Fiindcă am obosit, căci ne-am consumat prea mult privind cum fetele lu’ tata sau băieții deștepți ai Sistemului, atunci când nu ne scuipă direct în cap, ne privesc de sus cu aroganță, iar în timp ce ne înjură în barbă, nu reușesc, de la înălțimea funcțiilor unde au fost cocoțați (precum celebra scroafă din copac) și de unde micționează pe noi, nici măcar să facă acel amărât acord între subiect și predicat, imolând astfel biata gramatică a limbii române.

Da, și noi suntem uneori și cinici, și agresivi în formulări, fiindcă, poate nu ați remarcat, dar suntem în plin război – nedeclarat, ce-i drept. Aici nu e o luptă din aia „ca la Hollywood”, între băieți buni și băieți răi. E o luptă între oameni – cu calități și defecte, cu principii și imperfecțiuni – și monștri, fie ei țuțări, șușaniști sau tartori, o luptă în care, din păcate, spre deosebire de filmele clișeice, adesea monștrii câștigă, înving la scor.

Așa că, iată, da, recunosc, mea culpa, mai sare țandăra, mai sare și muștarul, mai avem nevoie să ne răcorim – măcar prin a expune, a scrie, a vorbi, a lua la refec sau barem în tărbacă pe câte vreunul sau vreuna, atunci când e vorba despre nedreptăți și impostură și ticăloșii.

Mai simțim impulsul ăsta uman, firesc, să ne devergondăm din vreme în vreme, să ne scuturăm de praful inculturii și mârșăviilor – ridicate azi la rang de „artă postmodernistă”.

Sigur, „dar de ce?”, se vor întreba unii. Nu ar fi mai ușor să acceptăm, să fim…umili, blajini? Să privim totul cu placiditate, cu seninătate, să fim noi ăia „buni”, mereu „pă zen” și flowerpower și plm?

Să fim înțelepți și toleranți, să întoarcem și celălalt obraz, de fapt să ne lăsăm luați la palme din toate direcțiile, să considerăm că zoaiele pe care le varsă în capul nostru sunt, la o adică, numai bune de scăldat, deci să înotăm veseli în ele! Să fim pe „peace&booze” și să căutăm să nu deranjăm prea mult, chiar deloc dacă se poate, să nu supărăm, să nu perturbăm statu-qou-ul…

Da’ chiar, de ce să nu „mergem pe burtă”, să nu adoptăm un stil ancilar, doar, vorba aia, capul plecat sabia nu-l taie, nu așa ne-au spus părinții și profesorii, nu așa ne învață societatea?

Sigur că unii gândesc astfel, mulți gândesc astfel. Probabil certați CU CUltura generală, dar sastisiți de citatele memorate, nu din ce au citit, ci din ce au auzit, ei n-au de unde să știe că expresia parafrazată după legenda istorică Daniil Sihastrul, de Bolintineanu (un fel de influensăr din alte vremuri), nu se încheie astfel, ci are o continuare ce schimbă tot sensul matimii: „Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie, dar cu umilință lanțu-l încovoaie! Ce e oare traiul dacă e robit? Sărbătoare-n care nimeni n-a zîmbit!”

E în regulă, domnilor, plecați-vă capetele, mergeți pe burtă, pe spate, fiți apatici în fața nedreptăților, nu-i deranjați pe cei mai norocoși, pe puternicii zilei, atunci când își exercită tirania împotriva celor care n-au spate (la figurat), dar au cap.

Oricum ar fi, orice ați face, în final, oricât s-ar zbate unii să redenumească diverse concepte, lașitatea nu poate fi virtute, ignoranța nu e o formă acceptabilă de compromis, iar candoarea afișată în fața pălăvaticilor e semn de prostie, deci nu poate trece niciodată drept dovadă de noblețe, la fel cum ploconirea în fața unui abuzator te face complicele său, nu victima sa.

În final, în viață e vorba de alegeri. Fiecare poate fi oricum vrea, oricum se simte confortabil și, mai ales, împăcat cu sine. Dar aș aprecia ca cei care aleg să mă urmărescă/citească, să nu mă mai footă la cap spunându-mi că „nu merită”, că „îți faci dușmani”, că „exagerezi”.

Eu sunt al dracului, (re)cunosc, sunt dificil, „răutăcios” zic unii, mă mai iau de (anumiți) oameni, sigur, căci, în aroganța mea legendară, deși aleg să nu am decât rareori certitudini, nu cred că am descoperit încă nici măcar secretul lui Polichinelle, darămite secretul omului care, în numele confortului și al compromisului, învață să-și iubească jugul, sau barem să-l accepte fără a vocifera prea mult.

Mie îmi place liniștea doar când mă satur de zgomot, prefer să strig, decât să șoptesc, nu-mi place să fac valuri, ci să generez din vreme în vreme câte un tsunami, când nu-mi convine ceva, spun de fiecare dată, sunt adept al principiului „mai bine mori în picioare, decât să trăiești în genunchi”, iar în fața imposturii și ignoranței și cinismului voi opune mereu, cât mai sunt pe aici, un olimpian dispreț.

Am încercat o vreme și abordarea aia „pă zen” și hakuna matata și am decis că nu mi se potrivește deloc, dar deloc.

Prețuiesc pacea, dar ador conflictul (justificat, desigur), nu-mi place să mă cert decât cu oameni importanți, cu cât mai puternici, cu atât mai bine, am o pasiune sadică să dau de pereți cu proștii și cu hrăpăreții și cu aceia care uită că numărul hârtiilor pe care le deții, casele, mașinile, bijuteriile, amantele, relațiile, numărul de urmăritori, influența, funcțiile, puterea, toate nu pot compensa nici pe departe deficitul cronic al caracterului.

Iar în fața criticilor, a celor care mă anunță că, în vreme ce fac asta, am început să deranjez, să atrag atenția, am doar două cuvinte: Sunt mândru.

Nu dețin vreun adevăr absolut, nici nu am în buzunar cheile de la pivnița cu înțelepciunea lumii (deși mi-ar plăcea să am chei de la un beci plin ochi cu butoaie de rosé), nu pretind că sunt nici ceva, nici altceva, nici altcineva decât cel care chiar sunt, iar când e vorba de păreri despre cine sunt, ce sunt și ce fac, țin cont de una singură: A mea (și, din fericire pentru mine, sunt deosebit de indulgent cu mine însumi, dar doar atunci când nu sunt supărător de critic).

În rest, respect laudele în aceeași măsură în care respect criticile. Doar că nu-mi pasă.

Dinu Popescu