De la povești de viață la a duce mai departe tradiția familiei. Unii vor stabilitate, alții caută adrenalină. Iar alții își îndeplinesc, prin muncă, un vis din copilărie.

Sublocotenentul Mihaela Cristina Stroe este comandant secție tragere la Batalionul 228 Apărare Antiaeriană Piatra Craiului din Braşov. A venit în unitate în urmă cu un an, după ce a absolvit Academia Forțelor Aeriene Henri Coandă din Brașov. După un an de experiență într-o unitate militară, pot spune că mi se pare total diferit față de viața din academie. A fost o schimbare majoră în bine, categoric, spune tânăra, zâmbind larg. De la a fi student și a executa ordine, la a da ordine.

Ofițerul îmi explică faptul că această nouă experiență vine cu asumarea unor responsabilități, un lucru dificil, dar și provocator. În academie, a ales specializarea rachete și artilerie, dar din promoția ei a fost singura care a ales unitatea din Brașov.

Despre anii din academie, Mihaela are doar cuvinte de laudă. Instructorii și profesorii sunt oameni foarte bine pregătiți, iar legăturile care s-au format între colegi vor rămâne pentru totdeauna.

Și cum fiecare militar are povestea lui despre cum a ales să intre în sistem, și sublocotenentul Stroe ne-o spune pe a ei: Sunt din Făgăraș și am ales Brașovul pentru că-mi place orașul și vreau să rămân aici. Am terminat un liceu civil, dar mi-am dorit foarte mult să merg la un liceu militar.

A fost, în final, alegerea părinților. Nu m-au lăsat. Îmi tot spuneau că sunt fată și că o să-mi dau seama, până termin liceul, că vreau să fac altceva. La sfârșitul clasei a XI-a, le-am spus că vreau la academie, vreau să intru în armată. Când m-au văzut așa hotărâtă, mi-au spus că, până la urmă, e alegerea mea.

În aceeași vară, tânăra fusese admisă la facultatea de construcții, în București, apoi a intrat și la academie. Și așa a venit ziua decisivă, când m-am întrebat: Ce fac, rămân la academie sau merg la facultate în București? Răspunsul a venit pe loc. A ales uniforma militară.

Nu doar că nu avea niciun prieten în mediul militar, dar a luat decizia singură, fără să aibă cu cine se sfătui. A fost puțin greu în prima săptămână, eu venind din civilie, față de mulți colegi din liceul militar care știau care-i treaba cu ținuta, cu comenzile, cu modul de adresare.

I-au plăcut disciplina, programul bine pus la punct și că avea și timp liber după program. Ieșeam la alergat, făceam sport, aveam niște activități pe care acasă poate nu le planificam de această manieră. În plus, nu eram singură, ci cu alte trei fete, colege în cameră, cu care mai socializam.

Prima lună a fost mai grea, cea de pregătire militară generală, din cauza trecerii de la mediul civil și comoditatea casei părintești la armată. Au fost zile când am zis că gata, nu mai vreau, își amintește tânăra. Și apoi m-am gândit mai bine că e doar șocul de la început. Au fost cei mai frumoși ani, deci mă bucur că nu am renunțat.

La repartiție, Mihaela a ales unitatea din Brașov, cu toate că nu știa mare lucru despre ea. Știa sistemele de artilerie Oerlikon, despre care învățase în academie.

Pe nesimțite a trecut un an, cu zile în care nu are instrucție în unitate, dar merge la trageri, unde trebuie să își organizeze bine activitatea, să știe cu cine lucrează, să fie sigură că oamenii pe care îi are în subordine sunt pregătiți.

Cea mai mare provocare a carierei tinerei a fost tragerea de la Capu Midia, din octombrie anul trecut. Fiind comandant de secție, am tras cu sistemul Gun Star și am avut mari emoții, știind că eu sunt persoana care dă focul. Totul a ieșit foarte bine și abia aștept următoarea tragere, în luna mai.

Tânăra spune că își dorește să avanseze și că aspiră, odată cu acumularea experienței, la o funcție de ofițer la operații și instrucție. Îmi doresc să rămân în permanență în legătură directă cu bateria, cu partea de instrucție.

Robert Pahomi este un tânăr de 21 de ani din Bârlad, județul Vaslui, care a iubit orașul Brașov de când era mic. Pentru mine a fost o dorință foarte puternică să ajung în zona Brașovului. Am o verișoară care e stabilită aici de foarte mult timp și, vizitând-o des, mi-au plăcut orașul și oamenii, ca mentalitate.

După ce a terminat liceul în Bârlad, în urmă cu trei ani, în mintea lui Robert s-a înfiripat un vis: acela de a intra în armată, la o unitate din Brașov. Zis și făcut! Primul pas a fost să se mute în orașul de sub Tâmpa și a început să lucreze în ridesharing. Găsisem ceva de moment, ca să pot să mă întrețin cât de cât. Proprietarul apartamentului în care m-am mutat cu chirie a lucrat în armată, ca subofițer. Acum e la pensie.

După câteva discuții, a aflat că fix în perioada aceea se desfășura o nouă etapă de recrutare. Am văzut, în anunțul pe Facebook al Centrului Militar Județean, toate unitățile care scoteau posturi. Abia începuse programul cu înscriere la unitate și m-a încântat ideea, că știi una și bună. Știi că ai locul asigurat la unitatea la care îți dorești să rămâi, nu mai stai cu grija repartiției.

I-a atras atenția unitatea de apărare antiaeriană și i s-a părut interesantă specializarea de artilerie. A trecut cu brio toate probele și, după trei săptămâni, a început modulul de pregătire militară generală.

Sunt chiar la început de carieră, de patru luni am terminat instrucția în unitatea în care am intrat – Batalionul Apărare Antiaeriană 228 Piatra Craiului. Mi se pare super toată experiența. În fiecare zi am învățat ceva nou și fac lucruri pe care nici măcar nu mă gândeam vreodată că le-aș putea face, de la dat cu mopul până la lucruri mai complexe, cum ar fi instrucția. Nu oricine are ocazia să învețe să opereze cu tehnică de artilerie. Asta mă face să-mi doresc să avansez în carieră.

Soldatul Pahomi a muncit să-și îndeplinească visul de a intra în armată, să lucreze și să locuiască în Brașov, orașul lui de suflet. Are încă frica de a nu se trezi din acest vis. Mă gândesc că dacă m-aș duce să fac un curs de subofițeri sau ofițeri, să nu fiu repartizat în altă garnizoană, la altă unitate.

Îi place să poarte uniforma, cu bocancii grei s-a obișnuit. A devenit mândria părinților și modelul fratelui mai mic. Ai mei au fost foarte emoționați la momentul jurământului, cum e normal. În momentul în care a început să cânte Imnul, a fost ca un fior în suflet. Fratele meu, care are 17 ani, așteaptă să termine liceul și-mi calcă pe urme.

Are multe de învățat, dar e pregătit pentru orice provocare. Știe că, odată intrat în sistem, trebuie să se implice, nu să aștepte să fie numit. Am noroc de un colectiv foarte frumos. Necunoscând pe nimeni la început, mi-a fost puțin greu, dar mi-am zis că nu e capăt de lume, trebuie să mă obișnuiesc. (A. Motoc)