Anchete
Curtea de Justitie a Uniunii Europene este mai catolica decat Papa.
Joi, 22 februarie 2024, Lumea Justitiei a prezentat victoria avocatului Corneliu-Liviu Popescu la CJUE in legatura cu legislatia romaneasca privind cartile de identitate. Dupa cum spuneam, este o hotarare surprinzator de benefica, avand in vedere ca in ultima vreme CJUE s-a remarcat prin decizii prin care a indemnat judecatorii romani sa incalce deciziile CCR legate de prescriptie.
Revenind: daca cititi hotararea CJUE, veti vedea ca instanta de la Luxemburg se comporta hilar intr-o anumita privinta: a scris ca petentul este un oarecare „WA”, aparat de catre avocatul „C.-L. Popescu”. Asta desi „WA” si „C.-L. Popescu” sunt una si aceeasi persoana, dezvaluie Lumea Justitiei!
Si sa fim bine intelesi: Curtea de Justitie a UE a facut aceasta manevra cu de la sine putere! Avocatul Corneliu-Liviu Popescu a precizat pentru Lumea Justitiei ca nu a cerut instantei europene sa-l anonimizeze ca reclamant:
„Este politica automata a CJUE de a anonimiza persoanele fizice din cauzele privind intrebari preliminare. Eu nu am cerut acest lucru, ci pur si simplu am fost anuntat ca s-a anonimizat”.
Reamintim va, joi, 22 februarie 2024, instanta de la Luxembourg a stabilit ca legislatia unui stat-membru din Uniunea Europeana nu trebuie sa impiedice cetatenii acelei tari cu domiciliul in alt stat-membru UE de a dobandi carti de identitate cu valoare de calatorie in UE. Hotararea a fost pronuntata in cauza nr. C-491/21, in care petent este avocatul Corneliu-Liviu Popescu (foto), din barourile Bucuresti si Paris.
Cum s-a ajuns aici
Totul a inceput in 17 septembrie 2017, cand maestrul Popescu a cerut ca Evidenta Populatei sa-i emita o carte de identitate (clasica sau electronica), astfel incat, in baza ei, sa poata calatori in strainatate – in special intre Romania si Franta, tari in care avocatul isi desfasoara activitatea. Avocatul – care are domiciliul doar in Franta, dar nu si in Romania – se lovise de o problema cat se poate de concreta: timp de 12 zile, fusese impiedicat a se intoarce din Romania in Franta, din cauza ca in acea perioada avea pasaportul depus la ambasada unei tari non-membre UE, pentru obtinerea vizei. In rastimp, Liviu Popescu nu detinuse niciun alt document de identitate care sa-i permita calatoria in Franta.
Lovindu-se de refuzul Directiei de Evidenta a Populatiei, Corneliu-Liviu Popescu s-a adresat instantei.
La 28 martie 2018, prin sentinta nr. 1502/2018 din dosarul nr. 9625/2/2017, judecatoarea Cristina Petrovici de la Curtea de Apel Bucuresti i-a respins actiunea:
„Respinge actiunea reclamantului, ca neintemeiata.
Cu drept de recurs in 15 zile de la comunicare. Recursul se depune la Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a Contencios Administrativ si Fiscal. Pronuntata in sedinta publica, azi, 28.03.2018”.
La 11 mai 2021, magistratele Luiza-Maria Paun, Andreea Marchidan si Denisa-Angelica Stanisor de la Inalta Curte de Casatie si Justitie au suspendat procesul, admitand cererea avocatului de sesizare a CJUE cu intrebarea de mai jos:
„Admite cererea de sesizare a Curtii de Justitie a Uniunii Europene formulata de recurentul-reclamant Popescu Corneliu Liviu.
In temeiul art. 267 TFUE, sesizeaza Curtea de Justitie a Uniunii Europene cu urmatoarea intrebare preliminara:
‘Art. 26 alin. 2 din TFUE, art. 20, 21 alin. 1 si art. 45 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a UE si art. 4, 5 si 6 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre pentru cetatenii Uniunii si membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 si de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE si 93/96/CEE se interpreteaza in sensul ca se opun unei reglementari nationale, care nu permite eliberarea unei carti de identitate cu valoare de document de calatorie in interiorul Uniunii Europene cetateanului unui stat membru, ca urmare a faptului ca acesta si-a stabilit domiciliul in alt stat membru?’
In temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedura civila, suspenda judecarea recursului formulat de reclamantul Popescu Corneliu Liviu impotriva Sentintei civile nr. 1502 din 28 martie 2018 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a Contencios Administrativ si Fiscal pana la pronuntarea de catre Curtea de Justitie a Uniunii Europene a hotararii preliminare.
Definitiva. Pronuntata prin punerea solutiei la dispozitia partilor de catre grefa instantei, conform art. 402 raportat la art. 396 alin. 2 din Codul de procedura civila, astazi, 11 mai 2021”.
La randul ei, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit, in hotararea pronuntata joi, 22 februarie 2024, ca nu exista niciun motiv pentru care sa persiste discriminarea intre cetatenii aceleiasi tari. Altfel spus: potrivit CJUE, orice stat-membru al Uniunii Europene ar trebui sa le elibereze propriilor cetateni acte de identitate cu valoare de calatorie in UE, chiar daca acestia au domiciliul intr-o tara straina, dar aflata in interiorul Uniunii.
Iata minuta CJUE:
„Articolul 21 TFUE si articolul 45 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene coroborate cu articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre pentru cetatenii Uniunii si membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 si de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE si 93/96/CEE,
trebuie interpretate in sensul ca
se opun unei legislatii a unui stat membru in temeiul careia unui cetatean al Uniunii Europene, resortisant al acestui stat membru care si-a exercitat dreptul la libera circulatie si sedere in alt stat membru, i se refuza eliberarea unei carti de identitate cu valoare de document de calatorie in interiorul Uniunii Europene pentru singurul motiv ca si-a stabilit domiciliul pe teritoriul acestui alt stat membru”.
Prezentam principalul pasaj din motivarea Curtii de Justitie a Uniunii Europene:
„Cu privire la intrebarea preliminara
23 Potrivit unei jurisprudente constante a Curtii, in cadrul procedurii de cooperare intre instantele nationale si Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competenta acesteia din urma sa ofere instantei nationale un raspuns util care sa ii permita sa solutioneze litigiul cu care este sesizata. Din aceasta perspectiva, Curtea poate fi pusa in situatia de a lua in considerare norme de drept al Uniunii la care instanta nationala nu a facut referire in enuntul intrebarii sale. Astfel, imprejurarea ca, pe plan formal, o instanta nationala a formulat o intrebare preliminara facand trimitere la anumite dispozitii ale dreptului Uniunii nu impiedica Curtea sa furnizeze acestei instante toate elementele de interpretare ce pot fi utile pentru solutionarea cauzei cu care este sesizata, indiferent daca ea s-a referit sau nu la acestea in enuntul intrebarilor sale. In aceasta privinta, revine Curtii sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanta nationala, in special din motivarea deciziei de trimitere, elementele de drept al Uniunii care necesita o interpretare, avand in vedere obiectul litigiului (Hotararea din 5 decembrie 2023, Nordic Info, C-128/22, EU:C:2023:951, punctul 99 si jurisprudenta citata).
24 In speta, este cert ca situatia reclamantului din litigiul principal intra in domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, in special al normelor care reglementeaza exercitarea dreptului la libera circulatie si sedere al cetatenilor Uniunii.
25 In aceasta privinta, trebuie amintit ca articolul 20 TFUE confera oricarei persoane care detine cetatenia unui stat membru statutul de cetatean al Uniunii, care, potrivit unei jurisprudente constante, are vocatia de a fi statutul fundamental al resortisantilor statelor membre (Hotararea din 9 iunie 2022, Préfet du Gers si Institut national de la statistique et des études économiques, C-673/20, EU:C:2022:449, punctul 49, precum si jurisprudenta citata).
26 In plus, un resortisant al unui stat membru care, in calitatea sa de cetatean al Uniunii, si-a exercitat libertatea de circulatie si de sedere intr-un alt stat membru decat statul sau membru de origine se poate prevala de drepturile aferente acestei calitati, in special de cele prevazute la articolul 21 alineatul (1) TFUE, inclusiv, daca este cazul, fata de statul sau membru de origine (Hotararea din 14 decembrie 2021, Stolichna obshtina, rayon „Pancharevo”, C-490/20, EU:C:2021:1008, punctul 42 si jurisprudenta citata).
27 Reclamantul din litigiul principal se poate prevala, asadar, de drepturile conferite de dispozitiile mentionate, sub rezerva, conform articolului 21 alineatul (1) TFUE, a limitarilor si conditiilor prevazute de tratate si de dispozitiile adoptate in vederea aplicarii acestora. Asemenea limitari si conditii sunt prevazute de Directiva 2004/38, care are ca obiect in special stabilirea conditiilor de exercitare a acestor drepturi, precum si a restrangerilor acestora.
28 In aceste conditii, fara a fi necesara pronuntarea cu privire la interpretarea articolului 26 TFUE, a articolului 20 si a articolului 21 alineatul (1) din carta, precum si a articolelor 5 si 6 din Directiva 2004/38, trebuie sa se considere ca instanta de trimitere solicita in esenta sa se stabileasca daca articolul 21 TFUE si articolul 45 alineatul (1) din carta coroborate cu articolul 4 din Directiva 2004/38 trebuie interpretate in sensul ca se opun unei legislatii a unui stat membru in temeiul careia unui cetatean al Uniunii, resortisant al acestui stat membru care si-a exercitat dreptul la libera circulatie si sedere in alt stat membru, i se refuza eliberarea unei carti de identitate cu valoare de document de calatorie in interiorul Uniunii pentru singurul motiv ca si-a stabilit domiciliul pe teritoriul acestui alt stat membru.
29 Cu titlu introductiv, trebuie amintit ca din dosarul de care dispune Curtea reiese ca reclamantul din litigiul principal are domiciliul in Franta din anul 2014 si ca isi desfasoara activitatile profesionale ca avocat atat in Franta, cat si in Romania. Autoritatile romane i-au eliberat un pasaport simplu electronic in care se mentioneaza faptul ca el are domiciliul in acest prim stat membru, precum si o carte de identitate provizorie.
30 Aceasta din urma nu constituie un document de calatorie. Ea este eliberata resortisantilor romani cu domiciliul intr-un alt stat membru care au resedinta temporara in Romania si trebuie reinnoita in fiecare an. Reclamantul din litigiul principal a solicitat Directiei pentru Evidenta Persoanelor eliberarea unei carti de identitate, simple sau electronice, care constituie un document de calatorie ce i-ar fi permis sa se deplaseze in Franta. Aceasta cerere a fost respinsa in esenta pentru motivul ca legislatia mentionata nu ar prevedea o astfel de eliberare in cazul detinerii domiciliului in strainatate, ceea ce de altfel nu ar fi contrar dreptului Uniunii.
31 Din dosarul de care dispune Curtea reiese ca toti resortisantii romani, indiferent unde au domiciliul, au dreptul de a li se elibera un pasaport in temeiul articolului 6 alineatul (1) literele f) si g), precum si al articolului 34 alineatele (1) si (2) din Legea privind regimul liberei circulatii. In plus, incepand cu varsta de paisprezece de ani, cetatenii romani cu domiciliul in Romania au dreptul sa li se elibereze fie o carte de identitate simpla, fie o carte de identitate electronica cu valoare de document de calatorie, in temeiul articolului 12 alineatele (1) si (3) din OUG nr. 97/2005 coroborat cu articolul 61 alineatul (1) din Legea privind regimul liberei circulatii.
32 In schimb, resortisantii romani cu domiciliul in alt stat membru nu au dreptul de a obtine aceste carti de identitate. In aceasta privinta, instanta de trimitere precizeaza ca astfel de resortisanti au obligatia, in temeiul articolului 34 alineatul (6) din Legea privind regimul liberei circulatii, atunci cand li se elibereaza un pasaport in care se mentioneaza statul membru in care au domiciliul, sa restituie documentul de identitate care are valoare de document de calatorie si care atesta existenta unui domiciliu in Romania. Cu toate acestea, in cazul in care se afla temporar in acest stat membru, li se elibereaza o carte de identitate provizorie, care, in temeiul articolului 12 alineatul (3) din OUG nr. 97/2005 coroborat cu articolul 13 alineatul (2) din aceasta, nu are valoare de document de calatorie.
33 Rezulta ca legislatia romana in materie de eliberare a documentelor de calatorie stabileste o diferenta de tratament intre cetatenii romani cu domiciliul in strainatate, inclusiv in alt stat membru, si cei care au domiciliul in Romania, acestora din urma putandu-li-se elibera unul sau doua documente de calatorie care sa le permita sa se deplaseze in interiorul Uniunii, si anume o carte de identitate si un pasaport, in timp ce primilor li se poate elibera numai un pasaport ca document de calatorie.
34 Prin urmare, trebuie sa se stabileasca daca o asemenea diferenta de tratament este contrara articolului 21 TFUE, articolului 45 alineatul (1) din carta, precum si articolului 4 alineatul (3) din Directiva 2004/38.
35 Pentru a permite resortisantilor lor sa isi exercite dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre, articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2004/38 impune statelor membre ca, hotarand in conformitate cu legislatia proprie, sa elibereze sau sa reinnoiasca cetatenilor lor cartile de identitate sau pasapoartele care le atesta cetatenia.
36 Dupa cum arata domnul avocat general la punctul 35 din concluzii, reiese cu claritate din modul de redactare a acestei dispozitii si in special din alegerea efectuata de legiuitorul Uniunii de a utiliza conjunctia coordonatoare disjunctiva ‘sau’ ca dispozitia mentionata lasa la latitudinea statelor membre alegerea tipului de document de calatorie, si anume o carte de identitate sau un pasaport, pe care sunt obligate sa le elibereze propriilor resortisanti.
37 Cu toate acestea, trebuie amintit ca Directiva 2004/38 urmareste, astfel cum rezulta din considerentele (1)-(4) ale acesteia, sa faciliteze exercitarea dreptului fundamental si individual la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre – care este conferit in mod direct cetatenilor Uniunii prin articolul 21 alineatul (1) TFUE – si ca ea are printre altele ca obiect sa consolideze acest drept (Hotararea din 11 aprilie 2019, Tarola, C-483/17, EU:C:2019:309, punctul 23 si jurisprudenta citata).
38 In plus, desi in stadiul actual al dreptului Uniunii eliberarea cartilor de identitate este de competenta statelor membre, trebuie amintit totusi ca ele trebuie sa exercite aceasta competenta cu respectarea dreptului Uniunii si in special a dispozitiilor tratatului referitoare la libertatea de circulatie si de sedere pe teritoriul lor, astfel cum este conferita oricarui cetatean al Uniunii prin articolul 21 alineatul (1) TFUE [a se vedea in acest sens Hotararea din 6 octombrie 2021, A (Trecerea frontierelor cu o nava de agrement), C-35/20, EU:C:2021:813, punctele 53 si 57].
39 Prin urmare, desi este adevarat ca, dupa cum arata domnul avocat general la punctul 40 din concluzii, articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2004/38 nu impune statelor membre sa elibereze resortisantilor lor doua documente de identitate care sa aiba valoare de documente de calatorie, lasand, dimpotriva, statelor respective alegerea de a le elibera acestora fie o carte de identitate, fie un pasaport, aceasta dispozitie, interpretata in lumina articolului 21 TFUE, nu poate totusi sa permita statelor membre sa faca aceasta alegere tratandu-i mai putin favorabil pe resortisantii lor care si-au exercitat dreptul la libera circulatie si sedere in cadrul Uniunii si restrangand acest drept fara o justificare intemeiata pe consideratii obiective de interes general.
40 In acest context, trebuie constatat ca, in speta, resortisantii romani care au resedinta in alte state membre si care doresc sa obtina atat un pasaport, cat si o carte de identitate (simpla sau electronica) trebuie sa isi fi stabilit domiciliul in Romania. In aceasta privinta, din decizia de trimitere reiese ca dovada adresei de domiciliu se poate face, printre altele, cu un act de proprietate, un contract de locatiune sau o declaratie de primire in spatiu, ceea ce inseamna ca astfel de resortisanti trebuie sa fie proprietari, locatari sau persoane gazduite intr-o locuinta din Romania. Or, o asemenea cerinta determina un tratament mai putin favorabil al resortisantilor mentionati ca urmare a exercitarii dreptului la libera circulatie, intrucat acestia trebuie sa pastreze astfel un domiciliu in Romania pentru a putea obtine doua documente de calatorie, conditie pe care resortisantii romani care nu au exercitat acest drept o indeplinesc mai usor.
41 In aceasta privinta, trebuie amintit ca, potrivit jurisprudentei constante a Curtii, o reglementare nationala care dezavantajeaza anumiti resortisanti nationali pentru simplul motiv ca si-au exercitat libertatea de circulatie si de sedere intr-un alt stat membru constituie o restrictie privind libertatile recunoscute oricarui cetatean al Uniunii prin articolul 21 alineatul (1) TFUE (Hotararea din 19 noiembrie 2020, ZW, C-454/19, EU:C:2020:947, punctul 30 si jurisprudenta citata).
42 In plus, Curtea a statuat deja ca facilitatile oferite de tratat in materie de circulatie a cetatenilor Uniunii nu ar putea produce efecte depline daca un resortisant al unui stat membru ar putea fi descurajat sa le exercite ca urmare a obstacolelor ridicate in calea sederii sale in alt stat membru in temeiul unei reglementari din statul sau membru de origine care il sanctioneaza pentru simplul fapt ca a exercitat aceste facilitati [Hotararea din 25 iulie 2018, A (Ajutor pentru o persoana cu handicap), C-679/16, EU:C:2018:601, punctul 61 si jurisprudenta citata].
43 In speta, trebuie aratat ca, prin refuzul de a-i elibera reclamantului din litigiul principal o carte de identitate cu valoare de document de calatorie pentru singurul motiv ca si-a stabilit domiciliul in alt stat membru, si anume in Franta, legislatia in discutie in litigiul principal poate descuraja resortisantii romani care se afla intr-o situatie precum cea a acestui reclamant sa isi exercite dreptul la libera circulatie si sedere in cadrul Uniunii.
44 Astfel cum arata in esenta domnul avocat general la punctul 55 din concluzii, contrar celor sustinute de guvernul roman, chiar daca resortisantii romani cu domiciliul in alt stat membru sunt titulari ai unui pasaport, exercitarea dreptului lor la libera circulatie poate fi impiedicata de legislatia in discutie in litigiul principal.
45 In aceasta privinta, din dosarul de care dispune Curtea, precum si din raspunsurile la intrebarile adresate in sedinta reiese ca reclamantul din litigiul principal nu a putut sa se deplaseze in Franta timp de 12 zile, intrucat nu dispunea de o carte de identitate care sa aiba valoare de document de calatorie, in conditiile in care pasaportul sau se afla la ambasada unei tari terte la Bucuresti (Romania) pentru obtinerea unei vize. Or, intr-un asemenea caz, un resortisant roman cu domiciliul in Romania ar fi putut sa se deplaseze in alt stat membru cu cartea sa de identitate. Guvernul roman arata in aceasta privinta ca, intr-o situatie precum cea evocata de reclamantul din litigiul principal, se elibereaza un pasaport temporar in termen de trei zile lucratoare de la data depunerii unei cereri in acest sens. Un astfel de document ar avea menirea ca, in circumstante precum cele in discutie in litigiul principal, sa i se poata asigura cu celeritate si neingradit cetateanului roman, indiferent de domiciliul sau, exercitarea dreptului la libera circulatie. Cu toate acestea, reclamantul din litigiul principal a sustinut in sedinta ca in perioadele de mare aglomeratie este necesara o perioada de o luna pentru a obtine o programare si pentru a putea depune o cerere de pasaport temporar.
46 In orice caz, rezulta ca cetatenii romani aflati intr-o situatie precum cea a reclamantului din litigiul principal trebuie sa suporte sarcini administrative mai impovaratoare decat cetatenii romani cu domiciliul in Romania in ceea ce priveste procedura de eliberare a cartilor de identitate si/sau a pasapoartelor, ceea ce creeaza obstacole in calea dreptului lor la libera circulatie si sedere in cadrul Uniunii.
47 In acest context, trebuie subliniat de asemenea ca, dupa cum sustine Comisia Europeana, cetatenii Uniunii care exercita acest drept au in general interese in diferite state membre si, prin urmare, prezinta un anumit grad de mobilitate intre acestea. Este, asadar, probabil ca aceste persoane sa aiba nevoie in orice moment de un document de calatorie valabil, astfel incat detinerea unui al doilea document de aceasta natura se poate dovedi necesara sau chiar indispensabila pentru ele.
48 Rezulta din cele ce preceda ca legislatia in discutie in litigiul principal constituie o restrangere a dreptului la libera circulatie si sedere prevazut la articolul 21 alineatul (1) TFUE.
49 In ceea ce priveste articolul 45 din carta, trebuie amintit ca acesta garanteaza la alineatul (1) dreptul oricarui cetatean al Uniunii de circulatie si de sedere libera pe teritoriul statelor membre, drept care, potrivit Explicatiilor cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17), corespunde celui garantat de articolul 20 alineatul (2) primul paragraf litera (a) TFUE si se exercita, in conformitate cu articolul 20 alineatul (2) al doilea paragraf TFUE si cu articolul 52 alineatul (2) din carta, in conditiile si limitele stabilite prin tratate si prin masurile adoptate in temeiul acestora.
50 In aceasta privinta, trebuie sa se constate ca reiese din jurisprudenta Curtii ca o masura nationala care este de natura sa impiedice exercitarea liberei circulatii a persoanelor nu poate fi justificata decat daca aceasta masura este conforma cu drepturile fundamentale care sunt garantate de carta si a caror respectare este asigurata de Curte (Hotararea din 21 iunie 2022, Ligue des droits humains, C-817/19, EU:C:2022:491, punctul 281 si jurisprudenta citata). Prin urmare, orice restrangere a drepturilor prevazute la articolul 21 alineatul (1) TFUE ar contraveni in mod necesar articolului 45 alineatul (1) din carta, in masura in care dreptul oricarui resortisant al Uniunii la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre, prevazut de carta, reflecta dreptul conferit prin articolul 21 alineatul (1) TFUE (a se vedea in acest sens Hotararea din 21 iunie 2022, Ligue des droits humains, C-817/19, EU:C:2022:491, punctul 275).
51 Intrucat o restrangere a dreptului prevazut la articolul 21 alineatul (1) TFUE a fost deja constatata la punctul 48 din prezenta hotarare, o astfel de restrangere trebuie sa fie constatata si in ceea ce priveste dreptul garantat de articolul 45 alineatul (1) din carta.
52 O restrangere precum cea mentionata la punctul 48 din prezenta hotarare nu poate fi justificata in raport cu dreptul Uniunii decat daca este intemeiata pe motive obiective de interes general independente de cetatenia persoanelor in cauza si daca este proportionala cu obiectivul urmarit in mod legitim de dreptul national. Din jurisprudenta Curtii, reiese ca o masura este proportionala atunci cand, fiind apta pentru realizarea obiectivului urmarit, nu depaseste ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia [Hotararea din 25 iulie 2018, A (Ajutor pentru o persoana cu handicap), C-679/16, EU:C:2018:601, punctul 67 si jurisprudenta citata].
53 Or, instanta de trimitere nu a identificat o consideratie obiectiva de interes general care sa poata justifica legislatia in discutie in litigiul principal.
54 In schimb, guvernul roman, atat in observatiile sale scrise, cat si in sedinta, a aratat ca faptul de a refuza eliberarea unei carti de identitate nationale cu valoare de document de calatorie resortisantilor romani cu domiciliul in alt stat membru este justificat in special de imposibilitatea de a inscrie pe aceasta adresa de domiciliu a resortisantilor respectivi in afara Romaniei.
55 In aceasta privinta, guvernul mentionat arata mai intai ca, in temeiul articolului 91 alineatul (1) din Codul civil, dovada domiciliului si a resedintei se face cu mentiunile cuprinse in cartea de identitate, care serveste, asadar, in principal la dovedirea acestui element intrinsec al identitatii resortisantilor romani, pentru ca acestia din urma sa isi poata exercita drepturile si sa isi indeplineasca obligatiile in special in materie civila sau administrativa. Guvernul mentionat subliniaza in continuare ca indicarea adresei de domiciliu in cartea de identitate este, prin urmare, de natura sa sporeasca eficienta identificarii acestor resortisanti si sa previna prelucrarea excesiva a datelor cu caracter personal ale resortisantilor respectivi. In sfarsit, acesta precizeaza ca, chiar daca adresa de domiciliu a resortisantilor romani in alt stat membru ar fi indicata pe cartile lor de identitate, autoritatile romane nu si-ar putea asuma responsabilitatea de a atesta realitatea acesteia, intrucat, dincolo de lipsa de competenta in aceasta privinta, ele nu ar avea mijloacele de a verifica adresa respectiva fara ca o astfel de verificare sa se transforme intr-o sarcina administrativa disproportionata sau chiar imposibila.
56 Este necesar sa se constate ca argumentele invocate de guvernul roman nu permit sa se considere ca reglementarea nationala in discutie in litigiul principal este intemeiata pe consideratii obiective de interes general, in sensul jurisprudentei Curtii citate la punctul 52 din prezenta hotarare.
57 In ceea ce priveste valoarea probatorie a informatiilor privind adresa de domiciliu, indicata pe cartea de identitate, guvernul roman nu a demonstrat legatura dintre indicarea unei astfel de adrese pe acest document, informatie care este, fara indoiala, utila administratiei, si obligatia de a refuza eliberarea unei carti de identitate resortisantilor romani cu domiciliul in alt stat membru.
58 In plus, este suficient sa se constate ca, potrivit jurisprudentei constante a Curtii, consideratii de ordin administrativ nu pot justifica derogarea de catre un stat membru de la dispozitiile dreptului Uniunii si cu atat mai putin in cazul in care derogarea in cauza are ca rezultat restrangerea sau chiar excluderea exercitarii uneia dintre libertatile fundamentale garantate de tratat (a se vedea in acest sens Hotararea din 23 noiembrie 1999, Arblade si altii, C-369/96 si C-376/96, EU:C:1999:575, punctul 37). Prin urmare, nici eficacitatea identificarii si a controlului adresei de domiciliu a resortisantilor romani cu domiciliul in alt stat membru nu constituie o consideratie obiectiva de interes general care sa poata justifica o legislatie precum cea in discutie in litigiul principal.
59 Aceasta consideratie nu este infirmata de jurisprudenta potrivit careia statelor membre nu li se poate refuza posibilitatea de a realiza obiective legitime prin adoptarea unor norme care sunt usor de administrat si de controlat de autoritatile competente (Hotararea din 24 februarie 2015, Sopora, C-512/13, EU:C:2015:108, punctul 33 si jurisprudenta citata), invocata de guvernul roman. Astfel, o asemenea consideratie presupune existenta unui obiectiv legitim, care nu a putut fi demonstrata de guvernul roman in speta.
60 Din aceste consideratii rezulta ca o legislatie precum cea in discutie in litigiul principal constituie o restrangere a libertatii de circulatie si de sedere in cadrul Uniunii, in sensul articolului 4 alineatul (3) din Directiva 2004/38, citit in lumina articolului 21 alineatul (1) TFUE si a articolului 45 alineatul (1) din carta, in ceea ce ii priveste pe resortisantii romani cu domiciliul in alt stat membru, care nu poate fi justificata nici de necesitatea de a conferi valoare probatorie adresei de domiciliu indicate pe cartea de identitate, nici de eficacitatea identificarii si a controlului acestei adrese de catre administratia nationala competenta.
61 Rezulta din tot ceea ce preceda ca articolul 21 TFUE si articolul 45 alineatul (1) din carta coroborate cu articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2004/38 trebuie interpretate in sensul ca se opun unei legislatii a unui stat membru in temeiul careia unui cetatean al Uniunii, resortisant al acestui stat membru care si-a exercitat dreptul la libera circulatie si sedere in alt stat membru, i se refuza eliberarea unei carti de identitate cu valoare de document de calatorie in interiorul Uniunii pentru singurul motiv ca si-a stabilit domiciliul pe teritoriul acestui alt stat membru”.
(Irinel I.).
Anchete
Când “statul de drept” plânge în pernă: Tudorel Toader, victimă colaterală în propriul film cu “abuzuri”
Profesorul acuzat, universitatea șocată, justiția la lucru
Fiul fostului ministru al Justiției, Tudorel Toader, lectorul universitar Alexandru Toader de la Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a ajuns nu la catedră, ci în arestul poliției. Potrivit unui comunicat al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, cadrele didactice nu mai predau doar “drept penal”, ci ajung să îl și testeze – pe propriul dosar.
Parchetul a anunțat reținerea pentru 24 de ore a unui cadru didactic universitar de la Facultatea de Drept și a formulat propunere de arestare preventivă pentru 30 de zile. Sursa oficială – Parchetul Curții de Apel Iași – vorbește despre acuzații extrem de grave: viol, agresiune sexuală, tentativă la agresiune sexuală și folosirea funcției în scop sexual, presupus comise în raport cu mai multe studente.
Numele nu apare în comunicat, dar e suficient ca presa să lege punctele: lector, Facultatea de Drept, UAIC, notar, fiul lui Tudorel. Puzzle rezolvat în timp record.
Catedra de Drept, catedra de morală și catedra de “suspecție rezonabilă”
Procurorii susțin, în comunicatul oficial, că din probatoriul administrat până acum există o “suspiciune rezonabilă” că inculpatul ar fi profitat de autoritatea conferită de funcția sa didactică și de poziția de superioritate față de studente pentru a comite faptele cercetate.
Cu alte cuvinte, în timp ce în amfiteatru se predau teorii despre consimțământ, libertate sexuală și abuz de putere, în spatele ușilor închise justiția verifică dacă nu cumva practica “a luat-o înaintea cursului”.
Desigur, vorbim despre acuzații, nu despre o condamnare. Parchetul însuși precizează solemn că reținerea și propunerea de arestare sunt doar etape procesuale, iar prezumția de nevinovăție rămâne în picioare. Doar reputația e cea care șchiopătează serios.
De la plenitudinea puterii la plenitudinea victimizării
În acest tablou tensionat, fostul ministru al Justiției, Tudorel Toader, nu se vede în ipostaza de părinte al unui inculpat într-o anchetă de mare impact, ci într-un film mai vechi, bine-cunoscut: el, eternă victimă a “sistemului”.
Tudorel Toader declară public că totul este, de fapt, un atac la adresa sa, dus prin intermediul fiului. Nu un dosar penal cu acuzații concrete, nu o anchetă privind relația dintre un profesor și studentele sale, ci o lovitură politică-morală îndreptată împotriva tatălui.
Se vorbește despre “mai multe episoade de atac” de când fiul este cadru didactic, despre o “avocată cu dosare penale” care ar încerca să își îndulcească situația juridică, “motivând” două studente să dea declarații nefavorabile. Nu lipsesc nici ingredientele obligatorii: un jurnalist care înregistrează, un scandal mediatic la nivel național și, în final, sesizarea din oficiu și dosarul penal.
În această narațiune, aproape că nici nu mai contează ce spun victimele potențiale, ce conține dosarul sau ce vor decide magistrații. Important este că cineva “lovește în Tudorel”, restul e decor.
Avocata malefică, studentele “motivate” și sacrificiul fiului neprihănit
Tudorel Toader trasează scenariul cu o claritate care ar putea servi drept studiu de caz la cursurile de retorică:
– Avocata cu probleme penale – personajul negativ principal;
– Două studente – figurante, “motivate” să depună declarații nefavorabile;
– Jurnalistul – instrument mediatic, util pentru a crea scandal național;
– Parchetul – reacționează la zgomotul mediatic și “montează” dosarul.
Acuzațiile, potrivit fostului ministru, nu au fost cunoscute de fiu “până astăzi”, deși ancheta mergea, iar dosarul era “deja format”. Lectorul universitar ar fi fost luat prin surprindere, lipsit de posibilitatea de a propune probe, așezat direct în fața unui dosar complet și a unor acuzații grave, urmate de privarea de libertate.
Imaginea livrată opiniei publice: un tânăr tată, cu doi copii – unul de câteva săptămâni – smuls din viața de familie și transformat peste noapte din profesor universitar și notar în inculpat într-un dosar penal ce răsună în presă. O dramă de familie, prezentată ca dovadă a abuzului, nu ca detaliu uman într-o anchetă serioasă.
Când drama personală se suprapune peste lecția de drept penal
Emoția e folosită ca scut juridic. Faptul că inculpatul are doi copii mici, că unul e aproape nou-născut, e împins în prim-plan, ca și cum codul penal ar avea un capitol special despre “imunitate parentală” sau despre “nevinovăție prin paternitate recentă”.
Se trece în plan secundar că există plângeri, victime presupuse, fapte extrem de grave investigate, iar justiția – aceeași justiție căreia Tudorel i-a fost ministru – își face treaba. Nu instanța decide dacă e un atac la fostul ministru, ci dacă există sau nu probe pentru acuzațiile de natură sexuală aduse fiului său.
Fostul ministru exprimă “încrederea” că magistrații vor constata abuzul și îl vor pune în libertate, pentru ca, abia apoi, familia să poată demonstra nevinovăția. E interesant cum, după ani în care justiția a fost redesenată, reconfigurată, explicată națiunii de la pupitrul Ministerului – când ajungi pe partea cealaltă a mesei, brusc, totul pare abuziv, întunecat și nedrept.
Statul de drept de familie: când acuzațiile sunt pentru fiu, dar indignarea e a tatălui
Parchetul Curții de Apel Iași insistă, în comunicatul său, asupra prezumției de nevinovăție – acea frază pe care, de obicei, o ignorăm, dar care acum pare mai importantă ca oricând. Alexandru Toader este, în acest moment, inculpat, nu condamnat. Justiția trebuie lăsată să își urmeze cursul, iar el are dreptul la apărare.
În schimb, în discursul public al lui Tudorel Toader, accentul cade pe el însuși. Nu pe victimele presupuse, nu pe gravitatea acuzațiilor, nu pe faptul că un cadru didactic universitar ajunge într-o astfel de situație. Ci pe “lovitura” primită de fostul ministru, pe conspirațiile imaginare și pe eterna piesă “eu vs. sistemul”.
A ieși public și a transforma un dosar penal cu acuzații de viol și agresiune sexuală într-o dramă personală de tip “atac la mine prin copil” este, în sine, un exercițiu de narcisism politic. E și o demonstrație, involuntară, despre cum se vede justiția atunci când nu mai ești tu cel care o coordonezi din fotoliul ministerial, ci cel care o simte, nemijlocit, în familie.
Epilog provizoriu: justiția nu e talk-show, iar victimizarea nu ține loc de apărare
Deocamdată, fiul lui Tudorel Toader se află sub puterea unei măsuri preventive și așteaptă decizia judecătorului de drepturi și libertăți de la Curtea de Apel Iași, instanță competentă având în vedere și calitatea sa de notar.
Parchetul a prezentat suspiciunile, a explicat cadrul legal, a amintit prezumția de nevinovăție. Tatăl a prezentat un complot, o avocată malefică, două studente manipulate, un jurnalist “trimis” și un fiu transformat în victimă, pentru a-l lovi pe el – marele nedreptățit.
Justiția, dacă își face treaba, nu va ține cont nici de lacrimile publice ale fostului ministru, nici de teoriile sale despre comploturi. Va ține cont doar de probe, de declarații, de lege.
Restul – pamflet, indignare, scenarii – rămân în spațiul public ca dovadă că, în România, până și atunci când se discută despre acuzații de viol și agresiune sexuală, unii reușesc să mute reflectorul de pe victimele potențiale… direct pe propriul ego. (Irinel I.).
Anchete
CCR, leu de carton: vitejie lașă după fuga guvernului Bolojan și prăbușirea mega-escrocheriei SAFE
CCR, eroina de după încheierea filmului
Curtea Constituțională a României a prins brusc curaj… dar abia după ce a plecat Ilie Bolojan din Palatul Victoria. Potrivit publicației Lumea Justiției, abia joi, 22 octombrie 2026, CCR s-a învrednicit să dinamiteze mega-escrocheria SAFE a răposatului guvern Bolojan – schema prin care Executivul pompa miliarde de euro din bani europeni în industria germană de apărare, cu un entuziasm demn de o filială de firmă, nu de un stat suveran.
Până să se obosească onorata Curte, Bolojan și gașca își făcuseră deja bagajele, iar la Palat se instalase noul guvern condus de Luca Niculescu. Cu alte cuvinte, CCR a fost vitează exact când nu mai era nimic de riscat: după ce autorii „ingineriei” SAFE intraseră deja în istorie, nu în sala de judecată.
SAFE – schema „salvatoare” a industriei germane, nu a României
Sub pretextul unui mare proiect de „securitate” și „modernizare”, guvernul Bolojan pusese la punct, potrivit dezvăluirilor presei, un mecanism prin care miliarde de euro din bani europeni alunecau lin și „strategic” spre industria de apărare germană. România, ca de obicei, în rolul fraierului util, cu portofelul deschis și cu „parteneriatele strategice” fluturate ca steagul la serbare.
În loc să-și întrebe cetățenii dacă sunt de acord ca banii lor să hrănească fabricile altora, guvernul a preferat rețeta clasică: ordonanțe de urgență, puse pe bandă rulantă, chiar și după ce fusese dărâmat prin moțiune de cenzură. Adică un guvern mort politic, dar foarte viu la capitolul sifonări și legiferări pe fugă.
Guvern mort, ordonanțe vii: conflictul constituțional pe șestache
CCR a admis sesizarea președintelui Camerei Deputaților, Sorin Grindeanu, constatând un conflict juridic de natură constituțională între Parlament și Guvern. Tradus în română simplă: un guvern demis prin moțiune de cenzură nu mai are ce căuta la fabricat ordonanțe.
Curtea spune clar că executivul Bolojan și-a depășit rolul constituțional. Ordonanțele de urgență adoptate după demitere nu aveau ce să caute în zona „treburilor curente”. Dar, în România, „treburi curente” înseamnă, de multe ori, exact ce nu ar trebui să se întâmple niciodată: semnarea hârtiei, transferul banilor, împărțirea prăzii.
„Moțiunea de cenzură? O glumă proastă pentru Guvernul Bolojan”
CCR afirmă negru pe alb că, prin moțiunea de cenzură, Parlamentul a retras încrederea Guvernului și i-a terminat mandatul politic. Ordonanța de urgență emisă după moțiune a fost, de fapt, un scuipat direct pe votul Parlamentului. Un „nu ne interesează ce ați decis, noi ne vedem de combinații”.
Practic, guvernul demis a încercat să-și prelungească singur puterea de legiferare, pe logica: „Am căzut, dar mai dăm niște ordonanțe, să nu rămânem cu treaba neterminată”. Iar „treaba” în dosarul SAFE nu înseamnă altceva decât direcționarea banilor publici pe filiere agreate, sub eticheta fals pioasă a urgenței naționale.
Loialitate constituțională? Mai degrabă loialitate față de contracte și interese
CCR vorbește frumos, academic, despre „loialitatea constituțională” dintre Parlament și Guvern. În realitate, loialitatea care a funcționat în cazul SAFE a fost, în mod vizibil, față de altceva: contracte, relații externe, presiuni și interese.
Curtea explică doct: un guvern demis trebuie să accepte efectul votului de cenzură și să nu-și mai exerseze puterea de legiferare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Altfel spus, nu poți să pierzi meciul și apoi să mai intri pe teren, pe furiș, să schimbi scorul din pix.
Doar că această lecție de manual vine, desigur, mult prea târziu. SAFE nu s-a născut ieri, iar sesizarea lui Grindeanu trenează încă din primăvară, după cum a relatat Lumea Justiției. CCR a preferat să amâne, să reanalizeze, să reciteze Constituția, până când cei vizați au ieșit frumos din scenă.
Curajul CCR, varianta „după ce au plecat băieții cu banii”
Curtea afirmă, în comunicatul oficial, că guvernul demis are doar rol de administrare a treburilor publice până la instalarea unui nou Cabinet. Nu are voie să-și prelungească mandatul politic sub pretextul urgenței. Dacă ar fi altfel, spune CCR, Guvernul ar ajunge să controleze Parlamentul, nu invers.
Asta era valabil și în primăvară, nu doar în octombrie. Constituția nu s-a schimbat între timp, nici principiul separației puterilor. Dar când guvernul Bolojan era încă la butoane, CCR a preferat să apese butonul „pauză”. Amânări peste amânări, până când scena s-a golit, decorurile au fost strânse, iar vinovații politici au devenit, comod, „foști”.
Abia pe un astfel de teren sigur, Curtea a îmbrăcat armura de cavaler al Constituției și a pronunțat decizia. Eroism fără risc: specialitatea casei.
SAFE s-a prăbușit, dar mecanismul politic rămâne foarte „unsafe”
Decizia CCR este definitivă și general obligatorie. Sună solemn, aproape liniștitor. Dar ce nu spune comunicatul, și ce reiese din modul în care s-a derulat tot acest episod, este că România rămâne un stat cu reflexe profund strâmbe:
- Guverne demise care dau ordonanțe de urgență ca și cum ar fi la apogeul mandatului;
- Proiecte mega-controversate, precum SAFE, împinse înainte prin artificii legislative;
- O Curte Constituțională care se trezește exact atunci când nu mai deranjează pe nimeni important.
Lumea Justiției a arătat foarte clar că CCR a fost vitează doar după plecarea lui Bolojan. Până atunci, totul a fost o joacă de-a termenul amânat: mai mâine, mai poimâine, mai vedem noi.
Final „fără milă”: Curte Constituțională de decor
Da, legal vorbind, decizia CCR pune capăt unei aberații: un guvern demis nu mai poate adopta ordonanțe de urgență după ce Parlamentul i-a trântit ușa în nas. Dar moral și politic, episodul SAFE arată încă o dată cât de adânc funcționează reflexul: „ne facem că nu vedem până trece pericolul”.
Curtea Constituțională a României se prezintă, în comunicate, ca garant al echilibrului puterilor în stat. În practică, joacă prea des rolul de decor: se mișcă, vorbește, citează frumos articole din Constituție, dar vine pe scenă abia după ce spectacolul escrocheriei politice s-a încheiat, iar cortina a căzut.
Bolojan a plecat, SAFE a fost, oficial, pulverizat, iar CCR bifează încă o decizie „istorică”. Istorică pentru cine? Pentru cetățeanul care a plătit nota, cu miliardele pompatate spre alții, sau pentru instituțiile care, și de data aceasta, au demonstrat că știu să fie curajoase doar când nu mai contează? (Irinel I.).
Anchete
CCR descoperă că minorii nu pot fi și infractori, și contravenienți, și vinovați de toate păcatele. Parlamentul – luat repetent la „Calitatea legii”
După ce a primit nu unul, nu zece, ci 43 de dosare legate de aceeași lege despre minori, Curtea Constituțională a României (CCR) a decis, în unanimitate, că legiuitorul a reușit performanța clasică: să scrie o lege pe care nici Constituția, nici logica, nici Codul penal nu o mai recunosc. Dezvăluirea aparține publicației Lumea Justiției, care a arătat cum a arătat „marțea neagră” juridică… într-o miercuri, 21 octombrie 2026.
„Surpriză”: CCR află că aceeași faptă nu poate fi și infracțiune, și contravenție, doar pentru că așa vrea legiuitorul
Așa cum notează Lumea Justiției, miercuri, 21 octombrie 2026, CCR a fost chemată să repare „capodopera” legislativă prin care s-a încercat modificarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Legea „de corectat minorii cu violență” a fost atacată în nu mai puțin de 43 de dosare la instanțe din toată țara. Da, patruzeci și trei. Atât de „clară” era, încât judecătorii au trimis-o pe bandă rulantă la Curte, să vadă dacă nu cumva România s-a schimbat în stat de drept… aproximativ.
CCR, cu o răbdare demnă de un terapeut de familie, a constatat că:
- Nu poți reglementa aceeași faptă și ca infracțiune, și ca contravenție, că nu e bufet suedez juridic. Curtea spune apăsat că „suprapunerea normativă” și „lipsa delimitării conceptuale” încalcă art.1 alin.(5) din Constituție – adică acel mic detaliu numit calitatea legii.
- Mai pe românește: nu poți să pui părintele în situația de a fi, în același timp, și contravenient, și infractor pentru aceeași încălcare a obligației de a participa la programe speciale de consiliere psihologică, doar pentru că legiuitorul n-a știut ce vrea să scrie.
43 de dosare cu aceeași problemă: când legea e atât de proastă, justiția o trimite la reeducare constituțională
Restul presei a povestit frumușel doar că CCR „a discutat o lege cu minori și violență”. Lumea Justiției merge la esență și arată mormanul de dosare: 43 de cauze în care aceeași lege a fost pusă sub semnul întrebării.
CCR însăși indică faptul că haosul normativ a fost atât de mare, încât:
- s-au amestecat noțiunile de „părinți” și „reprezentant legal”, încălcând exigențele de calitate a legii,
- s-a creat o imprecizie gravă în privința subiectului activ al infracțiunii de nerespectare a unei hotărâri judecătorești, ajungându-se la absurditatea logică în care rezultă că minorul sub 14 ani ar fi cel care săvârșește infracțiunea – contrar Codului penal, evident.
Curtea nu se sfiește să spună în esență:
legiuitorul nu poate reglementa răspunderea penală a unui minor sub 14 ani în contradicție cu Codul penal, oricât i-ar plăcea să dea bine în conferințe de presă cu „toleranță zero la violență”.
„Faptă cu violență”: sintagma vagă cu care voiau să trimită copiii în centre rezidențiale
Legea atacată a introdus, cu un entuziasm dezlânat, sintagma „faptă cu violență” în legătură cu obligația de a dispune plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial specializat.
CCR constată, în comunicatul oficial citat, că:
- această sintagmă este „vag circumscrisă”,
- transformă măsura într-una imprevizibilă,
- și face dificilă identificarea clară a infracțiunilor care intră sub incidența ei.
Tradus în limbaj de pamflet: legiuitorul voia să bage copiii la centru de plasament specializat pentru „o faptă cu violență”, fără să se obosească să spună exact ce înseamnă asta. De la îmbrâncit în curtea școlii, până la agresiuni grave, totul risca să fie băgat la grămadă, după inspirația instituției care aplică legea.
CCR a spus stop acestor derapaje, admițând obiecția de neconstituționalitate cu privire la:
- art. I pct. 2 și pct. 3 – în ceea ce privește sintagma „sau acesta a săvârșit o faptă cu violență” din art. 86 alin.(1),
și declarând aceste dispoziții neconstituționale.
Părinții și psihologul: copilul sub 14 ani merge la consiliere, fie că mami și tati vor sau nu
Un punct tare interesant – dar mai puțin scandalos – este acela că CCR a confirmat că nu e nevoie de acordul părinților pentru ca minorul sub 14 ani, care a săvârșit o faptă penală, să fie trimis la programe speciale de consiliere psihologică.
Potrivit comunicatului CCR:
- participarea minorului este hotărâtă de instanța judecătorească,
- în interesul superior al copilului,
- reprezentanții legali pot fi auziți, dar nu pot condiționa decizia prin acordul sau dezacordul lor,
- măsura este „o ingerință minimă” în drepturile părintești și urmărește un scop legitim.
Curtea spune textual că eliminarea acordului părinților sau al altui reprezentant legal în privința participării minorului sub 14 ani la consiliere nu încalcă:
- art. 26 alin.(1) (viața intimă, familială și privată),
- art. 48 (familia),
- art. 49 alin.(1) (protecția copiilor și a tinerilor) din Constituție.
Cu alte cuvinte: statul poate să trimită copilul la psiholog pentru a-l ajuta să nu mai repete faptele penale, iar părinții nu pot bloca acest lucru doar pentru că „noi știm mai bine, l-a bătut doar puțin”.
Plasamentul la serviciu rezidențial: asistență socială, nu pedeapsă penală
CCR mai face o clarificare pe care legiuitorul ar fi trebuit s-o aibă înainte să apese ENTER pe textul legii:
- plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial specializat nu este o măsură educativă penală în sensul art.115 din Codul penal,
- ci este o formă de asistență socială, ce asigură găzduire, îngrijire, educație, recuperare și integrare socială adaptată minorilor sub 14 ani.
Deci nu e „pușcărie pentru copii”, ci teoretic un sprijin social complex. Problema e că, dacă bagi la pachet orice „faptă cu violență” mal definită, în numele „protecției copilului”, riști să transformi asistența socială într-un instrument de disciplinare abuzivă – iar CCR a tăiat elanul prin admiterea obiecției de neconstituționalitate exact pe această zonă vagă.
Ce e constituțional și ce nu: CCR marchează cu markerul, legiuitorul repetă clasa
Conform comunicatului CCR, citat de Lumea Justiției, Curtea a decis următoarele:
- Admis – neconstituțional:
- art. I pct. 2 și pct. 3, în partea privind sintagma „sau acesta a săvârșit o faptă cu violență” din art. 86 alin.(1) din Legea de modificare a Legii 272/2004.
- De asemenea, s-au sancționat reglementarea simultană ca infracțiune și contravenție, terminologia neunitară „părinți” / „reprezentant legal” și ambiguitățile privind subiectul activ al infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești, ca fiind contrare art.1 alin.(5), art.23 alin.(12) și art.49 din Constituție.
- Respinse ca neîntemeiate – constituțional:
- art. I pct. 1 și pct. 3, în ceea ce privește sintagma „plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial specializat” din art. 86 alin.(1).
- Curtea a constatat că plasamentul, ca formă de asistență socială, nu încalcă art.49 alin.(1) și art.147 alin.(4) din Constituție.
Totul a fost decis cu unanimitate de voturi, ceea ce în traducere liberă înseamnă: niciun judecător constituțional nu a considerat că bricolajul legislativ merită apărat.
Decizia CCR: obligatorie pentru toți, inclusiv pentru cei care au scris legea pe genunchi
CCR a ținut să precizeze, în stilul ei sec, dar tăios, că:
- Decizia este definitivă și general obligatorie.
- Argumentele vor fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, odată cu textul integral al hotărârii.
Adică, după ce legiuitorul a încercat să fie „dur cu minorii violenți”, Curtea Constituțională i-a pus în față oglinda Constituției și i-a trimis acasă cu tema refăcută:
– să definească decent ce e „faptă cu violență”,
– să nu mai transforme aceeași conduită într-o struțo-cămilă juridică, și
– să nu mai lase să reiasă, din „imprecizia reglementării”, că un minor sub 14 ani poate fi subiect activ al unei infracțiuni de nerespectare a hotărârii judecătorești, contra Codului penal.
Epilog cinic: când protecția copilului devine laboratorul de experimente al legiuitorului
Cazul acesta – documentat de Lumea Justiției și tranșat de CCR în 43 de dosare – arată încă o dată că:
- legile pentru copii și minori sunt adesea scrise cu reflexe de „ordine publică” și PR politic, nu cu respect pentru Constituție și Codul penal;
- CCR ajunge, din nou, să fie ultimul filtru între zelul „punitiv” și drepturile fundamentale;
- iar presa care se rezumă la o știre seacă despre „CCR a decis ceva legat de minori” ratează povestea esențială: dezastrul calității legislative.
Până una-alta, decizia Curții rămâne: definitivă și general obligatorie.
Rămâne de văzut dacă legiuitorul înțelege mesajul sau doar bifează încă o umilință constituțională la rubrica „Diverse – nu învățăm nimic, dar insistăm”. (Irinel I.).
Arhitectura dezmatului (III). Polițeanu o intimidează pe Rădună, o protejează pe Pandele: manual de abuz urbanistic la Primăria Ploiești
Buldozerul instanței, scaunul cu trei picioare și „infractoarea de la urbanism” pe post de „moaște” administrativa Ploieștiul a ajuns în...
M.A.I. si beția de impunitate: cum a parcat DNA dosarul în șanț și a pus sindicatele să plătească benzina
Noaptea în care etilotestul a prins curaj, dar instituțiile au adormit În noaptea de 9 iunie 2020, la ora 02:14,...
„Nu trage, că-s polițist, nu hoț… de rând!” – Cum s-a tras cu pușca în polițiști la Slatina, iar legea a clipit
Cum a început totul Sindicatul Europol a făcut public un apel în urma unui incident petrecut la Slatina: polițiști și...
Dosarul Antigrindină – Partea a XVI‑a –Electromecanica plânge cu lacrimi de iodură: «Nu noi, Doamne, SNACP-ul!»” (DOCUMENTE)
„Noi nu mai tragem din 2024, dar ne doare seceta fermierilor…” Electromecanica Ploiești a descoperit, brusc, suferința. În răspunsul oficial...
Șeful Poliției de Frontieră, predică despre „slugă”: când lingușirea devine politică de personal
Liturghie cu ștampilă: polițistul de frontieră, transformat în enoriaș captiv Sindicatul Europol dezvăluie, cu o sinceritate crudă, cum arată, în...
IGPR – „Direcția de Ordine Publică”: campioni la dat din umeri. Sindicatul muncește, Poliția Română filosofește
S.P.R. „Diamantul” a intrat în sediul IGPR cu o listă de probleme și a ieșit cu aceeași listă, plus câteva...
Bine ați revenit, domnule ministru! Între timp, Poliția Penitenciară s-a transformat în club de selfie-uri, șefii ANP în influenceri, iar corupția a trecut la program de lucru full-time
Bine ați revenit, domnule ministru! După ce ați plecat, s-a tras cortina și a început chefuitul Bine ați revenit, domnule...
CURTEA DE CONTURI CONFIRMĂ: BINGO–ROSAL (“BINGO PENAL”) A JEFUIT CETĂȚENII DIN PRAHOVA! INCISIV DE PRAHOVA – SINGURUL ZIAR CARE A DEZVĂLUIT, ÎN EXCLUSIVITATE, FURTUL CELOR 65.000 DE BUNURI DE RETUR! (DOCUMENTE)
INCISIV DE PRAHOVA LOVESTE DIN NOU: CURTEA DE CONTURI NE DA DREPTATE! SINGURUL ZIAR CARE A ARĂTAT, ÎN EXCLUSIVITATE, CUM...
Arhitectura dezmatului (II). Urbanism cu scaunul în valiză: Raduna are hotărâre definitivă, Pandele și Polițeanu au de dat explicații
Primăria a proiectat îndepărtarea. Instanța i-a prăbușit construcția pe procedură Cronica unui abuz administrativ la Ploiești a ajuns în punctul...
Strict secret: cum își ascund șefii M.A.I. abuzurile sub ștampilă
Polițistul care n-a avut voie să-și vadă propriul dosar În România anului 2026, ai voie să aperi legea, dar nu...
Camere, tăcere și confidențialitate la kilogram: cum își filmează MAI polițiștii, iar ANSPDCP se uită în altă parte
În aproape patru ani, Ministerul Afacerilor Interne și inspectoratele din subordine au transformat camerele de supraveghere în instrument de control...
M.A.I. – „Strict secret”: cum îți pierzi uniforma cu o notă pe care n-ai voie s-o vezi, dar trebuie s-o respecți
În România, poți fi dat afară din Poliție pentru ce-ai spus la televizor și pe site-ul sindicatului, în timp ce...
I.P.J. Prahova – „Boala Alzheimer” în uniformă (Episodul 6). Burlan Marius-Daniel – ecoul care minte în loc să clarifice
I.P.J. Prahova – Memoria de serviciu: funcționează numai în interesul echipajului Episodul 6. Burlan Marius-Daniel – ecoul cu antet și...
I.P.J. Prahova, „filiala” Băicoi (III): Cum se spală imaginea, se bat oameni și se servesc combinații în oraș
IPJ Prahova, „Grădinița de cadre” Băicoi De la Pinochio și ciobanul de lux la comandanta prinsă la „practică” în mașină...
Cursanți pe banii lor, șefi pe banii statului. Cum a inventat M.A.I. „alocarea anterioară” ca să nu-și trimită polițiștii acasă, dar să-i trimită sigur în instanță
Bilet doar dus: spre curs, nu și spre casă Cine a spus că drumul spre „perfecționare profesională” e greu, n-a...
-
Exclusivacum 4 zile
I.P.J. Prahova, „filiala” Băicoi (III): Cum se spală imaginea, se bat oameni și se servesc combinații în oraș
-
Exclusivacum 3 zile
CURTEA DE CONTURI CONFIRMĂ: BINGO–ROSAL (“BINGO PENAL”) A JEFUIT CETĂȚENII DIN PRAHOVA! INCISIV DE PRAHOVA – SINGURUL ZIAR CARE A DEZVĂLUIT, ÎN EXCLUSIVITATE, FURTUL CELOR 65.000 DE BUNURI DE RETUR! (DOCUMENTE)
-
Exclusivacum 4 zileI.P.J. Prahova – „Doamna Treabă Mare” își caută turnătorii: SRPCIV Prahova, de la permise la normă la vânătoare de „dușmani ai poporului”
-
Exclusivacum 3 zile
Arhitectura dezmatului (II). Urbanism cu scaunul în valiză: Raduna are hotărâre definitivă, Pandele și Polițeanu au de dat explicații
-
Exclusivacum 4 zile
M.A.I. – „Strict secret”: cum îți pierzi uniforma cu o notă pe care n-ai voie s-o vezi, dar trebuie s-o respecți
-
Exclusivacum 4 zile
I.P.J. Prahova – „Boala Alzheimer” în uniformă (Episodul 6). Burlan Marius-Daniel – ecoul care minte în loc să clarifice
-
Exclusivacum 3 zile
Strict secret: cum își ascund șefii M.A.I. abuzurile sub ștampilă
-
Exclusivacum 3 zile
Camere, tăcere și confidențialitate la kilogram: cum își filmează MAI polițiștii, iar ANSPDCP se uită în altă parte