Featured
Securitatea a fost implicată în multe afaceri în anii regimului comunist, unele mai dubioase decât altele
Securitatea a fost implicată în multe afaceri în anii regimului comunist, unele mai dubioase decât altele și despre care nu știm încă decât foarte puțin, conform Matca.ro.
Ca afaceri mari din acea perioadă, în valoare de zeci și sute de milioane de dolari, cunoaștem, de pildă, vânzarea de evrei și etnici germani1, dar ele nu au fost afaceri ale Securității, ci ale statului comunist, doar intermediate și asistate de Securitate. S-a făcut și trafic de arme, de copii (adopții în țări occidentale pe dolari), s-au înlesnit operațiuni mafiote de contrabandă, s-au traficat documente falsificate etc., dar toate acestea „pe relația externă“, ca să folosim terminologia Securității. Acum, vă vom dezvălui o afacere derulată doar pe teritoriul României, controlată total și exclusiv de Securitate, afacere din care au rezultat în final peste un miliard de lei (respectiv zeci de milioane de dolari). În timpul regimului comunist din România, nu a existat o afacere clandestină mai amplă, mai profitabilă și mai reușită ca aceasta. O afacere privată a Securității, destinată îmbogățirii personale a participanților.
Aparentul paradox – afacere privată a Securității – se explică relativ simplu. A fost privată pentru că, la prima vedere, a aparținut unui cetățean oarecare, un „particular“, cum se spunea. Și s-a produs în locuința lui. O locuință ceva mai mare, e drept: o vilă din zona Dorobanți-Floreasca, aproape de cartierul Primăverii al nomenclaturii comuniste și la doi pași de reședința lui Nicolae Ceaușescu. Zona cea mai controlată și supravegheată de Securitate din toată țara. Și tocmai aici, sub nasul lor, afacerea privată a lui Dorel din strada Locotenent Aviator Șerban Petrescu a funcționat nestingherită ani de zile, producând echivalentul a un milion de dolari pe lună2. Cum a fost posibil?
Așa îi spuneau amicii, Dorel. Pentru ceilalți era „domnul inginer Teodor Zamfir“. Uneori se recomanda singur, cu mare îndrăzneală și insolență, drept „colonelul Zamfir“. De fapt, nu era nici chiar inginer, nici prea domn și în niciun caz colonel. În schimb, era multe altele (mai ales Dorel). La bază era un delicvent și afacerist înnăscut, combinație destul de frecvent întâlnită și predestinată unei existențe de interlop (sau de politician, în democrație3). Doar că pe vremea aceea nu puteai fi mare interlop și rămâne simultan în libertate decât cu voie de la Miliție sau Securitate, respectiv în colaborare cu acestea. Sau chiar sub tutela Securității, cum a fost cazul lui Teodor Zamfir, zisul Dorel. În numita vilă, evaluată la peste un milion de lei (în epocă) și pe care o cumpărase „cu banii jos“, funcționau neîncetat, zi și noapte, aproximativ 150 de aparate videorecorder care copiau filme străine. Asta se petrecea la mansardă, în „laborator“, cum îi spunea „patronul“. La demisol, Irina-Margareta Nistor devenea „vocea filmelor“ lucrând de zor la traducerea/dublarea casetelor originale, din engleză și franceză, în limba română.
Da, aceasta era afacerea. Cunoscută ca fenomenul casetelor video din anii 1980, adevărată manie națională într-o perioadă de privațiuni extreme, de neimaginat în zilele noastre. Pentru cei care au deschis aparatele mai târziu, cei trei F – foame, frig, frică – sunt pecetea acelor vremuri, un watermark de neșters. Din închisoarea în aer liber numită România socialistă, cei mai mulți cetățeni puteau „evada“ în doar două moduri: fie ascultând Radio Europa Liberă, pentru informare, fie vizionând filme străine pe casete video, pentru divertisment, un fel de anesteziere. Practici clandestine amândouă. „Gura de oxigen“, expresie aplicată Europei Libere de ascultătorii sufocați de propagandă și cenzură, s-a extins atunci asupra casetelor video. Doar că, spre deosebire de Europa Liberă, această „gură de oxigen“ nu venea de la americani, ci de la Securitate. Care o făcea în cu totul alt scop, unul pur mercantil. Securitatea era o instituție profund coruptă. Daunele colaterale în sens ideologic nu o mai preocupau la acel moment. Securiștii se chiverniseau pentru viitor. Fenomenul casetelor video a fost, probabil, și un indicator al descompunerii regimului ceaușist.
Numai oameni verificați aveau acces la vila din Floreasca. Dorel nu trata decât cu angrosiști de încredere. Veneau din toată țara, zilnic, și cumpărau până la 100 de casete la fiecare vizită. Un pachet de 100 000 de lei avea cam 30 cm. înălțime. Nu se numărau, era pe încredere. Prețul unei casete era de 1000–1200 de lei. Scump, dar merita. Doar de la Dorel puteai obține casete de bună calitate cu filme noi și, mai ales, dublate în românește, ceea ce era esențial pentru o distribuție de masă. Angrosiștii la rândul lor aveau rețele în toate marile orașe, de unde se distribuia mai departe în localitățile mai mici. Multiplicarea casetelor continua pe plan local, se făceau copii după copii, pe diverse paliere de distribuție, însă calitatea acestora era tot mai proastă. Se vindeau oricum ca pâinea caldă, cu 300–500 de lei bucata. Avea lumea bani, pentru că nu avea pe ce să-i cheltuiască.
„La video“ se mergea noaptea. În casele celor care aveau televizor color și aparat video se adunau până la 20 de persoane la un film (sau două, sau trei, unul după altul). Era gratis pentru prieteni, altfel costa zece lei de persoană și film. Mulți și-au făcut din asta o sursă bună de venit. Sigur că o astfel de activitate presupunea și niște investiții. Un televizor color era scump și greu de procurat. Erau aduse din afară, secondhand de regulă. În țară, televizoare color s-au produs abia după 1983 și se găseau cu mare dificultate, cu liste de așteptare și cu pile (sau cu șpagă, sau cu amândouă), pe deasupra fiind și foarte scumpe, circa 18 000 de lei. Și mai greu era cu aparatele video. Costau între 25–35 000, doar player, și 50–70 000 de lei, recorder, cele care puteau să și înregistreze, nu doar să redea. Venitul mediu anual al unui român era de circa 35 000 lei. Cu 70 000 de lei puteai să cumperi o Dacia, mașina de vis a oricărui român. Problema era că, oricât de scumpe ar fi fost aparatele video, ele nu se găseau în comerțul oficial. Statul român nu producea și nu vindea așa ceva. Tolera însă piața gri. Se găseau, mai rar, în așa-numitele Shopuri4, magazinele pe valută forte (dolari, de pildă, pe care un cetățean român nu avea voie să îi dețină). Dat fiind faptul că fenomenul video a crescut la scară națională în a doua jumătate a anilor 1980, numărul aparatelor video intrate în țară trebuie să fi fost foarte mare. De regulă, aparatele erau trimise din Occident de rude și prieteni (și pentru care se plătea vamă), sau erau aduse de marinari, sportivi, artiști, șoferi de tir, piloți etc. (mai puțin vămuite). Comercializarea se făcea la vedere, prin anunțuri în România liberă (și ziare locale), sau prin consignații. Nu ar fi fost nicio problemă pentru Securitate să interzică asemenea anunțuri și să blocheze acest comerț dacă ar fi vrut. Sau să interzică pur și simplu introducerea aparatelor VCR (Video Cassette Recorder) în România. Nu s-a întâmplat însă nimic.
Fenomenul video al anilor 1980 a fost interpretat în cele mai diverse feluri. Era o supapă, credeau cei mai mulți, o supapă pe care Securitatea o tolera având în vedere starea de profundă nemulțumire a populației din cauza condițiilor de trai extrem de grele – alimente pe cartelă, frigul ucigător din case iarna, întreruperea curentului electric, cozile uriașe la orice, de la carne la benzină și hârtie igienică… S-a speculat cu privire la caracterul subversiv al fenomenului, de subminare a regimului comunist prin expunerea în masă a românilor la calitatea vieții occidentale etalată în acele filme, la bunăstarea și libertatea oamenilor din „capitalismul putred“. Admirând clandestin acele imagini ca de vis, participanții „la video“ aveau impresia că dau cu tifla regimului și „fentează“ Securitatea. Părea că regimul nu mai era capabil să controleze situația, să se impună și să aplice măsuri drastice împotriva fenomenului video. Doar că, pentru așa ceva, regimul depindea de Securitate în primul rând. Iar Securitatea – ne referim la un grup restrâns de ofițeri superiori din departamentul de spionaj al Securității, cu poziții de putere și control excepționale – avea socotelile ei. „Epoca de aur“ s-a dovedit, pentru unii, realmente aurită.
Ați venit la momentul potrivit, momentul de mare plictis al trăirii.5
Foarte discret în toți cei 30 de ani de la revoluție, Teodor Zamfir nu a vorbit niciodată cu presa. Nu și-a dorit publicitate, era a doua sa natură să rămână „sub radar“. Un deranj major l-a constituit documentarul Chuck Norris vs. Communism6, la care nu a vrut să colaboreze. A fost înregistrat pe ascuns, dar la final realizatorii documentarului i-au mărturisit fapta și a acceptat ca înregistrările să fie redate în film. Vocea îi poate fi auzită în câteva secvențe, din off. Doar la final își arată fața, dar fără să vorbească. Oricum, filmul nu i-a plăcut deloc: „Nu e adevărat niciun pic.“
Introducerea la Zamfir ne-a făcut-o chiar Irina-Margareta Nistor, eroina filmului menționat. Am cunoscut atunci, într-o zi de februarie a anului 2020, un bărbat în putere în ciuda vârstei – avea 76 de ani –, nu prea înalt, cu un chip neplăcut, ceva între gargui și satir. Foarte amabil, dar distant în același timp, și cu efuziuni poetico-filosofice bizare. La începutul discuției noastre a încercat să fie cumpătat în expunere, însă curând i-a ieșit la iveală stilul logoreic și am înțeles imediat că era genul care știe să manipuleze prin discurs. O mască. Nu a părut surprins când i-am spus că îi citiserăm dosarul de la Securitate. S-a recunoscut imediat în „Zaharia“, numele conspirativ din dosar. Apoi a tot vorbit: „Ați venit la momentul potrivit, momentul de mare plictis al trăirii“, ne-a spus. Probabil că se plictisea realmente, nu-l mai căutau mulți – „Știți ce înseamnă să nu sune telefonul niciodată?“ Stătea la Tezaal, clubul lui (dezafectat) cu trei etaje din zona Domenii, în apropierea Bisericii Cașin și își omora timpul cu înregistrarea și catalogarea de clipuri muzicale vizionate pe o plasmă imensă („Sexbomb cu Tom Jones mi-a schimbat viața!“). Un etaj întreg părea să fie apartamentul său personal: cu un birou-salon uriaș, bucătărie, vestiar, baie și dormitor (plus sală de fitness la demisol). Era acolo toată ziua, adesea și noaptea, nu prea mai mergea la vilă. Tot acolo ne-am întâlnit și noi, mai multe zile la rând. A fost, cum a formulat-o el de la început, „O perioadă în care o să dansăm“. Voia să conducă el, desigur.
Nu s-a așezat pe scaun niciodată la întâlnirile noastre. Stând în picioare și privindu-ne de sus, avea probabil senzația că ne domină, că stăpânește situația și, în definitiv, că el, mentorul, ne îngăduie să intrăm într-o lume puțin cunoscută. Permanent mergea un televizor cu sunetul dat tare. Am dedus că acesta era fundalul lui sonor obișnuit, probabil că într-o stare de liniște nu și-ar fi putut suporta propriile gânduri, ceva trebuia să-l distragă.
Unii l-au descris drept un geniu. Ezităm totuși să-l numim inteligent pentru că ne e greu să-i asociem o trăsătură care să rezoneze pozitiv cu inteligența. Părea mai curând un prădător viclean și versat. O busolă morală clar nu avea, l-ar fi stânjenit teribil în excepționala sa carieră infracțională. Vorbind despre una sau alta, despre unul sau altul, făcea din alb negru și din negru alb cu o lejeritatea șocantă: nu el l-a spionat pe Dorin Tudoran7, acesta l-a spionat pe el, Tudoran era omul Securității, ca și Nicolae Manolescu8; nu Securitatea l-a recrutat pe el, el a recrutat Securitatea – „Ei au fost în slujba mea, nu eu în slujba lor“ și tot așa. „Eu nu discut în termeni de bine și rău“ era una dintre formulele sale de relativizare exonerantă. „O capodoperă a diversiunii“ l-a numit scriitorul Dorin Tudoran (veți vedea de ce), și „un personaj de roman“. Prietenia era o noțiune pe care Zamfir o aplica exclusiv relației sale cu securiștii și milițienii. Un prieten adevărat nu a avut probabil niciodată, cel puțin nu a pomenit vreunul.
Nu știa nici o limbă străină și nu părea să fi citit la viața lui vreo carte bună, cum se spune, nu era genul. „Mi-am format vocabularul citind Scînteia9 în detenție“, ne-a spus el la modul serios. O bibliotecă nu am văzut la el, în schimb avea o colecție bogată de DVD-uri cu filme. Nu mai avea nicio casetă video.
Se credea providențial, un hărăzit, o ființă specială: „Sunt un hibrid… praf de stele“. Insista pe miraculosul care l-ar fi ajutat în diverse împrejurări, dădea exemple cu intervenția divină a unor călăuze astrale. Se raporta frecvent la personalități ca Freud, Napoleon, Einstein, Tesla: „Și prin mine se exprimă actul creației“. Pare că își concepuse o lume fantastică în care se simțea confortabil în raport cu realitatea sordidă a vieții lui, o lume în care își putea ostoi complexele. Acestea răbufneau ocazional prin expresii ca „un derbedeu ca mine“; „un șmecheraș care face bani“; „toată viața mea e infracțiune“. Apoi, iarăși: „Discuția asta cu mine ajunge la Cer“; „După ce stați de vorbă cu mine veți conștientiza showul trăirii“.
Cu destulă reticență s-a lăsat fotografiat de noi o singură dată și ne-am prefăcut că nu i-am simțit jena. A fost de acord să înregistrăm convorbirile, dar a refuzat să-l filmăm. Până la ultima discuție, când, surpriză: s-a declarat de acord să facem un nou film, dar de această dată unul bun, care să-i spună povestea adevărată. Nu a mai fost cazul. Nu că n-ar fi fost un proiect interesant.
1 Aprobarea emigrării acestora în schimbul unor sume de bani plătite de statul Israel, respectiv de Germania Occidentală, în conturile statului comunist român. Vezi detalii în Radu Ioanid, Securitatea și vânzarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel, Editura Polirom, Iași, 2015, sau Florica Dobre, Florian Banu, Luminița Banu, Laura Stancu, Acțiunea „Recuperarea”, Securitatea și emigrarea germanilor din Romania (1962-1989), Editura Enciclopedică, București, 2011.
2 Estimare făcută luând în considerare cursul de schimb oficial al acelor ani.
3 În numeroase cazuri dovedite, de notorietate publică.
4 Magazine înființate în rețeaua Comturist în special pentru turiștii străini care vizitau Romania și în care se vindeau mărfuri considerate exclusiviste, importate din vestul Europei, America de Nord sau Japonia. Rețeaua era controlată de Ministerul Comerțului Exterior și de Ministerul Turismului, magazinele fiind deschise în cele mai multe dintre hotelurile vremii. Produsele erau diverse, precum alcool, tutun, parfumuri, încălțăminte, îmbrăcăminte, aparate de radio, televizoare, calculatoare, frigidere, chiar și autoturisme Dacia. Produsele se vindeau exclusiv în valută și doar cetățenii străini sau cetățenii români care lucrau în străinătate și dețineau în mod legal valută puteau să cumpere astfel de bunuri.
5 Toate convorbirile cu Teodor Zamfir au fost înregistrate și se află în posesia autorilor. Afirmațiile sale sunt redate italic în volum.
6 Chuck Norris vs. Communism, documentar realizat în 2015, în regia Ilincăi Călugăreanu. Filmul tratează subiectul importului ilegal de filme pe casete VHS în România în anii 1980.
7 Dorin Tudoran (n. 1945), poet, scriitor și publicist, disident politic. În 1985 s-a stabilit în SUA.
8 Nicolae Manolescu (n. 1939), scriitor, critic și istoric literar. Din 2005 este președintele Uniunii Scriitorilor din România.
9 Ziar al Partidului Comunist din România, tipărit ilegal între 15 august 1931 și octombrie 1940. A fost reeditat începând cu 21 septembrie 1944, de data aceasta în legalitate, devenind principalul ziar al României comuniste, unde se publicau cu prioritate textele de partid și campaniile de propagandă.
Imagine reprezentativă: Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, regia Andrei Ujică, foto: ICR
După ani de scandaluri, morți la apel, evadări ca-n filme proaste și o „afacere de familie” demnă de manualul de anticorupție – la rubrica „așa nu” – povestea lui Marius Lucian Fulga la Penitenciarul Giurgiu pare să se fi încheiat, în sfârșit, cu un „adio” lacrimogen pe grupul de WhatsApp al unității. Dar întrebarea nu este cum a plecat Fulga, ci cum de a fost ținut în brațe atâta timp. Și, mai ales, de ce un întreg sistem a acceptat ca Penitenciarul Giurgiu să devină o combinație între SRL de familie, sală de forță pe steroizi și cimitir statistic pentru deținuți.
Incisiv de Prahova a documentat, în repetate rânduri, acest carusel grotesc de incompetență și complicități – de la morți suspecte și evadări, până la „afaceri dentare” de familie. Demiterea de acum nu este un fulger pe cer senin, ci doar confirmarea oficială a unui eșec managerial prelungit, girat ani de zile de Administrația Națională a Penitenciarelor și de Ministerul Justiției.
Giurgiu, mormântul miniștrilor: patru revocări, zero lecții
Penitenciarul Giurgiu a fost prezentat, ani la rând, ca un model de siguranță maximă. În realitate – așa cum a relatat Incisiv de Prahova – a devenit un caz-școală de „așa se face praf o instituție”.
Sub bagheta lui Marius Lucian Fulga, justiția a fost trimisă la colț, iar regulamentele au ajuns hârtie igienică administrativă. Omul a fost revocat de mai multe ori, de miniștri diferiți, pentru „grave nereguli”. Apoi, miraculos, readus în funcție, de fiecare dată mai lustruit în funcție decât înainte.
În dreptul lui Fulga s-au adunat, în timp, acuzații și scandaluri pe care, într-un stat normal, nici măcar nu le-ai pune în aceeași propoziție cu termenul „director de penitenciar”:
- puneri în libertate eronate, urmate de operațiuni de recapturare costisitoare – detalii relatate în investigațiile Incisiv de Prahova;
- evadări în serie de la Giurgiu, inclusiv deținuți „foarte periculoși” strecurați printre foi de externare medicală;
- un deces în timpul unui control inopinat al Corpului de Control al ministrului Justiției Cătălin Predoiu – coincidență administrativă, desigur;
- sancțiuni disciplinare pentru acte de corupție, constând în primirea de bunuri de la familia unui deținut;
- un dosar penal „rezolvat” la nivel de sancțiune administrativă, după cum a semnalat presa, în loc să fie dus până la capăt în instanță.
Și, peste toate, eterna întrebare: cum ajunge un astfel de personaj să fie „împuternicit” iar și iar, fără concurs, în fruntea unei unități de maximă siguranță?
Clanul Fulga: de la celulă la biroul directorului, tur-retur
Dacă tot vorbim despre „resurse umane”, cazul Fulga seamănă mai degrabă cu o dramă de familie decât cu o organigramă serioasă.
Potrivit informațiilor apărute în presă, inclusiv în Incisiv de Prahova, fratele lui Marius Fulga, poreclit „Struțu”, și cumnata sa se află în detenție la Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova pentru trafic de persoane și alte fapte penale. O coincidență de destin: rude după sânge, despărțite doar de tipul de legitimație – unii cu card de acces, alții cu cartela de deținut.
Nici soția nu lipsește din tablou. Ofițer educator la Penitenciarul Giurgiu, aceasta este cercetată penal, conform relatărilor din presă, pentru fals în înscrisuri, uz de fals și înșelăciune, într-un dosar privind deconturi medicale fictive pentru lucrări stomatologice inexistente. Decontul acestor „lucrări” ar fi fost aprobat chiar de directorul Fulga, în calitate de șef al unității – motiv pentru care și el a ajuns vizat într-un dosar de abuz în serviciu.
Când fratele și cumnata sunt la Craiova pentru trafic de persoane, soția e în dosar cu deconturi „cosmetizate”, iar tu, director, ești asociat cu abuz în serviciu și scandaluri succesive, nu mai vorbim de „imagine instituțională”. Vorbim de un caz-școală al prăbușirii credibilității unei întregi structuri.
Dosarele se spală la ANP: „împăcări” cu pixul și ședințe la UPU
Pamfletarul ar râde, dar juriștii se înfioară. Incisiv de Prahova a dezvăluit cum, pentru a-și salva soția și, implicit, propria poziție, Marius Fulga ar fi încercat în repetate rânduri să-și împingă subalternii în zona penală.
Concret, comisarul Dinu Dănuț, director adjunct pe pază, ar fi fost presat să semneze în locul directorului un acord de împăcare între părți, în dosarul privind deconturile medicale. Actul ar fi fost oricum ilegal, împăcarea nefiind posibilă în lipsa recuperării prejudiciului și a acordului real al părților.
Omul, nevrând să devină complice, a ales soluția disperată: „boală administrativă”. A lipsit de la ședințele cheie invocând stări de rău și ajungând la UPU Giurgiu exact când se pregătea „spălătoria” de dosar. Când cadrele de conducere intră în Urgențe ca să nu intre în ilegalitate, sistemul nu mai e bolnav. E în colaps moral.
Pe alt palier, Fulga ar fi reușit să obțină semnătura directorului Direcției Management Resurse Umane din ANP pe un astfel de acord, în ciuda unei adrese clare a directorului general al ANP care interzicea explicit semnarea oricărui document legat de dosar. Acolo unde litera legii spune „nu se poate”, pixul „relațiilor” a scris „ba se poate”.
Giurgiu – unde morții răspund la apel și steroizii intră pe poartă
În timp ce conducerea jongla cu acorduri, rude și intervenții, în penitenciar se murea. La propriu.
Incisiv de Prahova a relatat despre cazuri de deținuți găsiți morți în celule, în condiții suspecte. În martie 2022, un deținut a fost descoperit decedat, existând suspiciuni că ar fi fost victima unei agresiuni, pe fondul unei violențe tot mai greu de controlat în interiorul unității. Cel mai recent, pe 2 ianuarie 2026, un deținut de 55 de ani, condamnat pentru conducere sub influența alcoolului, a fost găsit fără suflare la apelul de dimineață. Oficial, „fără urme de violență”. Neoficial, după atâtea episoade obscure, încrederea în comunicatele standard a ajuns la zero.
La capitolul „siguranță”, Giurgiu a bifat și evadări care au făcut deliciul presei. Un deținut considerat periculos a reușit să fugă de sub escortă, din spital (Floreasca sau Bagdasar Arseni – detaliul exact e insignifiant într-un tablou general de haos).
Pe partea de integritate a personalului, Incisiv de Prahova a prezentat cazul unui angajat prins cu aproape 400 de comprimate de dianabol, substanță dopantă, încercând să le introducă în penitenciar. Când unitatea începe să semene cu un amestec între sală de forță, farmacie la negru și cimitir statistic, oricât „comunicat oficial” ai emite, realitatea urlă mai tare.
Mascații, ultimul capitol: cine plătește nota de plată?
Elementul de noutate: mandatul lui Marius Lucian Fulga la conducerea Penitenciarului Giurgiu s-a încheiat. Plecarea lui este privită de mulți angajați nu ca o reformă, ci ca o constatare tardivă a unui eșec managerial pe care ei îl suportă de ani de zile.
În paralel, un nou scandal lovește unitatea: mai mulți angajați ai structurii de intervenție sunt cercetați pentru modul de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu. Pentru oamenii din interior, întrebarea este clară: de ce răspund doar cei de jos, în timp ce arhitecții climatului toxic au fost protejați ani la rând?
Lipsă de personal, volum uriaș de muncă, ore suplimentare, stres cronic, riscuri profesionale gestionate defectuos – toate acestea nu pot fi separate de deciziile conducerii. Orice manager minimal decent știe că răspunderea nu înseamnă doar semnături pe programe, ci asumarea efectelor acelor decizii asupra oamenilor din subordine.
ANP, între orb și complice: cum se reciclează un director cu probleme
Demiterea actuală nu este primul episod în care numele lui Fulga dispare de pe ușa biroului de director. Au existat și alte revocări, alte „pauze”, alte rocade de culise.
Inevitabil apare întrebarea: care sunt criteriile reale după care Administrația Națională a Penitenciarelor selectează, evaluează și menține managerii în funcții de conducere?
Când un director:
- este revocat de mai multe ori;
- este asociat public cu dosare disciplinare și penale;
- are familia direct implicată în scandaluri judiciare;
- conduce o unitate unde au loc decese suspecte, evadări, scandaluri de corupție și trafic de substanțe;
… și totuși este reîmputernicit din nou și din nou, problema nu mai este „cazul Fulga”. Problema este sistemul care îl reangajează în vârf.
Aici nu mai vorbim de o eroare de resurse umane. Vorbim de un mecanism de protecție reciprocă, în care managerul cu schelete în dulap devine, paradoxal, mai ușor de controlat.
Mesajul de adio: lacrimi pe grup, tăcere în fișele de post
„Bună ziua. Dragi colegi țin să va mulțumesc pentru activitatea desfășurată pe perioada cât am îndeplinit atribuțiile de director al unității.
Sunteți oameni minunați, oameni care știu să facă lucrurile cât mai bine, oameni cu care mă mândresc. Din păcate în aceste zile unitatea s-a confruntat cu un incident f grav, pe care nu și l-a dorit nimeni. Ca urmare a acestei situații, am solicitat încetarea împuternicirii în funcția de director al unității. Urmează ca în viitor să avem un nou director care va ști să facă unitatea să funcționeze la alte standarde sub îndrumarea conducerii eșalonului superior.
Le mulțumesc tuturor pentru activitatea desfășurată în această perioadă. În această unitate sunt oameni deosebiți. În această unitate, mulți oameni țin la această unitate și pun mult suflet în activitatea desfășurată. Vă doresc tuturor multă sănătate și mult succes în continuare în tot ceea ce vă propuneți să realizați. Cu deosebit respect, Marius Fulga”.
Este mesajul de adio al lui Marius Lucian Fulga pe grupul penitenciarului. Un text plin de cuvinte calde, de elogii la adresa personalului și de regret față de „incidentul foarte grav” care, iată, „l-a obligat” să ceară încetarea împuternicirii.
Nicio vorbă însă despre:
- dosarele disciplinare și penale relatate de presă;
- evadările și morții de la Giurgiu;
- presiunile asupra subordonaților;
- climatul de frică și uzură profesională;
- „afacerile” de familie care au compromis moral instituția.
Un mesaj de adio impecabil ca formă, gol ca asumare. Exact tipul de discurs care a îngropat credibilitatea sistemului penitenciar: politicos, corect gramatical, complet divorțat de realitate.
După Fulga, potop sau reformă?
Demiterea lui Marius Lucian Fulga nu trebuie tratată ca schimbarea unui nume în organigramă, ci ca proba scrisă a falimentului unui model de management.
Angajații Penitenciarului Giurgiu – cei care trag ture suplimentare, intră în secții cu risc, gestionează conflicte și se întorc acasă cu stres și oboseală cronică – au dreptul la ceva mai mult decât lozinci și „mulțumesc pentru activitate”. Au dreptul la:
- criterii clare și stricte de numire a directorilor;
- evaluări reale, nu formale;
- protecție în fața abuzurilor de sus;
- un climat de lucru în care integritatea nu e opțională.
Incisiv de Prahova a descris, pas cu pas, cum Penitenciarul Giurgiu a devenit oglinda strâmbă a unui sistem întreg: combinație toxică de incompetență, complicitate politică și lipsă totală de asumare.
Dacă după acest episod ANP și Ministerul Justiției se mulțumesc să numească „un alt Fulga” cu alt nume, spectacolul grotesc va continua. Morții vor răspunde în continuare la apel prin „fără urme de violență”, evadările vor fi „incidente izolate”, iar mesajele de adio vor curge lacrimogen pe grupuri interne.
EPILOG:
Mascații pot închide, pentru o zi, ușa unui birou de director. Dar doar o lustrare reală a criteriilor de numire și menținere în funcție poate închide, cu adevărat, fabrica de scandaluri numită „management penitenciar la români”.
Până atunci, cortina rămâne întredeschisă. Pentru că, în România, chiar și când pare că s-a terminat spectacolul, de obicei urmează… bis-ul. (Cerasela N.).
Exclusiv
REPUBLICA PARALELĂ A ȘTAMPLEI „STRICT SECRET”. Cum a fost răpită piața 5G de CSAT, pusă la adăpost de Justiție și împachetată în „interes național”
Democrație pe hârtie, dictatură de CSAT în practică
România trăiește, oficial, într-o „democrație constituțională”. Neoficial, însă, pare mai degrabă o republică a cărților de vizită fără nume, unde miliarde de euro se decid la „diverse” pe ordinea de zi a unor ședințe secrete, sub pretextul comod și elastic al „securității naționale”.
Cazul în care gigantul tehnologic chinez Huawei a dat în judecată statul român – solicitând anularea Deciziei Prim‑ministrului nr. 81/2024 și a Hotărârii CSAT nr. 35/2024, prin care i s-a respins autorizarea pentru 5G – a smuls cortina de pe una dintre cele mai toxice aberații legislative din ultimii ani: Legea nr. 163/2021. Aceasta, prezentată public drept gardian al „infrastructurilor informatice și de comunicații de interes național” și al „condițiilor implementării rețelelor 5G”, este, în fapt, manualul prin care structurile de securitate națională își bagă bocancul direct în piața economică liberă.
Textul complet al minunii legislative poate fi admirat, în deplină splendoare birocratică, în Monitorul Oficial, prin intermediul portalului legislativ al statului român:
https://legislatie.just.ro/public/DetaliiDocument/279515
CSAT – noul regulator de piață: „Nu-ți spun de ce, dar ești periculos”
Mecanismul e simplu și brutal: CSAT emite un aviz – negativ, desigur – pe baza unor criterii atât de vagi și geostrategice încât nici măcar nu mai contează realitatea tehnică. Nu trebuie demonstrat nimic public, nu trebuie făcut niciun audit tehnic transparent, nu trebuie explicat cum, când și de ce este un furnizor periculos. E suficient să fie „dintr-un stat care nu ne place la știri”.
În baza Legii 163/2021, aceste avize secrete devin, practic, acte de condamnare economică. Companii reale, cu investiții reale, cu echipamente reale, sunt decapitate prin hârtii clasificate, inaccesibile, transformate în ghilotine administrative puse în mișcare de Guvern, cu Decizia Prim‑ministrului nr. 81/2024 ca exemplu de manual.
Întrebarea elementară rămâne: cum poate o companie să se apere de acuzații pe care nu are voie să le citească, să le verifice sau să le combată?
Curtea de Apel București oprește banda rulantă: „Până aici!”
Sistemul juridic de la București, în ciuda reflexului tradițional de „executare cu explicațiile la dosar”, a intrat într-un blocaj interesant. Curtea de Apel București a făcut un gest rarisim: a admis cererea Huawei și a trimis Legea 163/2021, în întregime, în fața Curții Constituționale a României (CCR), ridicând o excepție de neconstituționalitate care zguduie din temelii întreaga construcție legislativ-securistică a „5G-ului românesc”.
Ca să fie circul complet, instanța a pus cauza și pe pauză, până când Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) va lămuri, prin cauza-pilot C‑354/24 – Elisa Eesti AS, cum se împacă „securitatea națională” cu dreptul european, atunci când politicienii încearcă să pună lacăt pe piața telecom sub acoperire militarizată.
La termenul din 1 iulie 2026, Curtea de Apel București a decis suspendarea judecății. Soluția consemnată în stilul inimitabil al limbii de lemn judiciare spune, de fapt, un lucru foarte clar: instanța nu mai este dispusă să semneze în alb deciziile secrete ale CSAT:
„În baza art. 413 alin.1 indice 1 CPC suspendă judecarea cauzei până la soluţionarea de către CJUE a cauzei C‑354/24 Elisa Eesti. Prorogă aprecierea asupra oportunităţii suspendării cauzei în temeiul disp art 413 al 1 CPC generată de sesizarea CCR, până la reluarea judecăţii cauzei. Prorogă examinarea cererii privind suplimentarea probatoriului, inclusiv asupra aspectelor referitoare la tardivitatea formulării cererii de suplimentare a probatoriului în şedinţa din data de 03.06.2026, până la reluarea judecăţii. Cu recurs pe toată durata suspendării. Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei astăzi, 01.07.2026.”
Documentul oficial poate fi consultat, în toată gloria lui tehnică, pe portalul instanțelor:
https://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=200000000433823&id_inst=2
Dublul front: Constituția vs. CSAT, Europa vs. „Strict Secret”
Legea 163/2021 se află acum sub un dublu microscop – unul național, la CCR, și unul european, la Luxemburg.
1. CCR: Constituția, decor sau instrument real?
Prin sesizarea CCR, Curtea de Apel București a recunoscut, implicit, că ceva este profund putred în structura Legii 5G. Îndoielile nu sunt „tehnice”, ci de esență:
- CSAT primește puterea de a emite avize negative pe baza unor „criterii” care nu trec nici testul clarității legii, nici pe cel al controlului judiciar: factori „geostrategici”, suspiciuni difuze, evaluări care nu au nevoie să fie susținute de expertize tehnice transparente.
- Deciziile bazate pe aceste avize secrete afectează direct drepturi și libertăți fundamentale: libertatea economică, dreptul de proprietate, dreptul la un proces echitabil, principiul proporționalității. Cu alte cuvinte, Constituția este invitată politicos să ia loc în spate, în timp ce CSAT conduce mașina.
Miza la CCR este uriașă: se va decide dacă România mai are un stat de drept funcțional sau doar un decor constituțional, folosit pentru poze festive în timp ce deciziile reale se iau în birouri fără ferestre.
2. Secretizarea probelor: Justiție „în orb” la ordin
În fața instanței, statul român nu s-a obosit cu argumente tehnice: a fluturat, în schimb, stegulețul roșu al „secretului de stat”. Hotărârile CSAT sunt clasificate, deci nu se discută, nu se verifică, nu se contrazic. Guvernul a urmat linia, mecanic, prin Decizia Prim‑ministrului nr. 81/2024, transformând un act politico-militar opac într-o condamnare administrativă fără motivare tehnică publică.
Rezultatul: compania afectată nu are acces la acuzațiile care o privesc în mod direct. Statul se judecă cu tine invocând documente pe care nu ai voie să le cunoști. Iar această farsă procedurală este vândută drept „stat de drept” și „protecția interesului național”.
Luxemburgul taie macaroana: securitate națională, da; cec în alb, nu
În timp ce autoritățile române par convinse că sintagma „securitate națională” funcționează ca un detergent universal pentru orice abuz, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin cauza C‑354/24 – Elisa Eesti AS, vine cu o analiză rece și devastatoare pentru asemenea practici.
În concluziile sale, Avocata Generală Tamara Ćapeta – document public disponibil aici, în limba română:
https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/document/C/2024/C-0354-24-00000000RP-01-P-01/CONCL/317929-RO-1-html
și referința de pe portalul de jurisprudență:
https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/jurisprudence?sort=DOC_DATE-DESC&searchTerm=%2522C%252D354%252F24%2522&publishedId=C-354%2F24 – trasează câteva linii roșii clare:
- Securitatea națională nu anulează dreptul UE. Articolul 4 alineatul (2) TUE spune clar că securitatea națională rămâne responsabilitatea statului membru. Dar măsurile adoptate trebuie să respecte Directiva (UE) 2018/1972 – Codul European al Comunicațiilor Electronice (CECE). Cu alte cuvinte, nu poți pune ștampila „Strict Secret” pe o decizie și să pretinzi că ești deasupra dreptului european.
- Nu există interdicții pe bază de „miros” geopolitic. Excluderea unui furnizor de pe piață este o restricție severă a libertății de a presta servicii (art. 12 CECE). Ca să fie acceptabilă, trebuie justificată printr-o analiză de risc concretă și demonstrabilă:
- Cum influențează statul terț furnizorul?
- Ce parte din rețea este afectată – nucleul (Core) sau doar segmentul periferic (RAN)?
- Care este natura și intensitatea riscului? Suspiciunile politico-mediatice, conferințele de presă și comunicatele alarmiste nu țin loc de probă.
- Proporționalitate și drept de proprietate (art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale). Interdicția nu poate transforma echipamente cumpărate legal în fier vechi peste noapte, doar pentru că așa a decis, pe tăcute, un consiliu de securitate. Statul trebuie:
- să prevadă perioade de tranziție rezonabile;
- să minimizeze pierderile disproporționate pentru operatori;
- să evite, pe cât posibil, declanșarea unor avalanșe de despăgubiri plătite din bani publici.
Cu alte cuvinte, ceea ce în București se vinde ca „strategie de securitate” riscă să fie interpretat la Luxemburg drept simplă improvizație abuzivă, ascunsă sub mantia secretului.
Factura finală: cine plătește delirul securistic?
Dincolo de limbajul tehnic, litigiul dintre Huawei și statul român este un test de maturitate instituțională. Și, ca orice test serios, vine cu costuri concrete:
- Consumatorii români vor plăti, în facturi, prețul jocurilor de culise:
- investiții blocate;
- întârzieri în extinderea rețelelor de mare viteză;
- tarife mai mari pentru servicii digitale, pentru că piața este ciuntită cu dalta politico-securistică.
- Bugetul public este plasat într-o loterie rușinoasă:
- dacă Legea 163/2021 va fi declarată neconstituțională de CCR;
- dacă deciziile administrative vor fi sancționate la nivel european pentru lipsă de proporționalitate;
- dacă vor apărea cereri masive de despăgubiri. Toate acestea vor fi plătite, desigur, nu de arhitecții legii sau de semnatarii avizelor secrete, ci de contribuabil.
- Statul de drept devine o lozincă golită de conținut atunci când deciziile economice strategice sunt luate pe baza unor anexe clasificate ale CSAT, inaccesibile controlului public și aproape intangibile pentru controlul judiciar.
Lecția amară: magistrații nu mai vor să fie notari la decizii secrete
Ridicarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea de Apel București și trimiterea Legii 163/2021 pe masa CCR, concomitent cu suspendarea procesului până la decizia CJUE în cauza Elisa Eesti, arată un lucru rarisim în peisajul autohton: o parte a magistraturii române refuză să mai joace rolul de mașină de parafat hotărâri venite „de sus”.
Mesajul este clar: securitatea cibernetică și securitatea națională nu pot fi construite pe:
- avize secrete inaccesibile celor afectați;
- criterii geostrategice elastice și nedovedite;
- decrete de stat major ferite de ochii justiției și ai publicului.
Într-o democrație reală, securitatea se construiește pe:
- audit tehnic serios;
- reguli clare și transparente;
- garanții constituționale respectate, nu ocolite;
- control judiciar efectiv, nu mimat.
Până când CCR și CJUE vor vorbi, România rămâne suspendată între două lumi:
una a Constituției, a dreptului european și a principiilor,
și alta a deciziilor cu ștampilă „Strict Secret”, unde nici dreptul, nici economia și nici logica nu au voie să pună întrebări. (Cristina T.).
Exclusiv
O nouă eră în salarizarea polițiștilor: DGF apasă pe Maisal, finanțiștii din teritoriu numără taste, nu bani
DGF a transformat personalul structurilor de financiar din teritoriu în simpli operatori de calculator, dezvăluie Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”. Oameni care ar trebui să știe să calculeze, să verifice și să explice drepturile salariale au ajuns să fie, în practică, dactilografi ai aplicației Maisal: apasă butoane, scot hârtii, ridică din umeri. Restul – „se decide la centru”.
Centralizare cu orice preț: fluturaș unic pentru toată poliția din România
Sindicatul „Diamantul” semnalează tranșant: structurile de financiar din teritoriu nu au habar să calculeze și să explice singure drepturile salariale. S-a ajuns în punctul în care unitățile de poliție cu personalitate juridică nu au nici măcar dreptul să stabilească un format propriu al fluturașului de salariu.
Totul este făcut de Maisal, aplicația informatică administrată exclusiv de Direcția Generală Financiară (DGF) din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
Rezultatul: un fluturaș de salariu unic, „model național obligatoriu”, în care polițistul trebuie să creadă pe cuvânt, iar finanțistul local doar îl tipărește și îl distribuie. Explicații? „Așa scoate sistemul”.
Răspuns oficial de la IPJ Dâmbovița: noi doar printăm, nu gândim fluturașul
Toată această absurditate este confirmată negru pe alb de Inspectoratul de Poliție Județean Dâmbovița, în adresa nr. 15542 din 21.07.2026, transmisă Sindicatului Polițiștilor din România „Diamantul”, în atenția președintelui Vitalie Josanu (solicitare formulată prin e-mail la petitii.sprdiamantul@yahoo.com).
Sindicatul „Diamantul” a cerut lămuriri în baza Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public. Cererea, înregistrată la IPJ Dâmbovița sub nr. 15524 din 20.06.2026, viza modul de prezentare și conținutul fluturașului de salariu, precum și competențele unității în adaptarea lui la nevoile polițiștilor.
Răspunsul IPJ Dâmbovița, document oficial:
- salarizarea personalului se realizează „centralizat, pentru întreg aparatul propriu al Ministerului Afacerilor Interne, exclusiv cu ajutorul aplicațiilor informatice”, în conformitate cu art. 86 alin. (7) din anexa VII a Legii nr. 153/2017;
- aplicația Maisal, gestionată de DGF, „generează fluturașii de salarizare într-un format unic, pentru întreg personalul”.
Concluzia IPJ Dâmbovița: inspectoratul nu are competența de a modifica sau elabora un înscris distinct, în format fizic sau electronic, asemănător fluturașului de salariu, adaptat cerințelor salariaților. Mesajul către propriii angajați: „nu noi decidem fluturașul, nu noi îl înțelegem, noi doar vi-l dăm”.
Legea 153/2017, scutul de protecție al DGF: nu e vina noastră, așa zice legea
În aceeași adresă nr. 15542/21.07.2026, IPJ Dâmbovița se baricadează regulamentar în spatele Legii nr. 153/2017:
- art. 86 alin. (7), anexa VII: salarizarea se face centralizat și exclusiv prin aplicații informatice;
- art. 86 alin. (1), anexa VII: documentele specifice resurselor umane se elaborează, se avizează și se aprobă la nivelul fiecărei instituții publice.
Interpretarea practică este halucinant de comodă:
- când polițiștii cer un fluturaș clar, adaptat, li se spune că doar DGF, prin Maisal, poate modifica formatul;
- când vine vorba de responsabilitate, fiecare unitate dă din colț în colț: „nu avem competență, totul e centralizat, totul e pe aplicație”.
În același timp, în baza titlului II al anexei VI la Legea nr. 153/2017, compartimentele de resurse umane și financiar au, teoretic, obligații clare:
- întocmesc, verifică și prezintă spre aprobare statele de funcții;
- calculează și verifică drepturile salariale;
- consiliază salariații în domeniul salarizării.
Teoretic, adică pe hârtie. Practic, consilierea se rezumă la formula magică: „verificați cu DGF, noi nu putem schimba nimic, Maisal știe mai bine”.
Maisal, oracolul salarial al MAI: dacă a ieșit din aplicație, devine adevăr absolut
Aplicația Maisal, gestionată exclusiv de DGF, capătă statut de zeitate tehnologică în salarizarea polițiștilor:
- generează fluturașul unic pentru întreg personalul MAI;
- impune formă, structură și conținut;
- elimină, practic, rolul de specialist al finanțiștilor din teritoriu, reduși la funcția de „operatori de calculator”, exact cum dezvăluie Sindicatul „Diamantul”.
Polițistul întreabă ce reprezintă o anumită sumă sau o anumită reținere de pe fluturaș.
Finanțistul din unitate, care ar trebui să fie capabil să explice, indică spre imprimantă și apoi spre DGF: „așa a venit din sistem, noi doar am tipărit”.
Sindicatul „Diamantul” scoate la iveală un adevăr crud:
- structurile financiare nu mai calculează efectiv și nici nu-și mai asumă explicații detaliate;
- unitățile cu personalitate juridică nu au voie să adapteze nici măcar forma grafică a fluturașului la nevoile polițiștilor;
- toată puterea de informare și interpretare este capturată în mâinile DGF și ale aplicației Maisal, prezentate ca intangibile.
Concluzie amar-ironică: polițistul întreabă de salariu, sistemul răspunde „vezi la Maisal”
Documentul IPJ Dâmbovița nr. 15542 din 21.07.2026, emis ca răspuns la solicitarea sindicală formulată în baza Legii nr. 544/2001 de Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”, descrie involuntar un tablou de pamflet:
- finanțiștii din teritoriu, descriși de sindicat ca fiind reduși la statutul de simpli operatori de calculator, nu-și mai exercită real meseria;
- DGF controlează formatul, conținutul și „adevărul oficial” al fluturașului prin aplicația Maisal;
- unitățile de poliție cu personalitate juridică sunt transformate în puncte de distribuție de printuri, fără drept de inițiativă;
- polițistul de rând rămâne cu un fluturaș tipărit centralizat, greu de înțeles și imposibil de adaptat.
Lanțul „responsabilității” arată așa:
- polițistul întreabă: „ce înseamnă suma asta?”;
- financiarul local spune: „nu știm, așa a venit din Maisal”;
- Maisal tace, dar fluturașul e deja „lege”;
- DGF privește de sus, acoperită de Legea 153/2017 și de centralizarea absolută.
Textul acesta e scris ca pamflet. Din păcate, ceea ce îl inspiră nu e ficțiune satirică, ci un răspuns oficial al unei instituții a statului român, care confirmă exact ce acuză Sindicatul „Diamantul”: finanțiști reduși la operatori de calculator, polițiști lăsați în ceață, iar adevăratul șef al salarizării – o aplicație informatică numită Maisal, păzită cu strășnicie de Direcția Generală Financiară. (Cristina T.).
Mascații închid lumina la Giurgiu: „Mandatul” lui Fulga, evacuat cu escortă morală
După ani de scandaluri, morți la apel, evadări ca-n filme proaste și o „afacere de familie” demnă de manualul de...
REPUBLICA PARALELĂ A ȘTAMPLEI „STRICT SECRET”. Cum a fost răpită piața 5G de CSAT, pusă la adăpost de Justiție și împachetată în „interes național”
Democrație pe hârtie, dictatură de CSAT în practică România trăiește, oficial, într-o „democrație constituțională”. Neoficial, însă, pare mai degrabă o...
O nouă eră în salarizarea polițiștilor: DGF apasă pe Maisal, finanțiștii din teritoriu numără taste, nu bani
DGF a transformat personalul structurilor de financiar din teritoriu în simpli operatori de calculator, dezvăluie Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”....
O nouă eră în aplicarea „selectivă” a legii: șeful Poliției Române și pixul care face ravagii la baza sistemului
Șeful e în toane bune, legea e pe modul „opțional” Șeful Poliției Române este în toane excelente zilele acestea, după...
Furtuna transatlantică a cenzurii: Cum a ajuns România cârpa de șters a Congresului SUA și a Comisiei Europene
România, primul cobai electoral aruncat sub roțile algoritmilor În decembrie 2024, România a intrat în istoria politică mondială nu printr-o...
O nouă rușine în siguranța muncii: polițiști trimiși la lucru în condiții toxice, instituția se ascunde după „cercetare prealabilă”
Când arestul devine risc profesional: „Diamantul” sună alarma la IPJ Sibiu Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul” a ajuns să facă...
O frână de mână trasă la Palatul Victoria: instanța transformă „marea reformă a salarizării” în spectacol cu martori asistenți
Consultarea publică „la mișto” este oprită cu acte în regulă Consultarea publică pe Legea salarizării a fost suspendată de instanță,...
Hipodromul cu iz penal: cum se dopează caii și se diluează regulamentul, sub ochii unei comisii de decor
Culise murdare la trap: regulamentul, călcat în picioare Pe hipodromul din Ploiești nu se mai aleargă doar caii, ci și...
IPJ CONSTANȚA, MANUAL DE ABUZ INSTITUȚIONAL: NU CONTEAZĂ LEGEA, CONTEAZĂ TURNĂTORUL!
PRIORITATE ZERO LA IPJ CONSTANȚA: VÂNĂTOAREA DE „VINOVAȚI” CARE SPUN ADEVĂRUL La IPJ Constanța, urgența nu poartă uniformă, nu are...
„Onoare pe datorie, soldă la promoție”: cum îți plătește Statul sângele cu stegulețe și citate motivaționale
Adam Smith, sindicalist post-mortem: ce nu vor să audă politicienii când deschid „Avuția națiunilor” Când polițiștii și militarii cer bani,...
TIR-istul cu „curaj” de cauciuc: beat criță, fără permis și cu tupeu cât DN 57
Așa arată inconștiența la volan: 40 de tone, alcool și zero creier AȘA CONDUCE UN ȘOFER INCONȘTIENT! – o spun...
„Specialii” din noroi și experții din pixeli: când militarii cară nămol, vitejii de internet cară comentarii
„Unde s-au evaporat experții de serviciu?” Unde sunt acum „experții” care strigă, cu mâna pe tastatură și curajul în spatele...
De la etilotest la plug: „Instructorul de etică” de la Blejoi trece pe tractor cu remorcă penală -Grădinița de cadre a IPJ Prahova– sezonul XXIX
Grădinița de cadre – sezonul XXIX: întoarcere la Blejoi, unde cadrele cresc pe tractor Serialul „Grădinița de cadre – IPJ...
„Prescripția salvează hoția”: cum a ajuns România cimitirul dosarelor cu fonduri europene, pus la zid de CJUE
„Dragi hoți de fonduri europene, nu vă mai bazați pe calendar!” Prescripția dosarelor cu fonduri europene din România a fost...
MAI, vânător de „scrisori obraznice”: cum a ajuns Aparatul Central să scotocească prin petițiile polițiștilor
Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul” cere, în baza Legii 544/2001 și a Constituției, să afle cine, de ce și cum...
-
Exclusivacum 12 ore
Mascații închid lumina la Giurgiu: „Mandatul” lui Fulga, evacuat cu escortă morală
-
Exclusivacum 3 zile
De la etilotest la plug: „Instructorul de etică” de la Blejoi trece pe tractor cu remorcă penală -Grădinița de cadre a IPJ Prahova– sezonul XXIX
-
Exclusivacum 4 zileNoua lege a salarizării sau cum se reformează pe hârtie portofelul polițistului, la comanda calculatorului de la Ministerul Muncii
-
Exclusivacum o zi
Hipodromul cu iz penal: cum se dopează caii și se diluează regulamentul, sub ochii unei comisii de decor
-
Exclusivacum 4 zileImaginile care au făcut diferența dintre „Nu am fost eu” și „Da, recunosc!”: un tractorist fuge, o cameră de bord îl prinde, poliția face restul
-
Exclusivacum 3 zile
MAI, vânător de „scrisori obraznice”: cum a ajuns Aparatul Central să scotocească prin petițiile polițiștilor
-
Exclusivacum o zi
O nouă rușine în siguranța muncii: polițiști trimiși la lucru în condiții toxice, instituția se ascunde după „cercetare prealabilă”
-
Exclusivacum o zi
Furtuna transatlantică a cenzurii: Cum a ajuns România cârpa de șters a Congresului SUA și a Comisiei Europene