În copilărie am fost marcat puternic și ireversibil de spusele unui personaj sadovenian: „ …fost-a dat locuitorilor acestor locuri liniștea vânturilor și tihna valurilor”. Au trecut anii și între timp m-am convins de adevărul spuselor lui Nicolae Bălcesu, potrivit căruia „Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”. Am meditat apoi împreună cu Mircea Eliade asupra destinului tragic al  unui viteaz popor de frontieră, am drumețit împreună cu elevii mei  de la Sarmisegetusa la Câmpia Turzii, de la Plevna la Mărășești, am vibrat alături de aceștia la răsunetul îndemnului: „Treceţi batalioane române, Carpaţii!” sau la cuvintele scrise cu litere de foc, lacrimi și sânge:„Ostaşi! Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşiul din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre…”

„De la Nistru până la Tisa”

„Şi iată, din doliul, din aburii de sânge românesc care a curs cu îmbelşugare din inima Ardealului şi până la Nistru a prins fiinţă, pe încetul şi cu nesfârşite dureri, ceea ce acum trei ani părea o utopie, un vis frumos, dorit de toţi, dar nerealizabil în întreaga lui splendoare: România Mare, de la Nistru până la Tisa”.[1]

Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului naţional, anul încununarii victorioase a lungului şir de lupte, sacrificii umane şi materiale, pentru făurirea statului naţional unitar. Acest proces istoric, desfăşurat pe întreg spaţiul de locuire românesc, a înregistrat puternice seisme în 1784, 1821, 1848-1849, ca şi evenimente cardinale cum ar fi unirea Moldovei şi Munteniei în 1859, proclamarea independenţei ţării de sub dominaţia otomană, consfinţită pe câmpul de lupta de armata română, în Războiul de Independenţă de la 1877-1878, precum şi adunările reprezentative, democratic alese ale românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea straină de la Chişinau, Cernauţi şi Alba Iulia, din 1918. Aceste memorabile momente au făcut ca jertfa ostaşilor români în Primul Război Mondial să nu fi fost zadarnică. Ceea ce la 1600 – prin fapta Viteazului – fusese doar o clipă de vis, la 1 Decembrie 1918 devenea cea mai miraculoasa realizare a acestui popor.

„În această zi – scria Nicolae Iorga – a sosit un ceas pe care-l aşteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre”.

Organizaţi în state separate din punct de vedere politic, amenintaţi mereu de expansiunea vecinilor mai puternici, cu părţi din teritoriul strămoşesc – Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea – anexate de marile imperii: otoman, habsburgic (din 1867 austro-ungar) şi rus, românii şi-au păstrat dintotdeauna conştiinţa că aparţin aceluiaşi popor, că au aceiaşi geneză. Această constiinţă a unităţii de neam a fost consolidată de permanentele şi multiplele relaţii politice, militare, economice şi culturale între ţările române de-a lungul întregului ev de mijloc. Secolul al XIX-lea – denumit si „secolul nationalităţilor” – a adus în spaţiul românesc o nouă realitate, cea a naţiunii române, în cadrul careia s-a cristalizat conştiinţa unităţii naţionale, a conştiinţei destinului comun – trecut, prezent şi viitor. Experienţa istorică a relevat cu tărie faptul că unitatea politică era singura cale de rezistenţă în faţa presiunilor concentrice şi covârşitoare ale marilor puteri vecine, că doar ea putea asigura supravieţuirea fiinţei etnice româneşti şi evoluţia nestingherită pe coordonatele progresului. Caracteristica ideologiei generaţiei paşoptiste – cea care a pus bazele statului român modern – şi a practicii politice româneşti a constat în afirmarea permanentă a unei opţiuni fundamentale: refacerea unităţii de stat pe pământul vechii Dacii. În adâncul inimii fiecărui român – scria Nicolae Balcescu – era întipărită credinţa că „mântuirea de orice domnire străină” nu se putea realiza decât „prin unitatea naţională”. Desăvârşirea unităţii naţionale a românilor la sfârşitul primei conflagraţii mondiale trebuie înţeleasă ca o firească împlinire, ca o necesitate istorică impusă de evoluţia statului naţional şi de necesitatea desăvârşirii sale, şi nu ca urmare a efortului militar al României.

Nu Primul Război Mondial a creat România Mare; el a fost doar ocazia. România a intrat în război pentru eliberarea provinciilor asuprite şi pentru întregirea ţării, idealul Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe şi eroism pe câmpurile de luptă din Transilvania şi Dobrogea, de pe Valea Jiului şi de pe Argeş, ca şi pe cele de la Mărăşti, Mărăşeşti, şi Oituz. Nu o victorie militară a stat la temelia statului naţional român, ci actul de voinţă al naţiunii române. Sacrificiile ei în campania anilor 1916-1917 au fost răsplătite de izbânda idealului naţional, în condiţiile prăbuşirii autocraţiei ţariste, urmată de instaurarea regimului comunist de destrămarea monarhiei austro-ungare, precum şi de afirmarea dreptului popoarelor la autodeterminare, pe baza principiului naţionalităţilor. Cei dintâi care au pus în aplicare dreptul la autodeterminare au fost românii dintre Prut şi Nistru. Primul pas a fost făcut la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 când Sfatul Ţării a proclamat „Republica Democratică Moldovenească” – urmat de cel din 24 ianuarie /6 februarie 1918 când s-a adoptat declaraţia de independenţă. Încununarea acestor acţiuni s-a împlinit la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Ţării, de la Chişinău, ales prin vot universal, direct, egal şi secret a decis, cu majoritate de voturi, unirea Republicii Democratice Moldovenesti (Basarabia) cu România „în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldave”.

Armata Română, care la începutul anului 1918 intrase în Basarabia, nu a exercitat nici un fel de presiune asupra membrilor Sfatului Ţării şi n-a instalat un regim de dictatură militară. Ea a fost chemată numai pentru restabilirea ordinii şi a liniştii, pentru protejarea regimului legal constituit al Republicii Moldoveneşti, pentru paza depozitelor militare româneşti de alimente şi armament – create acolo în timpul refugiului în Moldova – şi a căilor de comunicaţii. Prezenta militară româneasca a reuşit să împiedice acţiunile bolşevicilor, ce urmăreau instaurarea puterii sovietice în Basarabia.
Acelaşi rol de protecţie l-au îndeplinit şi trupele române intrate în Bucovina, solicitate de Consiliul Naţional Român, ca urmare a dezordinilor provocate de retragerea unităţilor militare austriece şi a bandelor de ucraineni, împiedicând totodată intenţiile Consiliului Naţional Ucrainean de a alipi nordul Bucovinei la Ucraina. Intervenţia Armatei Române s-a facut după ce Constituanta – adunarea din 14/27 octombrie 1918 – a decis „Unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”.

La 1 Decembrie 1918, în inima Transilvaniei, la Alba Iulia, votul Marii Adunări Naţionale pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, aclamat de o impresionantă adunare populară, încununa celelalte acte de unire de la Chişinău (27 martie/9 aprilie 1918) şi Cernăuţi (15/28 noiembrie 1918), prin care Basarabia şi Bucovina reveneau în hotarele României. Aceasta Românie, împlinită în graniţele ei fireşti, s-a realizat peste îndoielile şi erorile clasei politice. A fost ajutată şi de „un nemărginit noroc: destrămarea concomitentă a celor două imperii, rus şi austro-ungar, ce înglobau două din teritoriile româneşti”, după cum scria unul dintre artizanii Unirii, generalul Radu R. Rosetti. Adunările reprezentative şi organele lor: Sfatul Ţării, Consiliul Naţional Român din Bucovina, Consiliul Naţional Român Central, prin hotarârile lor liber consimţite au exprimat năzuinţele poporului român înfăptuind unirea provinciilor româneşti cu Patria Mama într-un cadru democratic, prin acte de vointa liber exprimată, pe întreg teritoriul românesc, înainte ca pacea să încheie, formal – prin tratate internationale – Primului Război Mondial. Înfăptuirea statului naţional a permis naţiunii române să-şi pună în valoare energiile, capacităţile creatoare şi să le subordoneze progresului economic al dezvoltării ştiinţei, învăţământului şi culturii. Evoluând în cadrul regimului de democraţie parlamentară, România s-a înscris, în anii interbelici, pe traiectoria unei vieţi moderne, aducându-şi pe plan internaţional o contribuţie substanţială la opera de pace şi securitate.

„… Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera a nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. […] Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizani Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat. […] Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional.[…] O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.”[2]

Înaintaşii ne-au dat o ţară, dar nu am ştiut a o păstra

Cu tristețe spus, înaintașii noștri, niște urieși ai istoriei ne-au dăruit o țară. Noi, nevrednicii lor epigoni nu am știut a o păstra. În vreme ce nemții – marii înfrânți ai celui de Al Doilea Război Mondial – au sfărâmat Zidul Berlinului, noi, datorită unor conducători lași şi meschini, a unortădători de neam și țară, construiam iluzorii poduri de flori peste Prut lăsând apoi frații noștri din Basarabia să geamă și să plângă cu lacrimi de sânge sub cnut și cizmă muscălească. „Aflaţi cu pieptul dezgolit în calea tuturor năvălirilor istoriei, noi, românii, « popor de frontieră », cu paloşul dreptăţii în mâini şi dragostea de neam şi glie în inimi, sprijiniţi de Carpaţi şi neclintiţi precum Carpaţii, am dăinuit şi vom dăinui peste veacuri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”[3]

În speranța unui mâine mai demn și mai bun, primiţi o urare din tot sufletul:

La mulţi ani, România! La mulţi ani, români, oriunde v-aţi afla! ( prof. Mihai Beltechi)