Când războiul Rusiei din Ucraina intră în al treilea an şi vedem ameninţarea continuă a lui Putin şi a celor apropiaţi către statele Europei, alături de un Donald Trump imprevizibil în declaraţii şi acţiuni, dar cu mari şanse la al doilea mandat, liderii europeni se trezesc la realitate şi îşi arată îngrijorarea faţă de un viitor război pe continent.

Deja vedem că fără SUA, Europa nu poate asigura destulă muniţie Ucrainei care a pierdut oraşul Avdiivka şi alte două localităţi învecinate, curajul lui Putin creşte şi nu s-a sfiit să-şi înlăture rivalul, pe Alexei Navalnîi, într-un gulag siberian, pe 16 februarie.

Liderii europeni vorbesc de un viitor război cu Rusia, în 3, 5 sau 20 de ani, pe fondul impasului din Congresul SUA, unde republicanii, sub influenţa lui Donald Trump, blochează ajutorul militar de 60 miliarde dolari pentru Ucraina, într-un joc politic cinic, unde interesele interne primează în dauna pierderii încrederii aliaţior şi partenerilor tradiţionali ai Americii.

Declaraţiile recente ale lui Trump, care s-a lăudat la un miting electoral că a ameninţat liderii europeni rău-platnici, pe timpul primului mandat, că nu vor fi apăraţi şi chiar va încuraja un atac al Rusiei, au dat fiori rece europenilor.

Beligeranţa tot mai profundă a Rusiei, deteriorarea poziţiei Ucrainei şi posibila revenire a lui Trump la Casa Albă au adus Europa în cel mai periculos moment din ultimele decenii, arată The Economist.

Întrebarea nu este doar dacă America va abandona Ucraina, ci dacă ar putea abandona Europa.

Pentru ca Europa să umple spaţiul lăsat de absenţa Americii ar fi nevoie de mult mai mult decât creşterea cheltuielilor pentru apărare. Ar trebui să-şi revitalizeze industria de armament, să proiecteze o nouă umbrelă nucleară şi să vină cu o nouă structură de comandă

La Conferinţa de securitate de la München, starea de spirit era înfricoşătoare, dar mai degrabă hotărâtă decât panicată. Oficialii americani şi europeni rămân încrezători că mai multă muniţie americană va ajunge în cele din urmă în Ucraina, dar fac şi situaţii neprevăzute. Pe 17 februarie, Petr Pavel, preşedintele ceh, a declarat că ţara sa a „găsit” 800.000 de lovituri de artilerie care ar putea fi expediate în câteva săptămâni. Într-un interviu acordat The Economist, Boris Pistorius, ministrul german al apărării, a insistat că producţia europeană de arme creşte „cât mai repede posibil” şi a spus că este „foarte optimist” că Europa ar putea acoperi orice lacune lăsate de America.

Dl. Pistorius are dreptate când spune că producţia europeană de arme creşte rapid. Continentul ar trebui să fie capabil să producă muniţie de artilerie la o rată anuală de 1-2 milioane la sfârşitul acestui an, potenţial depăşind America. Dar acest lucru ar putea veni prea târziu pentru Ucraina, care are nevoie de aproximativ 1,5 milioane pe an, potrivit Rheinmetall, un producător european de arme.

Un sentiment de urgenţă pe timp de război încă lipseşte. Producătorii europeni de muniţie exportă 40% din producţia lor în ţări din afara UE, altele decât Ucraina, atunci când Comisia Europeană a propus ca Ucrainei să i se acorde prioritate prin lege, statele membre au refuzat. Companiile de armament de pe continent se plâng că registrele lor de comenzi rămân prea subţiri pentru a justifica investiţii mari în liniile de producţie.

O înfrângere ucraineană ar provoca o lovitură psihologică Occidentului, încurajându-l în acelaşi timp pe Putin. Asta nu înseamnă că ar putea profita imediat. „Nu există nicio ameninţare imediată la adresa NATO”, spune amiralul Rob Bauer, şeful comitetului militar internaţional al NATO. Aliaţii nu sunt de acord cu privire la cât timp ar avea nevoie Rusia pentru a-şi reconstrui forţele la un standard de dinainte de război, spune el, iar calendarul depinde parţial de sancţiunile occidentale, dar trei până la şapte ani este intervalul despre care „mulţi oameni vorbesc”.

Direcţia de deplasare este clară. „Ne putem aştepta ca în următorul deceniu, NATO să se confrunte cu o armată de masă în stil sovietic”, a avertizat raportul anual al serviciilor de informaţii al Estoniei, publicat în 13 februarie. Ameninţarea nu este doar o invazie rusă, ci atacuri şi provocări care ar putea testa limitele articolului 5, clauza de apărare reciprocă a NATO. „Nu este exclus ca, într-o perioadă de trei până la cinci ani, Rusia să testeze articolul 5 şi solidaritatea NATO”, a avertizat recent ministrul danez al apărării.

Europa se gândeşte la un astfel de moment de ani de zile. În 2019, Emmanuel Macron, preşedintele Franţei, a declarat pentru The Economist că aliaţii trebuie să „reevalueze realitatea a ceea ce este NATO în lumina angajamentului Statelor Unite”. Primul mandat al lui Trump, în care a cochetat cu retragerea din NATO şi s-a poziţionat public de partea lui Putin asupra propriilor sale agenţii de informaţii, a servit drept catalizator.

18 ţări europene din NATO vor atinge ţinta de 2% din PIB

Ideea „autonomiei strategice” europene, împinsă cândva doar de Franţa, a fost îmbrăţişată şi de alte ţări. Cheltuielile pentru apărare, care au început să crească după prima invazie a Rusiei în Ucraina în 2014, au accelerat dramatic. În acel an, doar trei membri ai NATO au îndeplinit obiectivul alianţei de a cheltui 2% din PIB pentru apărare.

Anul trecut, 11 ţări au făcut acest lucru, zece dintre ele în Europa. În acest an, cel puţin 18 din cei 28 de membri europeni ai NATO vor atinge ţinta. Cheltuielile totale de apărare ale Europei vor ajunge la aproximativ 380 de miliarde de dolari – aproximativ la fel ca cele ale Rusiei, după ajustarea la preţurile mai mari din Europa.

Sursă: The Economist / NATO

Cu toate aceste numere care flatează Europa, cheltuielile sale pentru apărare produc o putere de luptă disproporţionat de mică. Continentul este la ani distanţă de a se putea apăra de atacul unei forţe ruseşti reconstituite. La summitul de anul trecut, liderii NATO au aprobat primele lor planuri cuprinzătoare de apărare de la Războiul Rece încoace. Oficialii NATO spun că aceste planuri cer Europei să-şi mărească obiectivele existente (şi neîndeplinite) pentru capacitatea militară cu aproximativ o treime. Acest lucru, la rândul său, înseamnă că Europa ar trebui să cheltuiască cu aproximativ 50 % mai mult pentru apărare decât în prezent, sau aproximativ 3 % din PIB. Singurii membri europeni ai NATO care ating în prezent acest nivel sunt Polonia şi Grecia, aceasta din urmă din cauza pensiilor militare umflate.

Europa duce lipsă de militari

Oricum, mai mulţi bani nu sunt suficienţi. Aproape toate armatele europene se luptă să-şi îndeplinească obiectivele de recrutare, la fel ca şi America. În plus, creşterea cheltuielilor după 2014 a dus la o creştere alarmant de mică a capacităţii de luptă. O lucrare recentă a Institutului Internaţional de Studii Strategice (iiss), un think-tank din Londra, a constatat că numărul batalioanelor de luptă abia a crescut din 2015 (Franţa şi Germania au adăugat fiecare doar unul) sau chiar a scăzut, în Marea Britanie, cu cinci batalioane. La o conferinţă de anul trecut, un general american s-a plâns că majoritatea ţărilor europene ar putea desfăşura o singură brigadă cu forţă completă (o formaţiune de câteva mii de militari), dacă este aşa. Decizia îndrăzneaţă a Germaniei de a desfăşura o brigadă completă în Lituania, de exemplu, va fi o mare provocare. Pentru desfăşurarea unei brigăzi, germania va avea nevoie de încă două complete, pentru rotire, iar acest proces ar putea revitaliza Forţele Terestre germane.

Chiar şi atunci când Europa poate produce forţe combatante, adesea le lipsesc lucrurile necesare pentru a lupta eficient pentru perioade lungi de timp: capacităţi de comandă şi control, cum ar fi ofiţeri de stat major instruiţi pentru a conduce comandamente mari; informaţii, supraveghere şi recunoaştere, cum ar fi drone şi sateliţi; capacităţi logistice, inclusiv transport aerian; şi muniţie pentru a dura mai mult de o săptămână sau cam asa ceva. „Lucrurile pe care militarii europeni le pot face, le pot face foarte bine”, spune Michael Kofman, expert militar, „dar de obicei nu pot face multe dintre ele, nu le pot face pentru foarte mult timp şi sunt configurate pentru perioada iniţială a unui război pe care Statele Unite l-ar conduce”.

Polonia este un exemplu bun pentru reînarmarea europeană. Va cheltui 4% din PIB-ul său pentru apărare în acest an şi va cheltui mai mult de jumătate din aceşti bani pe echipamente, cu mult peste obiectivul NATO de 20%. Cumpără un număr imens de tancuri, elicoptere, obuziere şi artilerie cu rachete HIMARS – la prima vedere, exact ceea ce are nevoie Europa. Dar sub guvernul anterior, spune Konrad Muzyka, analist în domeniul apărării, a făcut acest lucru cu puţină planificare coerentă şi neglijare totală a modului de echipare şi întreţinere a echipamentului, numărul personalului scăzând.

Lansatoarele HIMARS ale Poloniei pot lovi ţinte aflate la 300 km distanţă, dar platformele sale de informaţii nu pot vedea atât de departe. Se bazează pe America pentru asta.

O opţiune ar fi ca europenii să îşi pună în comun resursele. În ultimii 16 ani, de exemplu, un grup de 12 ţări europene au cumpărat şi operat în comun o flotă de trei aeronave cargo cu rază lungă de acţiune – în esenţă, un program de timeshare pentru transportul aerian. În ianuarie, Germania, Olanda, România şi Spania au făcut echipă pentru a comanda 1.000 de rachete utilizate în sistemul de apărare aeriană PATRIOT. Aceeaşi abordare ar putea fi adoptată şi în alte domenii, cum ar fi sateliţii de recunoaştere.

Europa trebuie să înţeleagă că doar unită se poate apăra eficient de o forţă precum cea a Rusiei.

Problema este că ţările cu industrii mari de apărare – Franţa, Germania, Italia şi Spania – adesea nu reuşesc să cadă de acord asupra modului în care contractele ar trebui împărţite între producătorii lor naţionali de arme. Există, de asemenea, un compromis între astuparea rapidă a găurilor şi construirea propriei industrii de apărare a continentului. Franţa este iritată de o schemă recentă condusă de Germania, Iniţiativa Europeană Sky Shield, în care 21 de ţări europene cumpără în comun sisteme de apărare aeriană, în parte pentru că implică cumpărarea de lansatoare americane şi israeliene alături de cele germane. Când Olaf Scholz, cancelarul Germaniei, a cerut recent Europei să adopte o „economie de război”, Benjamin Haddad, parlamentar francez în partidul Renaşterii al lui Emmanuel Macron, a replicat: „Nu cumpărând echipament american vom ajunge acolo”. Producătorii europeni de arme, a argumentat el, nu vor angaja muncitori şi nu vor construi linii de producţie dacă nu primesc comenzi.

Aceste provocări gemene – consolidarea capacităţii militare şi revitalizarea producţiei de arme – sunt formidabile. Industria europeană de apărare este mai puţin fragmentată decât presupun mulţi, spune Jan Joel Andersson de la Institutul UE pentru Studii de Securitate într-o lucrare recentă: continentul produce mai puţine tipuri de avioane de luptă şi avioane radar aeriene decât America, de exemplu. Dar există ineficienţe. Ţările au adesea priorităţi de proiectare diferite. Franţa doreşte avioane capabile de portavioane şi vehicule blindate mai uşoare; Germania preferă avioanele cu rază mai lungă de acţiune şi tancurile mai grele. Cooperarea la nivel european privind tancurile a eşuat în mod constant, scrie Andersson, iar un efort franco-german în curs de desfăşurare este pus sub semnul întrebării.

Deficitul de militari din Europa conduce la discuţii la fel de grele. În decembrie, Pistorius a declarat că „în retrospectivă” Germania a greşit prin încetarea serviciului naţional obligatoriu în 2011. În ianuarie, generalul Sir Patrick Sanders, şeful armatei britanice, a declarat că pregătirea societăţilor occidentale pentru un război ar fi o „acţiune a întregii naţiuni” şi că Ucraina a arătat că „armatele regulate încep războaie; armatele cetăţeneşti le câştigă”. Remarcile sale au provocat o furie naţională cu privire la recrutare, deşi nu a folosit niciodată cuvântul. Mai multe ţări din Europa de Vest studiază modelele de „apărare totală” ale Suediei, Finlandei şi altor ţări din nordul Europei, care pun accentul pe apărarea civilă şi pregătirea naţională.

Aceleaşi discuţii sunt şi în România, unde Armata de aproximativ 70.000 de militari, din care mai puţin de 20.000 ar intra în tranşee în caz de război, nu este de ajuns pentru apărarea teritoriului naţional.

Râmâne Europa fără umbrela nucleară a SUA?

Poate că cea mai greu de înlocuit capacitate a Europei este cea despre care toată lumea speră că nu va fi niciodată necesară. America se angajează să-şi folosească armele nucleare pentru a-şi apăra aliaţii europeni. Aceasta include atât forţele sale nucleare „strategice”, cele din submarine, silozuri şi bombardiere, cât şi bombele tactice gravitaţionale B61 „non-strategice” mai mici şi cu rază mai scurtă de acţiune stocate în baze din întreaga Europă, care pot fi lansate de mai multe forţe aeriene europene. Aceste arme au servit drept garanţie supremă împotriva invaziei ruseşti. Cu toate acestea, un preşedinte american care refuză să rişte trupele americane pentru a apăra un aliat european ar fi puţin probabil să rişte oraşele americane într-un război nuclear.

În timpul primului mandat al lui Trump, această teamă a reînviat o veche dezbatere cu privire la modul în care Europa ar putea compensa pierderea umbrelei nucleare americane. Marea Britanie şi Franţa deţin ambele arme nucleare. Dar au doar 500 de focoase, comparativ cu cele 5.000 ale Americii şi cele aproape 6.000 ale Rusiei. Pentru susţinătorii descurajării „minime”, acest lucru nu are prea mare importanţă: ei cred că câteva sute de focoase, mai mult decât suficiente pentru a distruge Moscova şi alte oraşe, îl vor descuraja pe Putin de la orice aventură nesăbuită. Analiştii cu o înclinaţie mai macabră cred că un astfel de megatonaj dezechilibrat şi daunele disproporţionate pe care Marea Britanie şi Franţa le-ar suferi îi oferă lui Putin un avantaj.

Sursă: The Economist

Susţinătorii autosuficienţei europene răspund că stabilirea unui „pilon european” în cadrul NATO serveşte unui scop triplu. Întăreşte NATO atâta timp cât America rămâne, arată că Europa este angajată să împartă povara apărării colective şi, dacă este necesar, pune bazele în cazul unei rupturi viitoare. Cheltuieli mai mari pentru apărare, mai multă producţie de arme şi mai multe forţe capabile de luptă vor fi necesare chiar dacă America rămâne în alianţă şi în conformitate cu planurile actuale de război. Mai mult, chiar şi cel mai eurofil dintre preşedinţi ar putea fi forţat să devieze forţele departe de Europa dacă, de exemplu, America ar fi atrasă într-un mare război în Asia.

Este cu siguranţă posibil ca şocul la adresa securităţii europene să fie mai puţin dramatic decât ne temem. Poate că America va adopta un pachet de ajutor. Poate că Europa va aduna suficiente proiectile pentru a menţine Ucraina solvabilă. Poate că, chiar dacă Trump va câştiga, el va menţine America în NATO, pretinzând credit pentru faptul că majoritatea membrilor săi – şi toţi cei de-a lungul frontului de est şi, prin urmare, cei care au cea mai mare nevoie de protecţie – nu mai sunt „delincvenţi” şi plătesc destul pentru Apărare. Unii oficiali europeni chiar se gândesc că Trump, care este pasionat de armele nucleare, ar putea lua măsuri drastice, cum ar fi satisfacerea cererii Poloniei de a fi inclusă în acordurile de partajare nucleară.

Pentru moment, există încă dezbateri intense cu privire la cât de departe ar trebui să se protejeze Europa împotriva abandonului american. Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, a avertizat în repetate rânduri că ideea este inutilă. „Uniunea Europeană nu poate apăra Europa”, a afirmat el în 14 februarie. „Optzeci la sută din cheltuielile de apărare ale NATO provin de la aliaţi NATO din afara UE”. (F. Jipa).

Sursă foto: SMG Franţa