Locotenentul Vasile Ciceu este pilot-șef la patrula 1 elicoptere de la Grupul 256 Elicoptere Tuzla. Colegiul Naţional Militar Mihai Viteazul din Alba Iulia a fost prima staţie din lungul drum cazon străbătut până în prezent. 

Cu gândul la infanterie, a devenit student, în cele din urmă, al Academiei Navale Mircea cel Bătrân. În 2013, au fost scoase la concurs mai puține locuri la academii decât numărul total al absolvenţilor celor trei colegii militare din ţară. Nu a mai depins de ceea ce îşi dorea fiecare să urmeze, ţelul fiind de a prinde un loc în mediul universitar militar. Deşi îmi doream AFT, am intrat la profilul navigaţie de la Academia Navală.

Nu i-a luat mult timp să se îndrăgostească de marină, programul de pregătire de la sfârșitul fiecărui an fiind pe placul său. La sfârșitul primului an de academie, mergem la o bază de instrucție pe malul lacului Siutghiol, unde am învățat să dau la rame la barca 10 plus unu, să merg cu canoea. Practica de la bordul bricului Mircea, la sfârșitul anului al doilea, a fost, de asemenea, o experiență care mi-a întărit convingerea că locul meu e pe mare.

A luat contact şi cu navele militare, iar, în ultimul an de facultate, și-a adjudecat brevetul pentru scafandri de luptă, dorindu-şi să ajungă operator FOS. Din păcate, la Forțele Speciale au fost locuri puține, astfel că am ajuns la bordul unui dragor maritim, în portul militar din Constanța. Opțiunea sa a fost de la început încadrarea ca ofițer scafandru, dar, din cauza comandantului dragorului, speranțele pentru un transfer i-au fost retezate. Tu pleci de aici când vreau eu, stai aici doi ani și după aia mai vedem, i s-a transmis. Dacă mi s-ar fi permis să-mi urmez visul, este posibil ca acum să ne fi întâlnit la divizionul de scafandri.

A ajuns să fie demobilizat, deşi făcea parte dintr-un divizion destul de activ din punctul de vedere al ieșirilor pe mare. La Divizionul 146 Nave Minare-Deminare a fost încadrat ca ofiţer de luptă antisubmarin, arme sub apă. Participa la diverse exerciții pe mare, atât în grupări navale internaţionale, cât şi naționale, însă a simțit că locul său nu e acolo.

În august 2018, după cinci luni la bordul dragorului maritim, a luat hotărârea să-şi facă raport pentru a participa la selecția pentru cursul de pilot naval, activat din ofițer de marină. A primit răspuns favorabil, iar, după probele  de la Institutul Național de Medicina Aeronautică și Spațială de la București, a fost admis, alături de încă cinci colegi. Nu este o ciclicitate de admitere, formarea de piloți din ofițeri de marină făcându-se atunci când Grupul 256 Elicoptere cere acest lucru.

În martie 2019, a început cursul de pilot la Baza Aeriană de la Boboc, unde, într-un an de pregătire teoretică și practică, a zburat cu elicopterul IAR-316 Alouette. După ce am bifat numărul necesar de ore pe acest elicopter, am fost repartizați în două baze ale Forțelor Aeriene române: trei, în Baza 95 din Bacău, alţi trei în Baza 71 din Câmpia Turzii. Aici am zburat cu IAR 330 Puma Socat, după care ne-am întors la Grupul 256 imediat după ce am fost brevetați. Nu a avut probleme cu adaptarea, însă 2021 a fost un an în care Grupul 256 a participat la patru misiuni internaționale, după ce două dintre elicoptere intraseră într-un proces de reparații capitale. Nu am avut parte de o instrucție continuă. S-a zburat foarte puțin, pentru mine acesta fiind un factor demoralizator. În schimb, am avut timp să ne pregătim din punct de vedere teoretic.

Locotenentul simte că reprezintă un avantaj profesional faptul că el și colegii săi sunt absolvenți ai Academiei Navale, înțelegând mai bine zborul și apuntarea pe o navă de luptă. Știi foarte bine care este componența echipajului, care sunt rolurile fiecăruia, serviciul de luptă la bordul navei. Îți este foarte ușor să înțelegi anumiți termeni specifici pe care îi înveți în patru ani de academie. Până să ajung la elicoptere, am făcut și ofițer de cart, am fost specialist pe arme sub apă și am participat la misiuni de genul celor executate în prezent.

Când am deschis subiectul legat de satisfacția financiară și dotările unității, nu a ezitat să-și spună ofurile. Nu pot să ascund anumite lucruri, sunt dispus să merg în audiență și să vorbesc despre ceea ce mă nemulțumește. Are colegi de liceu militar cu care ține legătura, spunând că îi pare foarte rău că mulți dintre ei și-au dat demisia din sistem sau se gândesc la acest lucru. Dă exemplul unei foste colege, șefă de promoție atât în colegiu, cât și la Academia Tehnică Militară. A renunțat la cariera militară. Îmi spune că ce face acum îi place mai mult, dar de ce? Pentru că șefii din armată îi dădeau sarcini mult mai multe decât ar fi putut duce, nu știa de care să se apuce mai întâi, după care se alegea cu țipete din partea lor, întreabă și răspunde tot el. Salariul pe care îl avea era insuficient, raportat la munca depusă și pregătirea profesională. Sincer, era foarte bună în ceea ce făcea.

Un alt coleg, continuă el, la fel, și-a dat demisia din sistem, lucrează la București, iar acum vrea să dea armata în judecată pentru unele probleme pe care le-a întâmpinat. Șefii nu țineau cont de rapoartele sale, nu-l înțelegeau. Cred că schimbarea mentalității în unele unități este esențială. Noi nu avem astfel de probleme aici, dar în alte unități există. Nu poate să-mi spună cineva că omul acela nu știa ceva când el a absolvit primul! Știu foarte bine ce vorbesc, întrucât mă întâlnesc frecvent cu foștii colegi de liceu, mergem la diverse evenimente unde vorbim despre carieră și de ce unii colegi au plecat în alte sisteme, precum MAI, SPP, SRI. Ei au intrat în școli pe locurile Ministerului Apărării Naționale, iar acum pleacă la MAI și spun că le este mult mai bine, au alte condiții. Eu îmi doresc ca sistemul militar să se dezvolte, dar trebuie să țină  pasul cu timpurile.

Dacă ar primi o ofertă din mediul civil ar accepta-o?, îl întreb. Aș sta puțin pe gânduri, dar, dacă ar fi o ofertă foarte bună din punct de vedere financiar, nu aș spune nu. Cred că mi-ar fi mai greu cu adaptarea, m-ar cuprinde dorul de unitate și de colegi. Dacă ar fi după mine, aș pleca și i-aș chema pe toți lângă mine. Credeți-mă, când i-am arătat mamei fluturașul cu salariul meu, nu-i venea să creadă! Meseria de pilot necesită multe sacrificii personale. Încă nu am o familie, nu am copii. Mi-e foarte greu să mă văd în postura de părinte, în acest moment. În 2009, erau doar trei licee militare, acum sunt cinci. Atunci erau bine văzute, erau niște ani mai grei în România. Cine avea un serviciu la stat, într-adevăr, avea o anumită siguranță, dar în ziua de azi nu se mai aplică. Dacă n-aș pleca tot pe un post de pilot de elicopter, nu aș renunța la armată, pentru că am investit mult în pregătirea mea. E și hobby, și pasiune. Mă gândesc cu drag la armată atunci când zbor, știu că fac ceea ce îmi place, a încheiat locotenentul Vasile Ciceu. (L. Anghel).