Sindicatul „Diamantul” deschide sertarul cu rușini

Există dosare care schimbă jurisprudența. Și există dosare care schimbă manualul de prostie instituțională. Saga „Cănărău vs. IGPR/MAI” le bifează pe ambele.
Sindicatul „Diamantul” vine cu două argumente cruciale care, dacă vor fi luate în serios de instanțe, vor rescrie pentru viitor modul în care se face cercetarea disciplinară în Ministerul Afacerilor Interne.

Dacă „experții” de la control intern și resurse umane ar fi fost minim preocupați să înțeleagă și să aplice fidel legea, aceste erori procedurale grosolane nu ar fi existat. Numai că, în loc de drept, am avut „drept pe lângă”.

„Destituirea nr. 2” – când sistemul descoperă destituirea în serie

Contextul: ne aflăm în episodul „Destituirea nr. 2” dintr-o adevărată saga judiciară: Cănărău vs. IGPR/MAI.
Seria, pe scurt:

1. Mustrare 2021 – banner sindical
   • Cănărău este sancționat pentru un banner de protest sindical.
   • Dosar: 135/110/2023.
   • Rezultat: sancțiunea este câștigată DEFINITIV în favoarea lui Cănărău.
   • În traducere liberă: sistemul a luat-o pe coajă.
2. Destituirea nr. 1 – Dispoziția IGPR nr. 2402/10.03.2025
   • Cănărău este dat afară prima oară.
   • Curtea de Apel Galați, prin Decizia 519/R/02.09.2025, suspendă dispoziția.
   • Efect: Cănărău revine în drepturi, cel puțin provizoriu.
   • Sistemul disciplinar: „Ne descurcăm noi, mai dăm una.”
3. Destituirea nr. 2 – raportul de serviciu atacat acum
   • A doua destituire este emisă în timp ce prima este suspendată.
   • Adică, în loc să aștepte verdictul definitiv, sistemul dă cu „copy–paste” la destituire.

În dosarul actual, Cănărău cere anularea Destituirii nr. 2 și daune morale. Și vine cu două argumente-bombă care, fiecare separat, spulberă actul.

„Justiție pe amânare” – șapte termene ca să citești legea

Dosar: 2449/121/2025 – Tribunalul Galați, Secția Contencios Administrativ și Fiscal, complet C7 CAF – fond.
Obiectul: anularea raportului de serviciu (Destituirea nr. 2) + daune morale.

Părțile:

• Reclamant: CĂNĂRĂU IOAN – agent-șef principal de poliție, actualmente pensionar MAI, președinte Sindicat Europol – Galați.
• Pârâți:
  • IGPR – Inspectoratul General al Poliției Române
  • MAI – Ministerul Afacerilor Interne, cu tot cu ministrul de atunci, Daniel-Cornel Bode
  • și încă 11 persoane fizice cu funcții de conducere/decizie:
    MATEI Benone, IONICĂ Vicențiu-Iulian, IONIȚĂ Dorobanțu, LUPU Sorin, ȘINCAN Roxana, MIHĂI-DROR Răzvan, MUNTEAN Mihai-Dorin, DAN Cornel-Octavian, PĂUNESCU Emilian-Dumitru, MARCU Gabriel.
  • În total: 13 pârâți. O adevărată „echipă de proiect”.

Cronologia de toată jena:

• 16.04.2026 → 22.07.2026:
  Șapte amânări succesive de pronunțare, „pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise”.
  Traducere: instanța și părțile își fac timp să redescopere Codul muncii și Decizia ICCJ RIL nr. 18/2025.
• 23.10.2025 – cerere nouă:
  Se înregistrează cerere de amânare pentru depunerea de concluzii scrise.
• 06.11.2025 – încheiere:
  Se disjunge capătul de cerere privind suspendarea executării Dispoziției IGPR nr. 2748/21.05.2025 și se formează un nou dosar pentru suspendare.
• 22.07.2026 – termen curent:
  Termen pentru pronunțare. După șapte amânări, poate reușește cineva să citească până la capăt art. 60 din Codul muncii.

Nulitate în direct: „a-l destitui pe bolnav”

Primul argument-bombă de nulitate absolută: dispoziția de destituire a fost emisă în perioada concediului medical.

• Legea (art. 60 Codul muncii, ca drept comun) interzice concedierea/emiterea actelor de încetare a raportului de muncă pe durata incapacității temporare de muncă.
• Decizia ICCJ – RIL nr. 18/2025 (obligatorie, publicată în Monitorul Oficial nr. 967/20.12.2025) spune clar: încălcarea acestei interdicții atrage nulitatea absolută.
• Nu contează „când a fost bătut la mașină” actul, ci momentul în care produce efecte: dacă atunci omul se află în concediu medical, lovitura disciplinară este ilegală.

Așadar, „experții” de la control intern și resurse umane au reușit performanța să ignore atât Codul muncii, cât și o decizie obligatorie a Înaltei Curți.
Sindicatul „Diamantul” subliniază: dacă acești „specialiști” ar fi citit și aplicat legea, nu ne-am mai uita azi la un caz-școală de nulitate.

„Zombificarea disciplinară” – cum să destitui de două ori aceeași persoană

Al doilea argument-bombă: a doua destituire este emisă după ce prima devenise efectivă.

Situația juridică, pe românește:

• Prima destituire: Dispoziția IGPR nr. 2402/10.03.2025.
• A doua destituire: Dispoziția IGPR nr. 2740/22.05.2025 (în unele acte apare 2271/22.05.2025 – aceeași logică de „meticulozitate”).
• La data emiterii noii dispoziții, prima destituire era deja în vigoare, deci, Cănărău nu mai avea calitatea de polițist – era deja exclus din sistem.

Iar aici vine absurdul juridic maximal:
Nu poți destitui, a doua oară, o persoană deja destituită.
Nu poți aplica o a doua sancțiune disciplinară pentru aceleași fapte. Nu poți emite un nou raport de serviciu în baza unui raport juridic inexistent.

Consecința: a doua dispoziție este lovită de nulitate absolută, pentru că se sprijină pe un raport juridic mort. Sistemul a încercat să destituie un „cadavru disciplinar”.

Cei de la MAI și IGPR încearcă apărarea clasică: „e un nou raport de serviciu, cu alt temei juridic”.
Doar că, în absența unei calități de polițist în ființă juridică, „nou temei” înseamnă nou abuz.

Și, după cum Sindicatul „Diamantul” atrage atenția, dacă, la final, prima dispoziție va fi anulată definitiv, sistemul are oricum destule instrumente legale să verifice și să sancționeze disciplinar. Dar nu poți corecta o ilegalitate cu o ilegalitate și mai mare.

Tribunalul greșește, Curtea drege: istoria repetată a „capcanei sistemului”

Nu e prima dată când instanța de fond o ia pe arătură în dosarele lui Cănărău:

• Dosarul 360/2022 – pierdut inițial la Tribunal, câștigat DEFINITIV la Curtea de Apel Galați.
• Dosarul 104/2024 – aceeași poveste: Tribunalul spune „nu”, Curtea de Apel spune „ba da”.

În prezenta cauză, spune Sindicatul „Diamantul”, avem aceeași „logică” sancționator–disciplinară pusă la zid.
Instanța de fond a mai greșit în trecut în dosarele lui Cănărău. A fost corectată în recurs. Sistemul disciplinar și o parte a instanțelor par prinse în aceeași „capcană” logică: orice sindicalist incomod trebuie scos din joc, chiar cu prețul ignorării legii.

„Pensionar, dar nu bătut în cuie” – procesele nu mor cu omul

Un detaliu esențial pe care Sindicatul „Diamantul” îl explică ferm:

• După suspendarea celor două destituiri, Cănărău a ieșit la pensie.
• Asta nu înseamnă că procesele au rămas fără obiect.
• Procesele continuă, iar mizele sunt clare:
  • recunoașterea caracterului ilegal al dispozițiilor de destituire
  • consolidarea unei jurisprudențe care să blocheze, pe viitor, astfel de abuzuri
  • repararea prejudiciului moral.

Emil Pascuț, de la Sindicatul „Diamantul”, precizează că aceste argumente au fost create și explicate public de el de mai mult timp, alături de altele – cum ar fi omisiunea de audiere în cercetarea disciplinară.
Mai mult: deja alți polițiști au folosit aceste argumente și au obținut, la rândul lor, suspendări ale efectelor sancțiunii disciplinare.

Așadar, nu vorbim doar despre un caz izolat, ci despre o schemă de apărare validată în practică împotriva abuzurilor disciplinare superficiale sau rău-intenționate.

„Manual pentru cei care urmează la rând” – de ce contează acest dosar pentru toți

Sindicatul „Diamantul” transmite clar:
„Vă pun această notă de informare pentru că știu că sunteți destui în macar una din cele două situații:

• fie vi s-a emis o sancțiune/se încetează raportul de serviciu în concediu medical
• fie se joacă cineva cu sancțiuni în serie, pe același raport juridic.”

Aceste două argumente cruciale –

1. interdicția de sancționare încât timp ești în concediu medical (art. 60 Codul muncii + Decizia ICCJ RIL nr. 18/2025)
2. imposibilitatea de a destitui de două ori o persoană deja destituită, în baza aceluiași raport juridic inexistent –

sunt menite să schimbe pentru viitor cercetarea disciplinară în MAI și nu numai.

Pentru toți cei care se confruntă cu „execuții disciplinare” fabricate la comandă, acest dosar este mai mult decât un litigiu personal: este un precedent și un instrument.
Iar pentru „specialiștii” din resurse umane și control intern care semnează dispoziții în bătaie de joc față de lege, este un avertisment:

Când ignori Codul muncii și Înalta Curte, nu faci disciplină. Faci nulități absolute în serie. (Cristina T.).

Guvernul, prins cu „urgența” falsă în buzunar

Nu există urgență, nu există ordonanță de urgență – asta este, pe scurt, palma aplicată Guvernului de Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 876 din 16 iulie 2026. Curtea a admis, cu majoritate de voturi, excepția de neconstituționalitate și a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 este neconstituțională în integralitatea sa.

Informația este dezvăluită și explicată pe larg de Sindicatul Europol, care arată negru pe alb cum Executivul a încercat, încă o dată, să facă „legiferare la minut”, cu sirenă de urgență trasă fals, pentru a băga în malaxor drepturile salariale, pensiile și alte prestații sociale ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv ale militarilor și polițiștilor.

CCR: „Urgența” Guvernului, o simplă chestiune de chef legislativ

În motivarea deciziei, Curtea Constituțională arată limpede: Guvernul nu a demonstrat existența unei situații extraordinare care să justifice adoptarea OUG nr. 62/2024. Argumentele Executivului au fost de… oportunitate legislativă, adică mai degrabă „așa vrem noi acum”, decât „arde, trebuie să intervenim imediat”.

Or, art. 115 alin. 4 din Constituție nu vorbește despre chef de reglementare, ci despre situații extraordinare, reale, obiective, care nu suferă amânare. În traducere liberă: nu poți să-ți bați joc de ordonanța de urgență și s-o transformi în mic instrument de reglaj politic și bugetar.

OUG 62/2024: cum a vrut Guvernul să lege Justiția de mâini și de picioare

Prin OUG nr. 62/2024, Guvernul a inventat o procedură specială pentru litigiile privind drepturile salariale, pensiile și alte prestații sociale ale personalului remunerat din fonduri publice – inclusiv militari și polițiști. Punct ochit: exact zona unde, în ultimii ani, statul a tot „optimizat” pe spatele angajaților, după cum amintește Sindicatul Europol.

Actul normativ obliga instanțele de fond să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție încă din prima instanță, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind chestiuni de drept, sub pretextul asigurării unei practici judiciare unitare.

Tradus în limbaj comun: înainte ca judecătorul să apuce să judece efectiv, trebuia să trimită mingea în terenul ÎCCJ, blocând procesele și trântind peste ele o „unitate de practică” gândită la centru. Justiția uniformă prin sufocare procedurală.

CCR: jurisprudența nu se unifică prin ordonanță panicată

Curtea Constituțională nu a înghițit povestea cu practica neunitară. Existența unor soluții diferite în practica instanțelor nu este, în sine, o împrejurare extraordinară. Dimpotrivă, spune CCR, unificarea jurisprudenței este deja prevăzută în Codul de procedură civilă: recursul în interesul legii și hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cu alte cuvinte, mecanismele există deja. Nu trebuie să vii cu o OUG ca să „repari” ceva ce are deja mijloace de reglare. Așa că povestea Executivului cu „vai, trebuie urgent să uniformizăm deciziile” a picat la testul de constituționalitate. Nu era urgență, era doar un pretext.

Executivul intră cu bocancii în Justiție: separația puterilor, făcută zob

Dincolo de lipsa urgenței, Curtea atrage atenția asupra unui derapaj grav: încălcarea principiului separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituție.

Guvernul, prin OUG 62/2024, s-a băgat direct peste procese aflate deja pe rolul instanțelor, impunând o procedură specială și influențând cursul unor litigii pendinte. A limitat posibilitatea judecătorilor de a soluționa cauzele potrivit regulilor generale de procedură. Adică Executivul a vrut să regleze din pix mersul Justiției, în timp ce aceasta judecă exact statul.

O asemenea ingerință este incompatibilă cu independența autorității judecătorești și cu rolul constituțional al instanțelor. Pe românește: Guvernul nu are ce căuta în sala de judecată ca legiuitor de urgență, cu mâna pe gâtul dosarelor.

Efectele după publicare: „urgența” moare, procesele respiră

După publicarea deciziei CCR în Monitorul Oficial, efectele sunt concrete și masive:

• Litigiile privind drepturile salariale, pensiile militare și celelalte drepturi bănești ale personalului plătit din fonduri publice vor fi soluționate după regulile generale din Codul de procedură civilă, nu după invenții de moment ale Guvernului.
• Mecanismul procedural special din OUG nr. 62/2024 dispare din peisaj: nu mai este aplicabil.
• Numeroase cauze aflate pe rol vor putea fi judecate fără întârzierile artificiale create de obligativitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție.
• Instanțele revin la normal: vor soluționa fiecare cauză în funcție de particularitățile ei, cu respectarea normelor de drept comun, nu după „tunelul” procedural trasat de Guvern.

Pe scurt, Justiția scapă de o botniță procedurală, iar cei afectați – polițiști, militari și restul personalului bugetar – au din nou șansa unei judecăți reale, nu a unei așteptări fără sfârșit.

Ordonanțe-trenuleț: hobby-ul Guvernului pe spinarea militarilor și polițiștilor

Decizia CCR nu lovește doar în OUG 62/2024. Ea expune o practică devenită rutină: Guvernul legiferează prin ordonanțe de urgență în domenii care ating direct drepturile salariale și de pensie ale polițiștilor și militarilor.

Conform analizei și criticilor formulate de Sindicatul Europol, în ultimii ani am văzut o puzderie de „ordonanțe-trenuleț”: la un loc, pe bandă rulantă, cu restrângeri, amânări și modificări ale drepturilor bănești. De fiecare dată, se invocă urgența. De aproape niciodată nu se demonstrează, în mod real și obiectiv, situația extraordinară.

Urgența este la buget, nu în Constituție. Iar Guvernul a tratat ordonanța de urgență ca pe un abonament premium la ocolirea Parlamentului.

CCR trage frâna de mână: ordonanța de urgență nu e Constituția Guvernului

Hotărârea Curții Constituționale este mai mult decât o simplă anulare a unei ordonanțe. Este un semnal dur: recurgerea excesivă la ordonanțe de urgență nu poate înlocui procesul legislativ parlamentar.

Constituția prevede ordonanța de urgență ca instrument excepțional. Transformarea ei în regulă de guvernare riscă să dinamiteze echilibrul puterilor în stat și să facă praf securitatea juridică a cetățenilor. Iar printre cei mai loviți de aceste improvizații normative sunt tocmai polițiștii și militarii, a căror salarizare și pensii au fost răsucite, tăiate, amânate și reconfigurate prin astfel de acte.

Prin Decizia nr. 876/16.07.2026, CCR îi spune Guvernului, ferm și fără menajamente:
urgența nu e ce spuneți voi că e, separația puterilor nu e opțională, iar drepturile oamenilor – fie ei polițiști, militari sau alți bugetari – nu sunt decor pentru ordonanțe-trenuleț.

Restul ține de memoria publică: câte astfel de palme constituționale mai trebuie ca Executivul să înțeleagă că nu poate conduce țara doar din „camera de urgențe” legislative? (Cerasela N.).

Filozoful își scrie epopeea: Drept la replică de noaptea minții

Serialul „Grădinița de cadre – IPJ Prahova”, documentat de Incisiv de Prahova, revine cu sezonul XXVII și același personaj principal: agentul rutier Lăpădatu Lucian, „spaima mall-ului, a gangului și a bunului-simț”.

După ce Incisiv de Prahova a prezentat cazul său – bere înainte de schimb, circ la mall, nervi la geam și combinații pentru „rude” – Lăpădatu s-a scremut și a livrat un drept la replică publicat, conform deontologiei, tot de Incisiv de Prahova (sursa detaliilor). Numai că „dreptul” lui la replică e o colecție de contradicții, minciuni grosolane și auto-demascări, pe care le demontăm punctual.

Soția cu ghetele, el cu tupeul: De ce s-a prezentat filozoful ca și clientul principal?

În dreptul la replică, Lăpădatu susține că soția a cumpărat ghetele de la Tezyo, AFI Cotroceni. El doar „s-a prezentat” la magazin să rezolve situația.

Întrebare simplă: dacă soția e cumpărătorul, de ce s-a prezentat el ca vedetă a reclamației, ca și cum el ar fi fost clientul efectiv?

Răspunsul se potrivește perfect cu ceea ce Incisiv de Prahova a relatat deja: pentru că e polițist și a zis că îi iese. Nu vine „soțul X”, vine „domnu’ polițist”, care se simte îndreptățit să se impună în fața angajaților, nu să respecte procedurile legale.

Maratonul telefonic la OPC: De la 15 apeluri ratate la niciun mail legal

În dreptul la replică, Lăpădatu afirmă că a sunat de 10–15 ori la Protecția Consumatorului și nu i-a răspuns nimeni.

Bun. Și după ce nu-ți răspunde nimeni la telefon, ca polițist care cunoaște (măcar teoretic) legea:

• de ce nu trimiți un e-mail?
• de ce nu depui o petiție?
• de ce nu faci sesizare scrisă, pe cale legală?

Nu. El sare peste tot ce înseamnă procedură normală și ajunge la varianta de „șmecher cu epoleți”: se duce în mall, face scandal și… cheamă poliția. Asta e „logica de protecția consumatorului” în mintea lui: dacă nu răspunde OPC, transformăm totul într-un spectacol cu uniformă.

Poliția chemată la retur de ghete: Abuzul premeditat, nu neînțelegerea unui „biet consumator”

Elementul-cheie, recunoscut chiar de Lăpădatu în dreptul său la replică: a sunat la Dispeceratul Poliției municipiului Ploiești ca să vină un echipaj la fața locului și să „consemneze” situația cu returul de ghete.

Întrebarea de manual:

• este urgență?
• ține de competența poliției?
• au polițiștii dreptul să oblige un magazin să primească produsul retur?

Răspuns: nu, nu și iar nu.

Cu toate acestea, un agent de poliție – care știe foarte bine ce intră și ce nu intră în atribuțiile instituției – cheamă poliția ca să-și fabrice „probe” pentru viitoare plângeri la Protecția Consumatorului și să pună presiune pe angajați.

Nu e naivitate, e abuz premeditat. Exact cum reieșea din articolul inițial al Incisiv de Prahova.

„Îmi fabric probe”: Mintea bolnavă care transformă poliția în instrument personal

Lăpădatu recunoaște în scris, în dreptul la replică, că a vrut ca poliția să consemneze refuzul magazinului, pentru ca ulterior să aibă „dovezi obiective” pentru plângerea la Protecția Consumatorului.

Traducere:

• în loc să folosească direct calea legală (sesizare la OPC),
• a ales să folosească poliția ca accesoriu la presiunea asupra magazinului,
• a gândit dinainte „scena cu poliția” ca mijloc de intimidare și „probare”.

Mintea lui bolnavă nu a funcționat în registrul legii, ci în registrul: fac show, vin colegii, se sperie magazinul, îmi iese mie. E premeditare în cea mai pură formă: a încercat să-și fabrice „probe” în capul lui, forțând mâna celor de la Tezyo.

Cazul Păulești: „Nu cunosc pe nimeni”, dar știe exact numele șoferului

În articolul Incisiv de Prahova, nu a fost făcut public niciun nume al șoferului căruia i s-a reținut permisul în Păulești. S-a vorbit generic despre o „rudă” pentru care Lăpădatu ar fi încercat să intervină.

În dreptul la replică, Lăpădatu:

• afirmă că nu a intervenit pentru nimeni,
• afirmă că persoana sancționată nu îi este rudă,
• afirmă că nu este vorba de vreun „cumnat”,
• și, foarte important, dă numele persoanei: Ștefan Andrei 🙂

Întrebarea logică devastatoare: Dacă nu ai intervenit, dacă nu știi, dacă nu e rudă, dacă nu te interesează, de unde știi TU numele complet al șoferului sancționat, nume pe care nici Incisiv de Prahova, nici altcineva nu l-a publicat?

Răspunsul e evident: știe pentru că a fost implicat, pentru că a știut exact despre cine este vorba și pentru că a mințit în dreptul la replică. Singur se aruncă în gol, public, cu nume și prenume.

Scena cu mâna întinsă: Respectul de carton față de colegi

În dreptul la replică, filozoful se descrie ca un cavaler al imaginii:

• polițistul i-ar fi întins mâna,
• el ar fi refuzat „politicos” să dea mâna,
• ca să nu creadă angajații magazinului că sunt „prea apropiați”.

Realitatea, relatată de surse:

• polițiștii au venit civilizat,
• i-au întins mâna și l-au salutat,
• Lăpădatu i-ar fi repezit nervos: „Du-te, bă, de aici în altă parte, nu lângă noi”.

Nu era grijă pentru aparențe, era arogantul clasic, care se dă zmeu în fața publicului și își permite să-și trateze colegii ca pe niște figurante. După patru ani, în dreptul la replică, poate cosmetiza cum vrea. Dar bodycam-ul și memoria celor de față nu îl ajută.

Procesul-verbal și bodycam-ul: A știut că ia amendă, a refuzat să semneze

Lăpădatu pretinde că:

• nu i s-ar fi consemnat punctul de vedere,
• ar fi vrut să se noteze că „nu a făcut scandal” și „nu a jignit”,
• agentul ar fi refuzat să îl asculte,
• drept urmare, el nu a semnat.

Din informațiile obținute:

• polițiștii au consemnat ce a declarant,
• i-au adus la cunoștință că este filmat cu bodycam,
• i-au spus clar că va fi sancționat contravențional,
• Lăpădatu a refuzat să semneze în momentul în care a realizat că nu mai poate controla situația.

La mall era „șmecher de Brazi”, nu îl interesa. Când a aflat că procesul-verbal va fi folosit real, pe bune, semnătura nu i-a mai venit la fel de ușor. Un clasic: băiatul tare la fața locului, înger persecutat în plângeri și drepturi la replică.

„Mi-au dat banii pe ghete, deci am avut dreptate”: Sofismul opincilor cu epoleți

Lăpădatu mai susține că:

• în urma discuțiilor ulterioare cu Tezyo,
• s-a prezentat la sediul lor,
• a predat ghetele,
• a primit înapoi toată suma, ceea ce, în mintea lui, ar dovedi că el a avut dreptate de la început.

Probleme:

1. Povestea nu poate fi verificată azi. Din informațiile avute, minte și aici liniștit.
2. Chiar dacă ar fi adevărat, NU schimbă subiectul:
   • nu justifică chemarea poliției,
   • nu justifică circul din mall,
   • nu justifică folosirea instituției ca bâtă asupra unui magazin.

Faptul că, eventual, produsul avea un defect nu spală faptul că el a ales calea abuzului, nu a legii.

Contestatia pierdută: Judecătorii „răi” care au văzut bodycam-ul și tot l-au găsit vinovat

Capitolul preferat al filozofului: plângerea contravențională.

El spune că:

• a făcut plângere la Judecătoria Ploiești,
• nu a putut să se prezinte, fiind în recuperare,
• plângerea i-a fost respinsă pentru că n-a ajuns la proces,
• și lasă să se înțeleagă că, de fapt, ar fi fost nevinovat, dar „victimă” a formelor procedurale.

Realitatea juridică:

• într-un proces contravențional, cauza NU se pierde automat doar pentru că nu te prezinți;
• instanța judecă pe baza probelor: proces-verbal, filmări, declarații;
• dacă IPJ cere judecarea în lipsă (și o face frecvent), judecătorul se uită la bodycam, la acte, la tot ce există la dosar.

Situația absurdă din „filozofia” lui ar arăta așa:

• judecătorii văd pe filmare că e nevinovat, nu scandalagiu,
• dar, pentru că nu se prezintă fizic, îl lasă sancționat „din răutate”.

Realitatea: judecătorii au văzut filmările bodycam, au analizat și l-au găsit vinovat. Restul sunt oftaturi de frustrat prins cu mâța-n sac.

Și dacă tot se consideră atât de curat, poate face public hotărârea instanței, să vedem negru pe alb ce a reținut judecătorul. Altfel, vorbim doar de basme.

Polițistul intervenient „sancționat disciplinar”: Fabulă demontată de bodycam

Lăpădatu lasă să se înțeleagă că:

• polițistul care a intervenit la evenimentul din mall
• ar fi fost sancționat disciplinar pentru felul în care a gestionat situația,
• pe când el, Lăpădatu, ar fi rămas „curat și uscat”.

Din datele pe care le avem:

• polițistul NU a fost sancționat disciplinar,
• dimpotrivă, bodycam-ul i-a salvat pielea,
• imaginile au arătat clar cine a fost recalcitrantul,
• „filozoful” nu a pățit nimic disciplinar doar pentru că șefii au considerat incidentul minor și nu au vrut să escaladeze.

Nu pentru că ar fi fost el vreo floare de crin.

Geamul spart la nervi, rescris ca „accident cu cârje”

Incisiv de Prahova, pe baza surselor, a arătat un tablou clar:

• Lăpădatu a avut crize de nervi,
• a spart un geam cu mâna,
• și-a tăiat tendoanele,
• mâna dreaptă a fost făcută praf,
• s-a pus problema necorespunderii fizice.

În dreptul la replică, totul devine:

• un simplu accident casnic,
• cu el deplasându-se cu cârje,
• dezechilibrându-se,
• și căzând nefericit într-o ușă de termopan.

Doar că, la momentul respectiv, le povestea colegilor altceva: geam spart pe fond de nervi, nu pe fond de cârje. Acum, când trebuie să dea bine pe hârtie, brusc e o victimă a gravitației.

Cam același tipar ca la alt „erou” din IPJ Prahova, Petre Răzvan, care „se jura” că nu a luat mită… până a venit DGA și a clarificat situația.

„Nu m-au evitat colegii, nu am fost tras pe dreapta”: Realitatea din birouri și din teren

Lăpădatu afirmă că:

• nu a fost „tras pe linie moartă” la birou,
• colegii nu s-au ferit să lucreze cu el,
• nu a fost considerat inapt,
• s-a prezentat la trageri și la tactică polițienească fără probleme.

Din sursele Incisiv de Prahova:

• da, a fost tras un timp pe dreapta, fiind ținut mai mult la birou,
• da, colegii se feresc să iasă cu el în teren chiar și în prezent, pentru că este „bolnav cu nervii”,
• da, a existat îngrijorare reală privind capacitatea lui de a imobiliza, încătușa sau gestiona situații tensionate.

Faptul că „a trecut” tragerile și ședințele de tactică spune mai mult despre standardele de îngăduință din IPJ Prahova decât despre capacitatea lui reală. Nu era să îl scoată cineva oficial „inapt”, că se vedea tot sistemul în oglindă.

Bere, gang și negare: „Nu sunt prost să recunosc că am băut la muncă”

Lăpădatu respinge în bloc afirmațiile legate de consumul de alcool:

• nu ar consuma băuturi alcoolice înainte de serviciu,
• nici în timpul programului,
• nici imediat după,
• nu există, chipurile, niciun raport, nicio sancțiune, nicio constatare.

Incisiv de Prahova, în articolul precedent, pe baza surselor, a descris obișnuința:

• „încălzirii” cu o bere la cutie,
• în gangul spre parcarea Poliției municipiului Ploiești,
• înainte de schimbul II.

Normal că nu există document oficial. În „familia” IPJ Prahova S.R.L., nimeni nu se grăbește să își toarne colegul. Toți știu, toți văd, toți tac. Până într-o zi, când se va ajunge la clasicul titlu: „Polițist beat a omorât un om pe trecerea de pietoni”. Și atunci o să curgă comunicatele.

„Nu consum alcool la serviciu” sună bine în dreptul la replică. Și Petre Răzvan „nu lua mită”, până a venit DGA.

Concluzie: Dacă tăcea, filozof rămânea (aici)

Incisiv de Prahova a documentat deja, în serialul „Grădinița de cadre – IPJ Prahova”, cum arată această instituție:
nervosul, bețivul, șmecherul cu rude, protejatul de sus, toți ținuți în sistem, lucind frumos în comunicate și mucegăind în realitate.

Cazul Lăpădatu Lucian, așa cum reiese din:

• articolul inițial publicat de Incisiv de Prahova (sursa principală a dezvăluirilor),
• dreptul la replică „de noaptea minții”,
• informațiile de culise venite din interiorul IPJ Prahova,

arată un profil clar:

• polițist cu o bere-n plus și un neuron în minus,
• client de mall cu opincile purtate și restituite cu circ,
• „rudenist” care neagă tot, dar știe nume pe care presa nu le-a publicat,
• „accidentat” care a spart geam „accidental” după ce înainte se lăuda cu nervii lui,
• „nevinovat” pe care l-au găsit vinovat judecătorii pe baza filmărilor bodycam.

În concluzie:
în cazul Lăpădatu Lucian, dacă tăcea, filozof rămânea.
Așa, cu dreptul lui la replică de noaptea minții, nu a făcut decât să confirme, singur, tot ce a scris Incisiv de Prahova. (Cristina T.).