Când legea nu mai apără drepturi, ci protejează oboseala instanțelor din București
În România juridică, statul de drept are o tumoare cu nume tehnic: art. 10 alin. (3) și (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, versiunea 2018 – cunoscută în practică drept:
„Legea ca să nu se mai obosească instanțele din București și să crape, de lucru și nervi, judecătorii din provincie.”
În dosarul nr. 33721/3/2026 al Tribunalului București, avem decorul clasic:
– 10 polițiști de la DGPMB, membri ai S.R. „Diamantul”,
– o cerere unică, simplă și logică: să li se dea înapoi contribuția individuală la bugetul de stat, banii smulși lună de lună din salariu,
– un singur pârât: DGPMB, cu sediul frumos la București, la fel ca sindicatul, la fel ca tribunalul.
Ar fi trebuit să fie un proces normal, într-un singur dosar, la un singur tribunal.
Doar că DGPMB nu vrea normalitate. Invocă, cu o grijă demnă de doctor constituționalist, „necompetența teritorială” a Tribunalului București. Și cere ca:
- 2 polițiști să fie trimiși la Tribunalul Dolj,
- 2 la Argeș,
- 2 la Teleorman,
- 1 la Bistrița-Năsăud,
- 1 la Gorj,
- 1 la Ilfov,
- și, pentru decor, 1 să rămână la București.
Adică un singur proces să devină șapte procese, la șapte tribunale, pentru aceeași problemă, cu același pârât, aceeași lege, aceleași acte.
Nu-i conspirație. E mai rău: e lege.
Iar sindicatul, care nu acceptă să joace ruletă administrativă cu drepturile membrilor, ridică excepția de neconstituționalitate și cere sesizarea Curții Constituționale. Pentru că atunci când o lege produce metastaze procedurale, nu mai e „tehnică”, e patologie constituțională.
Cum am trecut de la „alege instanța” la „te cară statul prin țară, pe banii tăi”
Până în august 2018, lucrurile arătau rezonabil.
Art. 10 alin. (3) din Legea 554/2004 suna așa:
„Reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.”
Adică:
- reclamantul avea opțiune;
- dacă alegea instanța pârâtului, gata, nu mai venea nimeni cu circ „nu suntem competenți”.
Pe acest fundal, în 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție dă o decizie de manual:
Decizia nr. 1/2013 (recurs în interesul legii):
- recunoaște calitatea procesuală activă a sindicatelor,
- spune că, în caz de conflicte de muncă, instanța competentă este cea de la sediul sindicatului reclamant,
- și clarifică: această soluție se aplică și când sindicatul acționează pentru mai mulți membri din județe diferite, pentru că așa se asigură o protecție eficientă a drepturilor acestora.
Asta înseamnă stat de drept în variantă funcțională:
– un sindicat cu sediu la București,
– un angajator cu sediu tot la București,
– membri de prin toată țara,
– dar un singur proces, la un singur tribunal, cu o singură hotărâre.
Apoi vine Legea nr. 212/2018 și face ceea ce îi iese cel mai bine dreptului românesc:
ia ceva logic și îl transformă în labirint.
Noul text al art. 10 sună așa:
„(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său.
(…)
(4) Competența teritorială (…) se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană (…)”
Magia e într-un singur cuvânt: „exclusiv”.
Un cuvânt care nu exista la inițiatori. A apărut din amendament în Comisia juridică a Camerei Deputaților, cu zero explicații la rubrica „Motivare”.
Cu alte cuvinte, n-avem motivare, doar consecințe. Iar consecințele sunt:
- reclamații colective ale sindicatelor,
- spulberate în bucăți,
- trimise prin toată țara,
- cu aceeași întrebare de drept, dar judecată în tranșe, ca la salamul ieftin.
33 de procese intră, 151 de dosare ies. Made in România legislativă.
S.P.R. „Diamantul” a făcut ceea ce scrie în fișa postului unui sindicat sănătos:
a intentat acțiuni colective pentru mii de membri:
- sporuri,
- majorări salariale,
- restituirea contribuției individuale.
Rezultatul contabil, după ce art. 10 a fost aplicat „cu strictețe”:
- 33 de acțiuni colective (2022–2026),
- sparte în 151 de dosare,
- din care 118 dosare noi desprinse,
- 223 de înregistrări pe rolul a 35 de tribunale.
Câteva mostre de oroare procedurală:
- Dosarul 1204/99/2026, Tribunalul Iași, spor de condiții grele:
– 1 dosar inițial → 11 dosare desprinse,
– trimise la 5 tribunale: Botoșani, Neamț, Vaslui, Suceava, București.
- Dosarul 4184/3/2026, Tribunalul București, majorare 12,5%:
– 1 dosar inițial → 10 dosare noi,
– toate la același tribunal, la același complet, cu termen în aceeași zi.
Judecătorul va judeca aceeași cauză de 11 ori, în loc de o dată. Eficiență made in 2018.
- Dosarul 328/96/2026, Tribunalul Harghita, spor de condiții grele:
– 1 dosar inițial → 8 dosare desprinse,
– trimise la 8 tribunale, de la Maramureș la Olt.
Așa arată în practică „echilibrarea volumului de activitate”. Nu s-a echilibrat nimic. S-a creat haos sincronizat.
Să moară și capra judecătorului din provincie – când instanța recunoaște cinic adevărul murdar
Nu titlul pamfletului spune expres „să moară și capra judecătorului din provincie”.
O spune chiar Tribunalul București, în Sentința civilă nr. 7298 din 8 noiembrie 2018, când a declinat o acțiune colectivă a S.P.R. „Diamantul” către Tribunalul Buzău.
Ce consemnează instanța, negru pe alb:
- că art. 10 alin. (4) a fost introdus „la propunerea instanțelor din municipiul București”,
- ca să contracareze Decizia nr. 1/2013 a ICCJ,
- și ca să evite supraaglomerarea Tribunalului București și a Curții de Apel București.
Traducere din limbaj juridico-eufemistic:
- Înalta Curte a zis: „Sindicatele își apără membrii la instanța lor, altfel nu pot funcționa.”
- Instanțele din București au zis: „Ne omoară dosarele, dați-ne un articol să-i trimitem la provincie.”
- Parlamentul a zis: „Serviți art. 10 alin. (3)–(4), cu tot cu «exclusiv» și fără motivare.”
Când sistemul recunoaște în scris că o modificare de lege a apărut „la propunerea instanțelor din municipiul București pentru a contracara Decizia nr. 1/2013”, nu mai vorbim doar de tehnică legislativă. Vorbim de:
- drept procesual creat pentru confort instituțional,
- nu pentru drepturi fundamentale.
Și, pentru ca ironia să fie completă:
- Tribunalul București n-a scăpat de dosare. Din acțiunile S.P.R. „Diamantul” a primit 20 de dosare noi (10 desprinse dintr-un proces propriu, 10 primite „din provincie”),
- tribunalele de prin țară au primit aproape o sută.
Adică: capra judecătorului de la București trăiește mai departe, capra judecătorului din provincie e jumulită, iar dosarele s-au înmulțit pentru toți.
Cum desparte art. 10 sindicatul de propriul membru – și omoară, discret, accesul la justiție
Legea dialogului social nr. 367/2022 spune frumos:
sindicatul are calitate procesuală activă, e parte în procesele membrilor săi, tocmai ca să poată:
- apăra colectiv,
- recupera cheltuieli de judecată,
- susține un front unitar.
Apoi intră în scenă art. 10, briciul anului 2018.
Exemplu real, 2026, Tribunalul Covasna:
- o membră S.P.R. „Diamantul”,
- sindicatul stă în proces alături de ea:
– ca reprezentant,
– și ca reclamant în nume propriu (pentru cheltuieli).
Ce face instanța, aplicând corect art. 10:
- desprinde cererea sindicatului într-un dosar separat,
- o trimite la Tribunalul București (instanța de la sediul sindicatului),
- lasă cererea membrei la Covasna.
Rezultatul juridic:
- sindicatul, singur în propriul dosar, nu mai are obiect:
– n-are drept propriu vătămat,
– n-are interes,
– n-are nimic.
Acțiunea lui va fi respinsă.
- chiar dacă membra câștigă pe fond la Covasna, sindicatul nu mai poate recupera cheltuielile de judecată.
Cu alte cuvinte:
„Te lăsăm să reprezinți membrii, dar îți tăiem orice șansă să-ți rambursezi costurile. Așa vrem noi, prin art. 10.”
Aceeași schemă apare acum și în dosarul 33721/3/2026:
DGPMB cere:
- nouă membri – plimbați la șase tribunale,
- sindicatul – lăsat la București fără ei.
E ca și cum legiuitorul ar fi scris pe scurt în expunere de motive:
„Sindicatele deranjează. Să le facem imposibilă apărarea eficientă. Dar cu formulări tehnice, să nu sune urât.”
Matematica cinică a imposibilului – cum faci să nu se mai judece nimic, legal
S.P.R. „Diamantul” are peste 4.600 de membri.
Cotizația: 32 lei/lună (aprox. 6 €). Bani din care:
- se ține sindicatul în viață,
- se plătesc avocați, experți, acțiuni în instanță.
UNBR, prin Hotărârea nr. 336/18.06.2026, recomandă:
- 3.550 lei onorariu minim pentru o acțiune în contencios administrativ, per fază (fond sau recurs),
- adică 7.100 lei pentru fond + recurs – în varianta cea mai modestă.
Ce înseamnă asta:
- un singur dosar individual costă minim 7.100 lei,
- adică echivalentul cotizației unui membru pe 222 de luni (~18 ani și 6 luni).
Dacă fiecare membru ar avea dosarul lui,
avem:
- 4.600 membri × 7.100 lei = 32.660.000 lei (~6,12 milioane €).
Cotizațiile lor într-un an: 1.766.400 lei (~331.000 €).
Concluzia aritmetică:
Pentru a plăti avocați în toate procesele individuale, sindicatul ar trebui să strângă toate cotizațiile, timp de peste 18 ani, fără să cheltuiască nimic pe altceva.
Asta nu mai e „reglementare a competenței teritoriale”.
E metodă legalizată de sufocare a apărării colective.
Într-un dosar colectiv, un singur onorariu acoperă toți membrii.
Spargerea dosarului în zeci de dosare înseamnă:
- zeci de avocați,
- zeci de drumuri,
- zeci de onorarii minime.
Legea pune sindicatul în postura monstruoasă de a fi:
„administratorul unui Titanic procesual: știi că nu sunt bărci pentru toți, dar toți au plătit bilet.”
Și atunci apare „soluția” cinică:
- se apără mai bine membrii cu domiciliul la București (unde sindicatul poate sta în dosar și recupera costuri),
- se apără „din pix” membrii din restul țării:
– cerere redactată,
– judecare în lipsă,
– fără avocat la termen.
Calitatea apărării nu mai depinde de dreptul încălcat,
ci de codul poștal.
Ce i se cere Curții Constituționale – și de ce nu mai merge cu „n-au apărut elemente noi”
Curtea Constituțională a mai văzut art. 10.
În Decizia nr. 233/2025, într-un caz al unei federații din învățământ, a spus:
- că accesul membrilor la justiție nu e îngrădit,
- că nu au intervenit elemente noi față de propria jurisprudență.
Între timp, „temerea” că acțiunile colective vor fi sfâșiate a devenit:
- realitate contabilă:
– 33 de procese → 151 de dosare → 35 de tribunale,
– sindicat despărțit de propriul membru,
– costuri imposibile,
– termene aruncate peste ani.
Excepția ridicată de S.P.R. „Diamantul” nu mai vorbește în abstract. Vine cu cifre, dosare, exemple.
Și nu se bazează pe metafore, ci pe:
- art. 1 din Constituție – statul de drept nu înseamnă „statul în care îngropi justițiabilii în proceduri”,
- art. 9 – rolul sindicatelor, făcut praf prin imposibilitatea practică de a-și apăra membrii,
- art. 16 – egalitatea în drepturi, violată când calitatea apărării depinde de domiciliu,
- art. 21 – acces liber la justiție și termen rezonabil, făcute glumă de 151 de dosare pentru 33 de acțiuni,
- art. 40 – dreptul de asociere, golit de conținut,
- art. 53 – condițiile restrictive în care poate fi limitat un drept; aici avem restrângere mascată, fără analiză reală de proporționalitate,
- plus art. 6 și 11 CEDO – proces echitabil și libertatea de asociere.
Forma din 2004 a art. 10:
- asigura acces la justiție,
- permitea acțiuni colective eficiente,
- evita exact haosul multi-instantei.
Forma din 2018:
- a înmulțit dosarele,
- a îngreunat activitatea sindicatelor,
- a crescut riscul de hotărâri contradictorii,
- a creat un filtru socio-economic neasumat: doar cine are bani își poate susține drepturile până la capăt.
Francezii zic:
„Pourquoi faire simple quand on peut faire compliqué ?”
Noi am ajuns la varianta extinsă:
„De ce să faci simplu, când poți face complicat, scump, ineficient și, pe alocuri, neconstituțional?”
Epilog: Metafora caprei, în cheie juridică
Când Tribunalul București scrie negru pe alb că art. 10 alin. (4) a fost creat „la propunerea instanțelor din municipiul București” ca să reducă supraaglomerarea lor, iar rezultatul e:
- mai multe dosare pentru București,
- mult mai multe dosare pentru provincie,
- sindicate făcute praf financiar,
- membri împinși în proceduri pe care nu și le pot permite,
nu mai asistăm la un „rafinament tehnic”.
Asistăm la o contrareformă îmbrăcată în haine de „optimizare”.
„Să moară și capra judecătorului din provincie” nu mai e doar figură de stil. E descrierea exactă a unui mecanism legal care:
- împarte același proces în bucăți,
- rupe sindicatul de propriul membru,
- multiplică munca judecătorilor,
- și transformă dreptul de a te judeca în comun într-un lux statistic.
Dacă statul de drept vrea să rămână cu „drept” în denumire și nu doar cu „stat”, art. 10 alin. (3) și (4) trebuie privite nu ca un simplu detaliu procedural, ci ca ceea ce sunt în fapt:
un cancer de tehnică legislativă, crescut pe coloana vertebrală a accesului la justiție, și exportat în sute de dosare, pe banii și nervii celor care ar trebui să fie protejați de lege, nu executați prin ea. (Cristina T.).
Sursa: Emil Păscuț, S.P.R. „Diamantul” – rescris în registru pamfletar juridic
