Victoria Maiei Sandu și a PAS, în Republica Moldova, de a impune limba română în Constituție și toate celelalte legi ale statului, după decizia Curții Constituționale, din 2013, care stabilise că limba vorbită în republică este limba română, este un moment istoric.
Istoriografia sovietică – apoi cea rusească a preluat întocmai tezele acesteia! – a insistat să demonstreze, de aproape un secol, că așa-zisul popor „moldovenesc” are origini distincte, că vorbește o limbă diferită de limba română, că are dreptul la o „vatră strămoșească” proprie, pentru a justifica „raptul” pe care România l-ar fi produs, în 1918, prin votul Sfatului Țării, încorporând Basarabia, sub presiunea armatei române, deși votul în forul de la Chișinău a fost cel mai democratic cu putință, de vreme ce au existat abțineri și împotriviri.
În 1924, după numeroase incidente de frontieră puse la cale de sovietici pe Nistru, URSS a decis crearea, la 12 noiembrie 1924, a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM), în cadrul RSS Ucrainene, cu scopul de a internaționaliza situația Basarabiei, subliniind că între URSS și România este o problemă de frontieră nerezolvată, prin „ocuparea” de România a unui teritoriu care nu i-ar fi aparținut.
În noua republică, peste 60% din populație era românească, dar în decembrie 1924 este introdus alfabetul chirilic pentru a demonstra că acolo este o populație care utilizează altă scriere decât aceea cu litere latine.
Între anii 1940-1941, în condițiile generate de punerea în aplicare a Protocololului adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov și ocuparea de URSS a Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța, și, mai apoi, între anii 1944-1991, prin consecințele celui de Al Doilea Război Mondial, s-a întărit statalitatea teritoriului românesc dintre Prut și Nistru, sub control sovietic, prin crearea RSS Moldovenești, în cadrul URSS.
În 1927 este creat, în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), ca parte a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, Institutul Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice, având menirea de a prezenta o pretinsă „cultură socialistă molodovenească” în diferite domenii precum limba, istoria, literatura, etnografia şi arta „moldovenilor”.
Institutul se afla în subordinea Academiei de Ştiinţe a URSS, înţelegându-se, implicit, că cercetarea ştiinţifică era departe de orice ideee de obiectivitate, de vreme ce Academia de Ştiinţe a URSS proclama că „întreaga ştiinţă este o politică”.
O importanţă deosebită a fost acordată istoriei şi lingvisticii, dar o parte din specialiştii care şi-au îngăduit să facă cercetare ştiinţifică, ignorând comandamentele politice, au fost arestaţi sub învinuirea de „elemente străine de clasa proletară”, iar lucrările lor arse.
În fruntea Secţiei lingvistice a Institutului (care avea în program studierea „apariţiei şi formării limbii moldoveneşti”) a fost numit L.A. Madan, un basarabean care a elaborat o „Gramatică moldovenească” în care susţinea că „limba moldovenească este o limbă distinctă, diferită de limba română şi de aceea a cărţilor moldoveneşti apărute înainte de formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești. Așadar, potrivit logicii autorului, data apariţiei republicii autonome din stânga Nistrului ar fi determinat şi naşterea unei noi limbi. Instant, am putea zice!
În fapt, încercările de a crea o așa-zisă „limbă moldovenească” în perioada stalinistă presupuneau impunerea unui jargon „moldo”-rus, prin întrebuinţarea unor cuvinte de origine slavă în locul celor latine (de pildă zavod de pâne – în loc de fabrică de pâine sau târguială în loc de comerţ), prin introducerea unor cuvinte ruseşti cărora li se aplicau desinenţe „moldoveneşti” (otriad, pentru detaşament, care devenea otriaduri, zădacile pentru scopuri, sarcini) sau prin crearea unor cuvinte menite să le înlocuiască pe cele existente (apănăscător – pentru hidrogen, călduromăsurător – pentru termometru, mâncătorie – pentru sufragerie).
Irefutabile dovezi în favoarea existenţei unei singure limbi – româna – sunt oferite de o solie a lui Ştefan cel Mare din 1478, la Veneţia, în care se vorbeşte despre Ţara Românească, socotită o „l’altra Valachia”, dar mai ales de Miron Costin care, în „De neamul moldovenilor”, subliniază existenţa unei singure limbi: „Vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcară că ne răspundem (numim, n.n.) acum moldoveni, iară nu întrebăm: «ştii moldoveneşte?», ci «ştii româneşte?»”.
Prin urmare, nici vorbă de o limbă moldovenească, ci limba română, una şi aceeaşi pentru toţi. Nu întâmplător, mitropolitul Moldovei, Varlaam, îşi intitulează – semnificativ – Cazania sa Carte românească de învăţătură (1643), deci nu moldovenească, pentru că acest „dar al limbii româneşti”, cum îşi califică el însuşi opera, era destinat „întregii seminţii româneşti”.
Aşa-zisa „limbă moldovenească” vorbită între Prut şi Nistru este, în realitate, doar un grai al limbii române, în al cărui lexic s-a păstrat un fond arhaic de cuvinte care, în procesul de evoluţie a limbii române, a ieşit din uz la vest de Prut. Cuvintele ruseşti introduse nu au afectat însă fondul principal de cuvinte româneşti şi cu atât mai puţin structura gramaticală de caracter românesc.
Aşadar, este foarte dificil de identificat, cu argumente pertinente, specificul structurii gramaticale şi fondul principal de cuvinte ale unei pretinse limbi moldoveneşti, ca elemente definitorii ale acesteia. Dar aşa cum remarcau, pe bună dreptate, unii observatori străini ai fenomenului, nu se va putea dovedi existenţa unei „limbi moldoveneşti” decât atunci când se va tipări un dicţionar moldovenesc–român.
Și el a apărut! Vasile Stati a creat un asemenea Dicționar moldovenesc-român, tipărit în două ediții. A doua ediție, în 2011, în 5.000 de exemplare, a fost tipărită la Editura Academiei de Științe a Republicii Moldova, cu un imens scandal, fiindcă editura a pretins că a funcționat pe principiul capitalist al cererii și ofertei, în vreme ce numeroși intelectuali basarabeni atrăgeau atenția asupra faptului că Vasile Stati, prin tipărirea lucrării sale la Editura Academiei RM oferă legitimitate științifică unui produs editorial fantezist, dezavuat de lingviștii consacrați.
Impunerea limbii române în Constituția R. Moldova și în legislația statului de dincolo de Prut este cea mai importantă victorie, din punctul meu de vedere, de la proclamarea independenței republicii. Ea statuează o realitate lingvistică, aceea a unei limbi unice, româna, pentru ascunderea căreia, sub pulpana unei limbi inventate, cea „moldovenească”, bolșevicii au cheltuit imense resurse financiare, materiale și umane zeci de ani. (Florin Șperlea).
