizibili
Realitatea se rezolvă „în spate”, în timp ce fața formală își recită poeziile cu „respectarea cadrului legal în vigoare”. Se vorbește în română cu tine, dar deciziile se iau în dialectul „hai, mă, că e de-al nostru”.
Banalitatea răului mic: Eichmann cu ștampilă de România
Hannah Arendt, urmărind la Ierusalim procesul lui Adolf Eichmann, a scris despre „banalitatea răului”: răul nu are mereu coarne și mustață, de cele mai multe ori poartă costum, stă la birou, semnează și pleacă la masă. Nu e un monstru, e un birocrat.
Fără să comparăm proporțiile istorice, mecanismul moral e același:
– Funcționarul care semnează o respingere nemotivată nu se vede ticălos. Se vede „om corect”, „în litera legii”.
– Șeful care ignoră o decizie CCR nu se vede abuzator. Se vede „responsabil”.
– Purătorul de vorbe care minte public nu se vede slugă. Se vede „profesionist”.
Arendt ne arată cum conștiința este externalizată: „Eu doar aplic proceduri.” Așa se naște omul zeroizat: golit de judecată morală, redus la flux de documente. Și, când sistemul simte că începe să-și pună întrebări, îl „re-zeroizează”: îl schimbă, îl mută, îl recompensează, îl șantajează. Orice, numai să înceteze să gândească.
De la iobag la robot la funcționar zeroizat
Limba a văzut de mult acest declin:
- În feudalism am avut robota: munca silnică a iobagului. De aici și „rob”.
- În epoca industrială, Karel Čapek inventează robotul: creat să muncească fără voință, „omul-uneltă”.
- În epoca digitală, am inventat verbul „a zeroiza”: a șterge memoria, a face dintr-un dispozitiv o carcasă fără conținut.
Iobagul, robotul, dispozitivul zeroizat: aceeași tragedie, alt ambalaj. Omul care încetează să mai fie subiect și devine instrument. În România, acest „instrument” are ștampilă, semnătură „pentru”, spor de condiții vătămătoare și împrumut la C.A.R.
Soljenițîn și haita: violența măruntă are nevoie de minciuni mari
Aleksandr Soljenițîn, în manifestul scris chiar în ziua arestării sale – „Să nu trăim în minciună” – a dat schema simplă:
- Violența are nevoie de minciună ca să se justifice.
- Minciuna are nevoie de violență ca să reziste.
Veriga slabă este minciuna, pentru că nu are substanță proprie. Trăiește doar cât timp fiecare dintre noi o ține în viață:
- semnând ce nu credem
- tăcând când știm că e fals
- participând la ritualuri pe care le disprețuim
Soljenițîn nu cere eroism. Cere minimul decent: să nu participi personal la minciună. Nu poți să strigi adevărul în piață? Bine. Dar poți, măcar, să nu contrasemnezi falsul, să nu-l repeți, să nu-l aplauzi.
Haita de la Interne, haita politică, haita magistraturii trăiesc din altceva decât tupeul lor: trăiesc din complicitatea noastră. Din „asta e”, „la ce bun?”, „lasă, că nu schimb eu lumea”.
Transparența: numele juridic al refuzului de a mai fi prostul de serviciu
Tradus în limbaj administrativ, principiul lui Soljenițîn devine „transparență”:
- Ceri răspuns motivat, nu vrăjeală.
- Ceri numele celui care semnează și temeiul legal al semnăturii.
- Ceri componența comisiilor, criteriile de selecție, documentele.
Legea 544/2001, dreptul de petiționare, contenciosul administrativ – toate aceste pârghii legale sunt armele mici, dar reale, prin care poți refuza să fii figurant în piesa lor. Fiecare solicitare înregistrată, fiecare contestație, fiecare acțiune în instanță este un „nu” spus minciunii instituționale.
Nu e eroism spectacular. E refuzul de a legitima falsul cu propria tăcere. Și, încet-încet, este o formă prin care poporul își reia, bucățică cu bucățică, suveranitatea furată de haita care o exercită acum „în nume propriu”.
Singurătatea, aliata haitei. Comunitatea, spaima lor
Atât Arendt, cât și Soljenițîn au înțeles un lucru: omul singur e pradă ușoară. Omul împreună cu alții devine problemă.
- Un funcționar singur rezistent e zdrobit.
- O grupare de funcționari care refuză minciuna schimbă raportul de forțe.
- Un polițist singur e strivit de haita gradaților obedienți. O comunitate de polițiști care întreabă, contestă, acționează legal – asta deja îi sperie.
Dacă vezi în jurul tău haita răului – fie ea din MAI, din IGPR, din Parchet, din instanțe, din politică – nu te arunca singur cu pieptul în ea. Caută-i pe cei care deja se opun, cum face, de pildă, Sindicatul Diamantul în zona MAI, și alătură-te lor. Din acel moment, refuzul de a minți nu mai e un gest solitar, ci o forță organizată.
Republica complicității: nu au nevoie să-i iubim, le ajunge să tăcem
Rețeaua nu trăiește din admirația noastră. Trăiește din inerția noastră:
- din semnătura dată „ca să scap”
- din tăcerea „ca să nu mă pun rău”
- din „lasă, că așa a fost mereu”
În clipa în care destui oameni încetează să o mai susțină, ea nu cade spectaculos. Se topește. I se retrage unica resursă reală: complicitatea. Haita nu dispare printr-un mare „proces al istoriei”, ci printr-un milion de mici refuzuri zilnice.
Nu ți se cere să fii erou. Ți se cere să nu fii zeroizat. Să nu semnezi tu însuți falsul. Să nu mai ridici din umeri când îți fură legea de sub nas. Să întrebi, să ceri, să contești.
Statul paralel policentric, această combinație de contabili creativi, purtători de palavre și șefi plantați pe criteriul „al cui e”, va exista exact atât cât o hrănim. Se oprește nu când termină ei, ci când începem noi.
Și, ca toate lucrurile serioase, nu începe „cândva”. Începe cu fiecare dintre noi. Astăzi. (Cerasela N.).
