În Poliția Română, infractorul poate traversa mai multe județe într-o singură noapte. Polițistul care vrea să se mute în județul de domiciliu are nevoie de rapoarte, răbdare și, eventual, de o a doua viață, fiindcă prima riscă să se termine la „reveniți cu o nouă solicitare”.
Sindicatul Europol reclamă lipsa unor criterii clare, publice și verificabile pentru aprobarea mutărilor. Unii polițiști așteaptă ani. Alții pleacă în câteva luni. De ce? Aici începe adevărata muncă de investigație: nu urmărirea unui suspect, ci identificarea criteriului.
Criteriul a fost văzut ultima dată intrând într-un birou. De atunci, nu mai răspunde la solicitările de transparență.
Cincisprezece rapoarte și un singur răspuns: mai încercați o carieră aici
Potrivit Europol, un polițist încadrat în DGPMB în 2022 încearcă din 2024 să se mute la IPJ Dolj. A depus 15 rapoarte. Toate au primit răspuns negativ, motivat prin deficitul de personal și situația operativă.
Cincisprezece rapoarte. Omul n-a mai cerut mutarea, a început o colecție de literatură administrativă. La următorul volum poate să pună prefață: „Dedic această lucrare familiei mele, pe care sper s-o revăd înainte de pensionare”.
În același timp, susține sindicatul, mai mult de 15 colegi au obținut aprobarea mutării către alte inspectorate, inclusiv polițiști cu vechime mai mică.
Sigur, pot exista diferențe legitime între cazuri. Tocmai de aceea ar trebui explicate. Dar când explicația lipsește, deficitul de personal capătă însușiri supranaturale: pentru unii e zid de beton, pentru alții e perdea de mărgele.
Nu cerem să dispară deficitul prin magie. Cerem să ni se explice de ce magia pare să funcționeze diferit de la un dosar la altul.
Lege avem. Ce facem cu ea e proba de perspicacitate
Există Statutul polițistului. Există Ordinul MAI nr. 140/2016. Așadar, nu vorbim despre o instituție care a uitat să inventeze procedura.
Problema semnalată de Europol este alta: cum sunt comparate solicitările, cine are prioritate și de ce?
Într-un mecanism transparent, omul știe ce contează: vechimea, postul disponibil, situația familiei, problemele medicale, necesarul de personal. În mecanismul descris de sindicat, omul știe mai ales unde se depune raportul.
Atât. Restul e suspans administrativ.
Ai număr de înregistrare, dar n-ai orizont. Ai domiciliu, dar n-ai certitudinea că vei ajunge să locuiești acolo. Ai familie, dar instituția pare să o trateze ca pe un hobby practicat între ture.
Deficitul de personal: argument serios, nu ștampilă universală
Lipsa de personal poate justifica, în mod real, refuzul unei mutări. Ordinea publică nu se asigură cu urări de bine și nici patrulele nu se completează cu personaje din organigramă desenate în creion.
Dar un motiv real trebuie explicat concret.
Câte posturi sunt ocupate? Ce specializări lipsesc? Ce plecări au fost aprobate? În ce condiții? De ce două cereri aparent similare au primit soluții diferite?
Fără aceste răspunsuri, „situația operativă” riscă să devină echivalentul instituțional al lui „pentru că așa zic eu”, doar că poartă uniformă și are antet.
Un refuz motivat se poate înțelege. Un refuz multiplicat nu devine motivare doar pentru că imprimanta lucrează consecvent.
„Indicator la schimb”: aduceți înlocuitorul și mai vedem
Una dintre soluțiile invocate este identificarea unui „indicator la schimb”. Administrativ, schimburile pot ajuta unitățile să-și echilibreze necesarul de personal. În versiunea trăită de solicitant, însă, mecanismul are farmecul unui anunț de mică publicitate:
„Schimb depărtare de familie cu apropiere de domiciliu. Ofer răbdare, dosar complet și uzură nervoasă. Aștept variante.”
Polițistul nu mai trebuie doar să-și facă meseria. Devine și agent de recrutare pentru propria plecare. Își caută corespondentul, potrivește județele, verifică posibilitățile și speră că, după ce rezolvă puzzle-ul, nu schimbă cineva capacul cutiei.
Europol susține că la IPJ Constanța există refuzuri inclusiv în asemenea situații, fără justificarea deciziei.
Dacă așa stau lucrurile, „indicatorul la schimb” nu mai e cheia ușii. E doar dreptul de a mai bate o dată.
Constanța: cererile se analizează, explicațiile se lasă la dospit
Conform datelor prezentate de Europol, la Constanța au fost analizate, în cursul anului 2026, 183 de cereri de mutare către județele de proveniență. Dintre acestea, 35 au fost aprobate prin identificarea unui „indicator la schimb”.
Sindicatul reclamă că nu au fost explicate criteriile aplicate și motivele neaprobării celorlalte solicitări.
Cifrele, singure, nu demonstrează favoritism. Dar nici nu țin loc de explicații.
„Am analizat” nu înseamnă automat „am lămurit”. Și ospătarul poate analiza nota de plată; clientul tot are dreptul să știe de unde a apărut al treilea șnițel.
După protestele din februarie 2026, despre care amintește Europol, răspunsul firesc ar fi transparența. Nu transparența aceea de birou prin care se vede planta de la fereastră, dar nu se vede criteriul după care se decide viața unui angajat.
Familia, această anexă incomodă a dosarului profesional
Dincolo de hârtii există rate, chirii, copii, soți și părinți bolnavi. Europol descrie situații în care distanța dintre serviciu și domiciliu pune presiune serioasă pe viața familială și pe buget.
În traducere administrativă, polițistul trebuie să fie prezent la serviciu, disponibil pentru misiuni și suficient de elastic financiar încât să întrețină o viață în două locuri.
Eventual să-și îmbrățișeze familia prin aplicație. Dacă se întrerupe conexiunea, să depună raport.
Iar replicile manageriale reclamate de sindicat — „te-am pus eu să te faci polițist?”, „te-am pus eu să alegi capitala?”, „descurcă-te și tu ca alți colegi” — merită expuse într-un muzeu al conducerii prin ridicat din umeri.
„Te-am pus eu să te faci polițist?” nu este argument managerial. Este renunțarea la argument, rostită de pe un scaun cu putere de semnătură.
După aceea, probabil, urmează discursul despre motivarea personalului.
Nu poți trata omul ca pe o piesă blocată în inventar și apoi să te întrebi de ce nu mai funcționează cu entuziasm.
Pilele: suspiciunea crește unde explicația lipsește
Europol semnalează și percepția că intervențiile unor persoane influente pot conta în aprobarea mutărilor.
Să păstrăm distincția: percepția nu este probă, iar o mutare aprobată nu dovedește existența unei intervenții.
Dar instituția nu combate suspiciunile ascunzând mecanismul deciziei. Dacă oamenii nu văd regulile, încep să caute relațiile. Dacă nu primesc explicații, primesc zvonuri.
Și uite așa, în loc să întrebe „ce condiții trebuie să îndeplinesc?”, angajatul ajunge să se întrebe „pe cine trebuia să cunosc?”.
Aceasta este factura opacității. Și o plătesc inclusiv cei ale căror mutări au fost aprobate perfect justificat.
Soluția scandaloasă: reguli pentru toată lumea
Ce solicită, în esență, Europol? Criterii publice. Evidența cererilor. Motivarea concretă a refuzurilor. Luarea în calcul a situațiilor familiale și medicale. Acces transparent la posturi și posibilități de schimb. O cale clară de reanalizare.
Adică niște lucruri atât de revoluționare încât alte organizații le numesc, pur și simplu, administrare.
Nimeni nu cere ca toate mutările să fie aprobate. Nu se poate goli un inspectorat fiindcă tuturor le este dor de casă. Dar nici dorul de casă nu trebuie tratat ca abatere de la disciplina organigramei.
MAI și inspectoratele din subordine au de răspuns la o întrebare simplă: după ce reguli decideți și cum le poate verifica omul căruia îi cereți să mai aștepte?
Până atunci, polițistul poate continua să depună rapoarte. Să le numeroteze, să le arhiveze și să le lase moștenire.
Poate că el nu va ajunge prea curând acasă.
Dar dosarul lui are deja domiciliul stabil la „nu se aprobă”. (Cerasela N.).
Pamflet inspirat de situațiile relatate de Sindicatul Europol. Datele și cazurile prezentate sunt atribuite organizației sindicale; comparațiile și exagerările sunt satirice.