De când m-am mutat la București, festivalul George Enescu mă fascinează. Contrar instinctului uman de a întârzia cât mai mult trecerea timpului, eu am așteptat să se scurgă cei doi ani de la ultima ediție pentru a mă putea strecura din nou în sălile de concert de la Enescu.

Nu-s un împătimit al muzicii clasice, nu am simțit, neapărat, lipsa concertelor de acest gen – Bucureștiul oferă suficiente ocazii pentru a astâmpăra o astfel de sete, dacă ea există – ci am simțit lipsa atmosferei specifice pe care o creează festivalul. Cum, însă, lucrurile bune nu vin niciodată singure, am observat și în acest an tipuri de public la diferite extreme.

Nu-mi propun să fac aici cronică de concert. Nici nu mă pricep, nici nu dețin vocabularul necesar. Nu pot comenta care vioară s-a grăbit și care a rămas în urmă. Orice stângăcie, dacă nu este gravă, trece neobservată. Nu voi căuta nici epitete pentru a descrie concertele pe care am avut prilejul să le audiez. Conexiunea intimă dintre muzică și auditor este percepută diferit de fiecare și nu necesită, neapărat, să fie împărtășită. Fiecare simte muzica altfel. Despre alte lucruri voi scrie aici.

Atmosfera la Enescu este creată prin mai multe modalități. O parte din aură vine, desigur, de la reputația festivalului și de la promovarea pe care și-o face. Cum nota și colega mea, este cel mai important eveniment de acest gen pe care România îl oferă lumii. Și pentru că are continuitate și sonoritate, acesta atrage orchestre și artiști la fel de cunoscuți.

Nu mă avânt în a specula câți vin la invitația organizatorilor, la cea a directorului artistic Cristian Măcelaru – un nume care pare mai cunoscut în afară, decât la noi – sau câți solicită să participe din propria inițiativă. Cert este că timp de patru săptămâni, orchestre simfonice importante din Europa și din lume ajung la București, însumează, în total, peste 3.000 de artiști și interpretează aproape 100 de concerte. Asta nu are decât să ne bucure, nu?

Personal, mă bucură și mă întristează în același timp. În ciuda faptului că festivalul se desfășoară încă din 1958, că este cunoscut și așteptat de anumite cercuri, în ciuda publicității și promovării în presă, în special la radiodifuziunea națională, un oraș precum Bucureștiul, o capitală europeană cu peste două milioane de locuitori, nu poate umple două-trei săli de concert pe zi (nici măcar la sfârșit de săptămână!). Și atunci când aproape o face, aduce un public mânat de scopuri extrem de diverse, de la oameni cu o pasiune pură pentru actul artistic la care asistă, la cei caracterizați de doze grase de narcisism și snobism. Să detaliez.

E nevoie de doar câteva minute petrecute în sala de concert pentru a categorisi spectatorii. Avem pasionații trecuți de a doua tinerețe, care ocupă primele rânduri. Îmbrăcați frumos, cu flori în mână, analizând programul în detaliu și discutându-l.

Sunt acele cupluri sau grupulețe de vârsta a treia, de la care, atunci când trec pe lângă tine, poți auzi frânturi de conversații despre cutare artist, despre acea interpretare splendidă a unui concert pe care nu l-ai auzit niciodată, despre diferența dintre concertul din seara precedentă față de cel din seara aceasta. Sunt foarte hipnotizanți, prin dragostea și siguranța cu care vorbesc și dezbat, dovadă că nu sunt demult la prima experiență într-o sală de concert, că trăiesc și respiră muzică.

Avem, apoi, o altă categorie vizibilă: studenții de la Muzică. Îi vezi încă de la coada pe care o formează la intrarea în sală, pentru că au atribuite locuri speciale, festivalul având și un rol didactic pentru ei. Alți pasionați sunt împrăștiați prin diferite colțuri ale sălii și sunt mai greu de recunoscut, dar sunt artiști, critici, jurnaliști culturali, profesori de muzică și alți membri ai protipendadei bucureștene. Toți aceștia sunt exemplari, își ocupă locurile la timp și arată un respect deosebit față de instrumentiștii de pe scenă. Mă fascinează, totuși, și extrema cealaltă, care își uită bunul-simț acasă.

Dacă un dirijor de 96 de ani (Herbert Blomstedt) își poate aduce orchestra de la Leipzig și poate intra pe scena Ateneului la ora indicată în program, într-o ținută ireproșabilă, atunci cred că și un domn Goe din România, în cămașă hawaiană, cu paharul de rosé în mână, poate să-și ocupe locul în sală la timpul cuvenit. Dacă orchestra dirijorului poate interpreta, impecabil, un concert, atunci și tanti Mița ar putea aplauda, la momentul potrivit, alături de restul publicului. Cel puțin asta aș putea crede, dacă nu aș fi avut ocazia nefericită să văd multe astfel de personaje.

Concertu’ și Ro-Alertu’

Sala Palatului. Ocup un loc liber la balcon, de unde mi se deschide posibilitatea de a observa întreaga sală. Intră orchestra pe scenă. Cineva dă tonul aplauzelor, care, însă, se sting mult înainte să ajungă toți membrii orchestrei. Artiștii își acordează instrumentele. Intră dirijorul. Începe concertul… Undeva, în sală, un domn și-o doamnă se ceartă pe un loc, deși scaune libere, în jur, sunt berechet. Lângă mine, cineva încearcă – discret, crede el! – să-și desfacă o pungă de toortitzi. Altcineva deschide zgomotos o sticlă de suc. Îmi întorc privirea nemulțumită, deși am încercat să ignor. Încerc să ignor și corul de tuse care se activează periodic.

La un balcon din partea opusă, începe să lumineze un blitz supărător. Îmi încordez atent privirea ca să-mi dau seama ce se întâmplă și de ce nu se oprește, până mă dumiresc: o domnișoară încearcă să-și facă selfie-ul perfect. După vreo cinci minute de încercări se pare că reușește.

Sună un telefon. Sună altul. Vine un mesaj. Mai mulți verifică dacă le-a venit lor mesajul și, deși descoperă că nu, profită de moment pentru a posta un story. Cuiva îi cade telefonul din mână – pare că a căzut o bombă. Un cuplu încearcă să iasă din sală, s-a plictisit. În altă parte, vreo doi domni mai obosiți cască, adorm și parcă ar vrea să sforăie, doar ca să se trezească speriați la următoarea notă mai ridicată.

Credeți că asta e tot? Sunt abia primele 15 minute din concertul susținut de violoncelistul Andrei Ioniță și Orchestra Tonhalle din Zürich, sub bagheta lui Paavo Järvi, când o calamitate dă peste toți: Ro-Alert. Ioniță își dă seama ce se întâmplă, însă artiștii străini se uită consternați în toate direcțiile. Sunt profesio­niști și nu întrerup concertul. Primul val de alertare pare să fi trecut.

Dar urmează altele. Cei care nu au primit mesajul din prima au crezut că au scăpat, nerealizând că Ro-Alertul poate veni și mai târziu, în funcție de semnal, de operator, de telefon. Astfel, mesaje sonore continuă să ajungă în sala de concert, în valuri, până la pauză.

La începerea părții a doua se aude în difuzoare un anunț: vă rugăm să vă puneți telefoanele în mod avion sau să le închideți pe durata spectacolului. Am înțeles! În sfârșit! Partea a doua a concertului va fi, cu siguranță, minunată: Dvořák, Simfonia nr. 9 în mi minor op. 95, Din lumea nouă. Dar ce să vezi, mesaje Ro-Alert au continuat să vină sporadic până la bis, la aproape două ore de la alerta inițială.

La final, cineva a certat sala: să vă fie rușine că veniți aici doar pentru Instagram și nu arătați respect artiștilor și celorlalți spectatori (parafrazez)! Îmi este ușor să înțeleg o asemenea răbufnire.

Primul instinct mă face și pe mine să-mi vărs frustrarea pe snobii care nu-și închid telefoanele și care le folosesc în timpul concertului. Apoi mă gândesc la Ro-Alert. Intenția din spatele sistemului este bună, dar nu pot să nu sesizez că ar trebuie să existe diferite grade de urgență atunci când se trimit alertele – de la pericol iminent la avertizări care nu necesită atenție imediată, cum a fost cazul în seara concertului compromis.

În final, vreau să fac un apel la cei care citesc acest text. Nu voi scoate vreun cod de bune maniere prăfuit și lipsit de actualitate ca să citez cum trebuie să fie croiala la pantalon sau ce lungime trebuie să aibă tocurile din ținuta pentru un concert simfonic.

Vreau doar să rog militarii să nu uite că trebuie să fie un model de conduită oriunde s-ar afla, indiferent dacă sunt în ținută sau nu. Să se îmbrace decent (nu în trening!), ca să oglindească efortul celor de pe scenă, care vin la patru ace. Să nu șușotească pe perioada concertului, să nu se fâțâie în scaun (cele de la Ateneu sau Sala Palatului scârțâie foarte tare), să arate respect tuturor participanților, să aplaude doar la momentul potrivit. Și să meargă la concerte!

Festivalul Internațional George Enescu continuă până la 24 septembrie. (D. Luca).