CONFERINȚĂ LA UNIVERSITATEA DIN ORADEA – FACULTATEA DE ISTORIE ( 26 mai 2010 )

de gl. brg. (r) Aurel I. Rogojan

Ca popor format în unul din creuzetele fierbinți ale istoriei, avem calități de excepție, dar și defecte în compensație. Ce nu avem însă, este forța de a ne lua în serios slăbiciunile și de a le depăși prin valorificarea inteligentă a punctelor forte. În etnologia noastră vom descoperi că ne-am numit viciile, daruri. Românii nu au vicii, ci daruri : al beției, al curviei, al lenei ș.a., iar fapte reprobabile, precum bătaia, capată sorginte divina – „i-am tras o sfântă bătaie”.

Și trădării i s-a spus, în  graiului  nostru mai  vechi, HICLENIE”(Hiclenie este un vechi temen românesc pentru ceea ce azi numim trădare sau chiar înaltă trădare. Intrigile, comploturile, alianţele contra Domnului, ca şi trădarea făţişă la vreme de război cădeau toate sub incidenţa hicleniei. Hiclenia se pedepsea în general cu moartea, mai rar cu surghiunul, şi întotdeauna cu exproprierea, în ciuda faptului că nici pravilele şi nici obiceiul pământului nu prevedeau că pentru vina cuiva ar răspunde penal membrii familiei vinovatului. Acuzaţia de hiclenie insemna ca o pecete pe toţi membrii masculini ai familiei pentru mai multe generaţii), un sinonim neaos pentru masca zeului „IANUS”, dar care în polisemantismul limbii te mai poate duce cu gândul la darul sau arta disimulării, la viclenia ca expresie a inteligenței native.

Granița dintre trădare și eroism este o chestiune de referințe axiologice. Ceea ce înseamnă că trădătorii unora pot fi eroii altora.

Trădarea, fiind o crimă de natură politică, la scară istorică trădătorii de ieri sunt printre liderii de azi, iar trădătorii de azi,  pot fi  printre liderii de mâine… Dar, această rasturnare de valori nu schimbă natura faptei, iar făptuitorul devine,  pentru totdeauna, un om lipsit de libertate. Când cineva ia decizia să trădeze, aceea este ultima sa decizie ca om liber. Din acel moment el s-a vândut, mai întai pe sine,  acceptând să devină un simplu instrument în mână unei tabere adverse patriei și poporului  pe care le-a renegat.

Trădarea, a fost considerată,  chiar de la apariția, în epoca antică, a polis-urilor grecești, cea mai gravă dintre crimele împotriva cetății, făptașii fiiind pedepsiți cu moartea și confiscarea averii , iar descendenții și rudele trădătorilor erau  definitiv  excluse din  viața comunității.

Odată cu apariția tiraniilor, a despotismului medieval sau, a monarhiilor și a dictaturilor din epoca modernă,  trădarea  cetății/patriei a fost asimilată lipsei de loialitate față de capul statului.  Odată cu punerea semnului  de identitate, între conducător și patrie, începe și istoria poliției politice de stat, care nu va dispărea decât odată cu statalitatea. (Fară excepții notabile, toți care  s-au pretins  în mod demagogic că sunt conducători democrați, iar lumea nostră e plină de ei,  aceștia sunt deja corupți de putere,  se comportă ca niște tutori ai națiunii, vor ca poporul să defileze, iar ca să nu aibă dureri de cap cu economia, o pun sub protectorat internațional).

Ca instituție juridică a dreptului penal, trădarea deschide seria infracțiunilor din primul capitol al părții speciale din toate codurile penale, fiind definită, în esență, ca  fapta  de a intra in legatură cu o putere străină, în scopul de a suprima ori știrbi oricare dintre atributele prin care este definit statul în primul articol al Constiutiei, prin acțiuni de:

• provocare de razboi contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine;

• subminare economică sau politică a statului;

• aservire față de o putere straină;

• ajutare a unei puteri străine pentru desfășurarea unei activități dușmanoase împotriva siguranței statului.

Înfracțiuni specifice ale trădarii : trădarea prin ajutarea inamicului, trădarea prin transmitere de secrete.

Făptuitori ai trădării nu pot fi decât cetățeni români sau persoane fără cetățenie domiciliate pe teritoriul României. Dacă faptele sunt săvârșite de cetățeni străini, ele sunt incriminate ca „acțiuni dușmănoase contra statului” sau „spionaj”, după caz.

În toate variantele infracțiunii, pedeapsa este detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

În materia activității serviciilor secrete, instituția juridică  a trădării are drept consecință determinarea scopului, funcțiilor și clasificării acestora în servicii de informații sau de spionaj și servicii de contrainformații sau de contraspionaj.  Desigur, pot exista și  nuanțe.

Serviciile de contraspionaj blochează accesul la informațiile clasificate ca secrete de stat și depistează spionii, care, cel mai adesea, dacă nu s-a ajuns la încălcarea legii, sunt lasați să creadă că-și îndeplinesc misiunile.

Tehnologia spionajului pentru determinarea trădării este întotdeauna disimulată și subtil exercitată, astfel încât, pentru oameni de o construcție caracterială fără principii, convingeri și sentimente solide, provocarea trădării poate fi la fel de tentantă precum ispita irezistibilă a păcatului originar.

Desigur că nu așa se pune problema în cazul profesioniștilor din lumea serviciilor secrete. Aceștia știu foarte bine la ce se angajează și care sunt consecințele.

Când eram pe băncile Colegiului “Samuil Vulcan” din Beiuș, am învățat că strămoșii noștri și-au apărat glia cu eroism, n-au râvnit niciodată la ce nu le aparținea, iar de la Burebista la Ceaușescu era  doar o evoluție, românii moștenind de la daci și de la romani, cele mai alese virtuți. Apoi, peste numai câțiva ani, intrat în lumea informațiilor secrete, aveam să constat că una este mitologia istorică și rolul eiîin edificarea unei conștiințe naționale și cu totul alta este realitatea unei națiuni române permanent înșelate și  trădate, rămase înafara locului, pe deplin meritat, în concernul popoarelor europene.

Serviciile de informații sau de spionaj culeg informații prin mijloace interzise de lege, în care scop caută și persoane care pot fi determinate să trădeze.  Deci statele, au structuri specializare care, prin mijloace clandestine, exploatează  vulnerabilitățile la tradare și crează trădători. Aceasta este rațiunea de a fi a serviciilor de spionaj.

Nimănui nu i-a trecut prin cap, firește, că ceea ce scriu istoricii, sau măcar unii dintre ei, n-ar fi adevărat. Însa șocul este copleșitor când afli că, pe lângă cele invățate de la dascălii pe care i-ai respectat ori venerat, istoria noastră este, în fond,  și un lung șir de trădări, de ajutare a inamicului  pe câmpul de luptă, de alte fapte, care de care mai odioase și mai nerușinate, mai lipsite de onoare și de dragoste de țară,  de tratate și înțelegeri încălcate,  nu numai de către români,  de murdare compromisuri,  dictate doar de dorința de a obține ori uzurpa puterea și de a o menține cu orice preț.

Eroi dintre cei mai merituoși,  domnitori cu dragoste de țară, personaje ilustre implicate în propășirea neamului, merită  respectul și recunoștința noastră, însă imaginea lor nu se poate să nu fi fost  amestecată și  într-o faptă necugetată, degradantă, de la regicid la înlăturarea mișelească a adversarului, chiar dacă acesta era soț/soție, fiu/fiică, tată/mamă, rudă ori nu, fără excepție, mai ales dacă le amenința  puterea. Despre o judecată dreaptă, făcută de justiție, a  celor ce amenințau puterea, nici nu poate fi vorba, până după Cuza.

Există  tentația să se exagereze că nicaieri în lume, în afară de Asia poate, popoarele nu și-au ucis ori alungat cu mai multa poftă conducătorii,  de la Burebista  pâna  la Ceaușescu.  De asemenea, că nicăieri în lume, din nou cu excepția unor neamuri asiatice, mârșăvia nu pare să fi ajuns în sfere atât de înalte ca în spațiul etnogenezei noastre.

Adevărat este că  nici Istoria românilor nu face o excepție în cadrul istoriei popoarelor de pe întreg pământul. Orice istorie, a oricărui popor o vom studia, vom afla despre tot felul de nelegiuiri, trădări, sau decădere a moravurilor:  Babilonul a fost văzut ca târfa târfelor. Imperiul persan a căzut în mâna a 30.000 de machedoni datorită trădărilor și venalității șatrapilor. Egiptul a cunoscut lungi perioade de decădere morală, politică, socială și economică. Ce să mai vorbim de Cartagena unde se exterminau copiii pe bandă rulantă. Biblia este și ea plină de crime și fărădelegi. Roma s-a fondat cu tâlhari și ucigași și a pierit lamentabil sub loviturile hoardelor barbare. Istoria Europei medievale, moderne și contemporane este sufocată de crime și de trădări. Statele Unite stau pe un munte de cadavre și pe două oceane  de imoralitate. La fel și China, Japonia și multe alte neamuri și-au scris istoria cu sânge.

Istoria românilor nu putea face nici ea excepție, și ne este darnică cu exemple:

• hiclenirea și hăinirea sfetnicilor, deseori chiar a domnilor;

• soții de voievozi, și nu numai, dispărute pentru a face loc altora, drept este că nici ele nu s-au lăsat “mai prejos”, (vezi soțiile Movileștilor);

• surori și frați care se omoară pentru tron/moștenire/avere sau își trimit copiii cu bună știință la moarte, și nu este vorba de Brâncoveanu aici;

• uriașe sume de bani publici dosite și rămase în buzunare proprii;

• în lipsa curajului, pârâciuni la toate “porțile”.

Fel de fel de “făcături” pe care istoria nu le mai poate descâlci în vecii vecilor:

• asasinarea lui Mihai și Tudor, se pare, caz unic, cu acordul generalilor proprii;

• pierderea unor teritorii moștenite de la strămoși fără a se trage măcar un foc de armă, teritorii locuite de frații noștri;

• armistițiul cu sovieticii, urmat de ocuparea militară abuzivă, fără război, a arealului național;

• evenimentele din decembrie 1989.

Dar parcă nimic nu doare mai mult decât:

• trădarea lui Decebal de către apropiați;

• războirea lui Ștefan cu Țepeș și cu Iancu de Hunedoara, binefăcătorii săi;

• atacarea lui Matei Basarab de către Vasile Lupu;

• rușinarea Doamnei Movilă de către turci fără ca măcar un paloș moldovean să iasă din teacă;

• dubla trădare a lui Cantemir (Dimitrievici l-a vândut pe Brâncoveanu turcilor; are chipul pe bacnota de 1oo de ruble transnistrene);

• permanenta gâlceavă a celor din fruntea treburilor țării.

Când privim în oglinda istoriei, nu putem, asemenea cărturarilor poporaniști, nu putem să nu ne întorcem cu fața spre țăranul nostru de pretutindeni și dintotdeauna, indiferent de nație și religie, pentru a-i aduce, cu evlavie, un prinos de recunoștință fiindcă, neștiut de nimeni, a zidit cu plugul și cu turma, singurele arme cu care se cuceresc și stapânesc teritorii, un neam și o țară în pamântul căreia să ne găsim veșnica odihnă.

Problemele noastre actuale și grave sunt că, astăzi, nu mai avem țărani, că școala a devenit un poligon de exersare a tirului războiului informațional asupra tradițiilor și elementelor fundamentale ale identității naționale, că am devenit o societate care consumă fără să producă, ceea ce antrenează o circulație monetară anormală, de natură a știrbi ori suprima suveranitatea deciziilor politice și a pune țara sub protectorat internațional. Între asemenea consecințe și ceea ce legea definește a fi legătura de la cauză la efect în cazul trădării, excepția, dacă ar exista, nu ar face decât să întărească regula.

Oricine s-ar întreba de ce manualele, cursurile şi chiar lucrările academice ocolesc cele mai multe dintre asemenea evenimente, omiţând prezentarea completă, corectă, clară, categorică a greşelilor, a gafelor, a păcatelor noastre?

Nici un observator atent nu poate să nu ajungă la concluzia că istoria noastră a constituit principalul cap de pod în îngenuncherea românilor, un popor nesupus, mereu cârtitor, călăuzindu-se mai mult după propriul interes decât după lege şi ordine, tradiţionalist şi conservator, greu de educat şi de instruit, dar cu atât mai uşor de manipulat din cauza rămăşiţelor mentale gentilice. Cu toate că a avut vecini mai mult ori mai puţin ostili, răul ni l-am făcut şi ni-l facem, mai întotdeauna, singuri, caci: “ Toporul fara coada, nu doboara padurea!”

Din cât se cunoaşte, a omite e sinonim cu a minţi şi nimeni nu poate folosi, fără grave consecinţe în timp, minciuna în educaţie. Oricine percepe aici un semn al neputinţei de a recunoaşte bărbăteşte nişte păcate, de care, mai devreme sau mai târziu, fiecare cetăţean se va lovi, căci lipsa unei judecăţi drepte şi cinstite cu noi înşine ne-a afectat şi ne afectează asemenea unui blestem.

De vulnerabilitatile de caracter au profitat cu vârf şi îndesat imperiile din jur, mai cu seamă noua putere născută la Răsărit după 1917, de astă dată în mod grosier, de-a dreptul frustrant, prin adevăraţi “cai troieni” năimiţi de bolşevici (unii spun cu argintii din Tezaur!). Sunt mulţi si unii încă activi, prin numeroasele lor progenituri, ajunse sftetnici de taina, cu chip de lilieci, prin cotloanele puterii de la Bucuresti. Nu merita sa le fie numele luat in seama!

Momentul 1918 reprezinta prima mare ( dar nu completa! ) victorie a romanilor impotriva tradarii intereselor nationale. Cel mai puternic şi sănătos curent al vremii de până la 1918, conform căruia puterea poate fi generată doar de unire, temeiul înfăptuirii singurei patrii pe care au avut-o vreodată Românii (1918 – 1940) a biruit impotriva tuturor celor a caror principala grijă, singura teamă ”de la origini până în prezent” ale imperiului de la est, ale celui otoman, ale celui habsburgic şi ale altora au fost ca nu cumva românii să aibă o patrie unică, adevărată şi puternică unde să trăiască pentru vecie “într-un cuget şi o simţire”.

După mulţi, chiar dintre compatrioţi, nici nu am fi meritat-o, nefiind încă maturizată conştiinţa unităţii de neam şi de ţară.

Am intrat intr-un nou mileniu. Si acesta ne găseşte din nou dezbinaţi, dezarticulaţi, pe acelaşi drum al transformărilor şi al “tranziţiei”, fără un proiect strategic national de toti asumat.

Toate acestea, pentru că românii, ca şi strămoşii lor de altfel, sunt percepuţi de alţii ca o ameninţare.

Românii nu pot fi supuși, decât dezbinați, iar arma eficientă a dezbinării este trădarea!

Cultivarea cultului trădării este dovedită, cel puțin în realitatea ultimilor 20 de ani, prin prezentarea și impunerea în percepția opiniei publice, ca exemple civice de urmat (“trend-setter”-i), tocmai de către “prietenii României”, doar a celor care au excelat în trădarea valorilor românismului, în trădarea patriotismului de bună factură, adepți ai colaboraționismului cu adversarii ființei noastre naționale.

În schimb, oameni de bun simț, adevarați iubitori de glie și neam au fost și sunt proiectați pe veci la stâlpul infamiei.

Recent ne-a venit o nouă dovadă a faptului că suntem o nație cu trădători cu ștaif. Generalul Stănculescu și-a deschis gura, încetând să mai rămână filozof, și a confirmat actul trădării lui Ceaușescu, adică a aceluia care l-a creditat pentru calitatea de apărător “militar” al României.

El , în loc să ne apere țara, căci aceasta era misiunea sa, a intrat în legătură cu reprezentanții unor puteri străine, a conlucrat cu agenți ai serviciile de informații străine, în așa zisa defavoare a lui Ceaușescu, dar se vede treaba după 20 de ani, că toți trădătorii au acționat de fapt împotriva României , care a fost vandută apoi la kilogram pe un leu.

Să avem măcar satisfacția cp azi, cel puțin teritorial, România există între frontierele dinainte de `89 și asta pentru că, iată nu o zice trădătorul de Pacepa, ci, Stănculescu, la pachet cu “eliberarea din tirania lui Ceaușescu” era vizată și ”eliberarea de sub tirania românilor” a anumitor teritorii, ce urma apoi într-o primă fază să fie internaționalizate (pe model Kosovo) și apoi “reînglobate în diverse spații cu tradiție istorică…”

Articol preluat de la  http://cugiralba.wordpress.com